Satul se vinde la oraş. Oraşul i-a dat la schimb mini-supermarketul

5

Cândva, la ţară exista doar magazinul sătesc (sau cooperativa – numele îi stătea scris pe pereţi cu litere albastre sau roşii: COOP sau MAG SĂTESC). Odată cu piaţa liberă, în satele noastre a pătruns, încet, noţiunea de market. Nu chiar hipermarket, ci mai degrabă mini-supermarket, (oamenii botezând, de fapt, magazinele cu de toate după numele patronilor: la cutare, la cutărescu etc.). MAG-ul sătesc, cu monopolul său cu tot, a rămas o amintire. În trecut, cooperativa era un fel de centru al aşezării.

 

 

Poziţionată strategic, de regulă în mijlocul satului, clădirea dreptunghiulară, fără nici un detaliu estetic de remarcat, avea program limitat (tanti care vindea acolo ţinea şi ea o gospodărie) şi oferea lucruri pe care nu prea le puteai face pe-acasă (cuie, becuri, aracet etc.), dar şi pâine, zahăr, ulei, bomboane sau alte mici delicii îngăduite. Mersul la cooperativă era o plimbare în sine, fie că era pe jos, fie că era cu bicicleta. Şi un prilej de socializare pentru localnici. Ba chiar un loc de întâlnire, la fel ca şi căminul cultural.

Amintirile mele despre mersul la cooperativă sunt însoţite de gustul bomboanelor cu cacao pe care le primeam pentru efortul depus (ca şi copil, distanţa mi se părea apreciabilă, dar când am început să folosesc bicicleta, parcă se mai schimbaseră lucrurile). Bomboanele cu pricina erau mai întâi amărui, apoi deveneau dulci, pe măsură ce ajungeai spre nucleul lor. Mai ţin minte mirosul şi gustul de pâine foarte – foarte proaspătă, cu coaja crocantă: o pâine se înjumătăţea până ajungeam acasă cu cumpărăturile. Dar pâine cumpăram numai când nu făcea bunica în cuptor (din varii motive, lipsă de timp sau de făină bună). Mai stăruie în memorie rahatul turcesc, colorat, pudrat în zahăr, folosit la cozonac sau mâncat şi el gol, direct din pungă. Tot pe drumul spre casă, că altfel nu avea farmec. Însă cumpărăturile la cooperativă erau doar „completări” minore aduse produselor, de orice fel, făcute în casă. Nu cumpăram niciodată dulceaţă ori compot de la magazinul sătesc, nici făină de mălai, nici unt, nici brânză, nici mezeluri sau prăjituri.

Când magazinele de la oraş au început să fie invadate de culorile ţipătoare ale produselor ”venite din afară”, nu a durat mult până când mirajul acestora a ajuns şi în zona rurală. Dulciuri cu nume exotice, prăjituri ambalate, gume de mestecat, ouă cu surprize, chipsuri etc. Copiii satului au început să ceară, părinţii sau bunicii să ofere. În timp, mai tinerii s-au urbanizat puţin câte puţin, porcul şi vaca nu a mai avut cine să le ţină, căci părinţii şi bunicii bătrâni aveau început de artrite, reumatisme şi pământul nu se lucrează singur. Astfel, în loc de cârnaţi de casă, sângerete sau slănină (în care fiecare gospodar ştia ce pune sau cum pune), pe la sate au apărut mezelurile cu nume variate şi o listă de ingrediente pe care nu o citeşte nimeni (de la cârnaţi polonezi la şunci de toate felurile). A fost de ajuns ca una – două persoane cu simţ întreprinzător să îşi dea seama că oamenilor de prin sate le-ar fi mai uşor să cumpere ce vor, când vor, de-acolo din satul lor, în loc să meargă kilometri buni până la cel mai apropiat oraş. Astfel, mini-supermarketul s-a mutat în rural cu flotant şi supravieţuieşte.

 

Mirajul dulciurilor cu ambalaje atât de colorate

 

Mini-supermarketul de la sat este o combinaţie de alimentară cu birt, unde se vinde cu bani lichizi sau pe caiet, cu datorie. Se găsesc produse din toate categoriile: cafea (mai multe sortimente, inclusiv vărsată), dulciuri (mărci diferite, napolitane, diverse chestii cu ciocolată, croissante), lame de ras, cosmetice, vopsea de păr, şampon, ciorapi, mezeluri, peşte, pulpe de pui, unt, margarină, iaurturi cu fructe, budincă (gata făcută sau la plic), condimente sub formă de cubuleţe sau praf, ketchup, pâine albă, semi sau neagră, bere, rom, sucuri cu nume pe care nu le întâlneşti prin supermarketurile de la oraş, făină, zahăr, ulei, napolitane, şerveţele, baterii, detergent de vase, de haine, lipici, pixuri, îngheţată. Şi altele. Uneori, afară stau la vânzare şi butelii cu gaz. Zona de birt înseamnă una – două mese, umbreluţe de plastic sau câte o terasă frumos construită. Oamenii vin la bere ori la un rom şi joacă diverse jocuri de cărţi ori stau la poveşti (de ce nu, la o bârfă mică). Copiii adunaţi la fotbal pe mijlocul uliţei nu mai sunt cu mere sau corcoduşe în mână, cum eram noi (şi le mai şi culegeam de pe jos de multe ori, direct din colbul uliţei). Au îngheţate, napolitane colorate, ursuleţi gumaţi, jeleuri. Dacă vor prăjitură, nu mai aşteaptă după bunica să o coacă, ci se duc şi iau una gata împachetată la bucată de la mini-supermarket. Când li se face sete, se duc şi iau un suc, nu mai caută fântânile cu apa cea mai rece şi nici nu dau dor de lapte proaspăt de vacă.

Fiecare sat de prin zona pe unde umblu de ceva vreme are măcar un mini-supermarket din acesta. La mine în sat, sunt trei, unul chiar în clădirea fostei cooperative. Aşa, fiecare parte de sat are un magazin la dispoziţie, ca oamenii să nu se ducă dintr-un capăt în altul al aşezării pentru te-miri-ce. Patronii nu se concurează neapărat între ei, căci fiecare are ceva ce altul nu are şi, cumva, toţi reuşesc să menţină afacerile. Dar caietul cu „datul pe datorie” este regulă, peste tot, iar când le sosesc pensiile sau veniturile din vânzări de viţei ori produse, localnicii se duc cu banii şi rad datoria din caiet, numai ca să facă apoi altele. Nu utilitatea mini-supermarketului este în discuţie, căci, fără îndoială, e mai simplu să cumperi detergent pentru maşina de spălat de la câteva case distanţă decât de la nişte kilometri depărare (depinde câţi sunt până în cel mai apropiat oraş). Nici măcar faptul că oamenii au maşini de spălat şi nu mai fac săpun de casă, nu mai spală rufele în aceeaşi zi fixă a săptămânii, după un ritual nescris, dar păstrat generaţii la rând, până acum.

 

Produsele tradiţionale, la mare căutare la târgurile din oraşe

 

Paradoxul este că: în oraşe, mai ales în cele mari, pieţele sunt pline de produse de la ţară, de casă, ba chiar se fac târguri speciale dedicate tradiţiilor rurale în a face de toate, de la alimente la haine sau obiecte de decor ori de muncă. Iar „orăşenii” caută şi cer lapte proaspăt de vacă, prăjituri fără aditivi, brânzeturi tradiţionale, fructe netratate, mezeluri de casă. La sat, lumea „se răsfaţă” cu ape acidulate colorate, ciupa-ciups, crenwurşti fără gust şi iaurturi care numai iaurt nu au în ele. Produsele tradiţionale ale satului au ajuns să se vândă la oraş, cu mare succes chiar, în vreme ce oraşul duce, în dubiţe grăbite, la sat, produse complet netradiţionale, nesănătoase şi uneori chiar aproape de expirare. Conectaţi prin antene satelit la lumea advertisingului de la televizor, oamenii satelor văd reclame peste reclame, canale de teleshopping şi vin şi cer patronilor de mini-supermarket „ulei din ăla”, „cafea din aia”, „bomboane din alea” şi aşa mai departe. Aşa că, dacă apare cererea, patronul de magazin face comanda şi aduce.

Imitaţia funcţionează şi ea impecabil, căci dacă o gospodină a lăudat făina „x” că i-a ieşit din ea plăcintă bună, atunci vecinele ei vor cumpăra şi ele acelaşi tip de făină. Iar în micul univers rural al poveştilor de seară sau de după-amieze călduroase atmosfera este, de multe ori, ca la un workshop de analiză a brandurilor: cafeaua aia e mai bună, dar cârnaţii ăia nu se prăjesc cum trebuie, mai bine luăm napolitane din alea că nu se sfarmă ca şi alealalte, pâine luăm semialbă dacă e de la brutăria X, de la Y numai dacă e albă, bere la sticlă numai marca aia, că restul oricum nu sunt cine ştie ce. Şi analiza continuă, zi de zi, într-o simplitate tranşantă care i-ar debusola, probabil, pe directorii de marketing ai brandurilor trecute prin “ciurul” analizei ţăranului.

Inversarea aceasta de valori (orăşeni dând buzna să cumpere lapte nefiert de vacă, copiii de la ţară doritori numai de sucuri acidulate, orăşeni înnebuniţi după brânză, caş, prăjituri de casă, pastrame tradiţionale, fructe uscate, ţărani ronţăind bomboane gumate cu arome vagi de cola ori lămâie, molfăind napolitane cu creme grele de margarină şi E-uri) mi se pare, chiar şi după mulţi ani de când o văd întâmplându-se, nefirească şi chiar ironică. Specialiştii în analiza maselor spun că este normal să tinzi spre ce nu ai, să vrei ce nu ai avut şi acum ţi se oferă şi ţi se pare nemaipomenit că ai acces la lucrul respectiv. Chiar dacă asta vine cu o refuzare (sau o trecere în plan secund) a lucrurilor pe care le ai la dispoziţie (şi care, în cazul concret al produselor alimentare, spre exemplu, sunt mai naturale şi mai sănătoase). Dar inversarea s-a întâmplat, inevitabil şi reversibilitatea ei stă sub un mare semn de întrebare. Până la urmă, cele două „lumi” reuşesc să coexiste, şi la oraş, şi la sat, fiecare alegând, pentru sine, dacă vrea să ronţăie ciupa-ciups-uri sau mere uscate la soare.

 

Surse foto: Vladut.net, Costeiu.ro, Jurnalul.ro


5 comentarii

  1. Sătenii noştrii cumpără de la “coperativă” cam doar bere şi ţigări. Uneori şi pâine. Restul îşi fac acasă. Şi nu-i un sat de nuştiuce oameni gospodari, ba chiar dimpotrivă, mulţi îs chiar derbedei şi beau pensile mamelor lor văduve. Dacă rămâne “coperativa” fără ţigări, e bai mare. Îs în stare să meargă până în satul vecin ca să aibă ce duhăni.

  2. Citeam cu ceva timp in urma ca McDonalds s-a retras din Bolivia deoarece stilul bolivienilor de a manca sanatos si natural nu se potriveste cu cel al fast-food-ului. Este interesant ca la unii pana si mancarea devine parte a valorilor asumate, iar la noi saracia, ignoranta si toti anii de lipsa ne-au facut sa nu mai avem valori in general. La noi valorile devin importante doar daca aduc bani si uneori chiar daca pot fi o potentiala sursa de venit, lenea nu ne lasa…
    O sa ne revenim mai devreme sau mai tarziu… sper!

  3. Ambalajele alea frumos colorate dupa ce li se consuma continutul, ajung toate … in paraul ce trece prin sat. Dar satenilor nu le pasa, lasa ca le duce apa la vale!

Reply To adrian Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger