Satul românesc moare. Ba nu, se transformă

2

“Fimeia are ladă de zestre; lada [de zestre a]bărbatului îi şura. Tre’ să am unde ţine vacă, tre’ să am unde ţine porc”, spune un bucovinean de 70 de ani, din dreptul unei fundaţii pentru o nouă casă cu etaj ce prinde contur în curtea lui, lângă casa bătrânească. Noua construcţie, care urmează să fie locuită de un fecior plecat la muncă în Italia şi pe care tatăl o prefigurează cu scări interioare şi un salon mare, cu uşi de termopan, i-a înlocuit însă şura, care găzduise şi un staul de oi pe care bucovineanul le deplânge acum. “Mi-or fost dragi…mi-or fost dragi. I-am dat voie [fiului]să spargă şura. Nevasta mi-o murit şi mi-i urât”. Un astfel de scenariu poate alimenta credinţa unora că satul românesc şi arhitectura lui tradiţională mor, răpuse de case făloase cu termopane ce iau locul “caselor strămoşeşti”, idilice. Însă e corect spus că satul moare? Unii spun că doar se transformă.

 

de Ionuţ Dulămiţă

 

Să dăm o raită la Muzeul Naţional al Ţăranului Român (MŢR) şi la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Grosso modo, primul îşi propune să ne înfăţişeze ţăranul autentic de pretutindeni, deşi localizat naţional. Un model arhetipal, a-istoric, ce înglobează toate versiunile ţăranului şi care este menit să conserve spiritualitatea ţărănească de totdeauna. Cel de-al doilea îşi propune să ne arate în mod autentic, fidel viaţa satului. Deşi o face dintr-o perspectivă idilică, cu arhetipuri încărcate estetic din care lipseşte, de exemplu, imaginea ţăranului exploatat. În imaginarul colectiv, însă, atfel de imagini de muzeu, menite să conserve un patrimoniu spiritual şi material, definesc şi astăzi aşa-numitul sat românesc. Unul idilic şi atemporal, nobil şi frumos, păstrător de tradiţii şi autentic, cu căsuţe de lemn din prispa cărora ţăranul dialoghează meditativ cu universul. Încă transpiră vorbele lui Lucian Blaga: „A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadrul fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa colectivă a fiilor săi (…) Satul e atemporal”.

Sintagma satul românesc, însă, explică pentru TOTB antropologul Vintilă Mihăilescu, fost director al MŢR, este mai degrabă o viziune intelectual-urbană decât o realitate rural-ţărănească, chiar dacă tot mai mulţi ţărani au interiorizat la rândul lor această imagine oferită de elite. „Prototipul acestei viziuni poate fi considerat <<satul-idee>> al lui Blaga, cu <<eternitatea>> sa cu tot”, spune el. „În condiţiile noastre particulare de construcţie naţională, această imagine a devenit naţională la rândul ei, adică a fost încorporată în imaginea identitară a Românului, căpătând astfel şi valoare. Pe scurt, satul românesc, aşa cum suntem obişnuiţi să folosim această sintagmă, este, de fapt, o viziune axiologică – nobilă şi frumoasă, dar atemporală prin definiţie”. Din această perspectivă auzim că satul românesc moare, răpus de rânduielile civilizaţiei: căsoaiele cu termopane, dispuse pe două sau trei nivele, sau decapotabilele trase în curte distrug idilicul.

„Faptul că moare sau nu moare este rodul unei iluzii optice, ca să spun aşa, ivită din confundarea planurilor: dacă ne uităm la realitate şi vrem să vedem imaginea, vom avea impresia dramatică a morţii satului, căci ceea ce vedem nu corespunde cu ceea ce ne imaginăm”, explică antropologul. „Dacă privim însă realitatea satului şi ne interesează doar ceea ce vedem, constatăm că acesta este (cu unele excepţii) cât se poate de viu”. Ce îl face viu e tocmai realitatea constrângerilor civilizatoare, modernizatoare şi ideologice. Fenomene precum urbanizarea şi modernizarea forţată din comunism, însoţite de colectivizare şi de migraţia pe ruta sat-oraş; migraţia sezonieră postdecembristă în Occident – rezultatul dizolvării regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est şi al unei migraţii anterioare de la oraş la sat cauzată de şomaj şi de imposibilitatea supravieţuirii din agricultură; anatemizarea ţăranului „primitiv” şi „căpşunar”; normele europene care îl transformă în agricultor modern, extensiv; ONG-urile care îşi propun să-l (re)autenticizeze şi să-l localizeze şi îl îndeamnă să se branduiască şi să se asocieze, să uite de teama colectivizării. Contexte în care funcţionalitatea şi simbolicul se transformă permanent.

Un exemplu care arată cât de viu este satul mi-a fost dat să văd vara aceasta, ca student în antropologie la SNSPA, în cadrul unei practici de teren organizată într-o localitate bucovineană cu aproximativ 10.000 de locuitori şi câteva mii de migranţi cu destinaţia Italia. Un loc în care răsar încontinuu, de mai bine de 15 ani, case noi şi mari, betoane în argoul migraţiei. Unele dispuse pe două sau trei niveluri, în gospodării dintre care o parte au renunţat la anexe şi la animale, altele foarte lungi, cu un singur etaj, dar cu câte 12 sau chiar 28 de camere. Laolaltă cu case tradiţionale care mai păstrează din „autentic” şi printre care forfotesc din când în când bătrânei pe scutere. Un loc cu specific aparte în care sătenii au înlocuit eticheta de „sărăntoci” care le era atribuită acum 30 de ani de comunele vecine cu cea de „afacerişti”, valorificând în ultimele decenii ale regimului Ceauşescu risipa de la combinatele avicole şi comerţul cu animale. După ’89, localnicii au migrat masiv şi şi-au tradus reuşita socială, ca mulţi dintre migranţii români de altfel, în „case făloase”, unele dintre ele fiind construite prin indicaţii date prin telefon din Italia – fenomen documentat de colegele noastre Amelia Tue şi Cristina Toderaş, despre care veţi putea citi în curând.

„Eu le spun «case făloase» şi ele fac parte din problematica psiho-socială. Majoritatea nu sunt făcute pe criterii funcţionale, ci pe criterii simbolice, de reuşită”, spunea Vintilă Mihăilescu acum doi ani, într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Mai toţi cei care lucrează în afară şi trimit bani pentru casă – aceasta fiind prima destinaţie a banilor câştigaţi peste hotare – o fac şi pe un fond, pe care îl uităm de regulă, de frustrare profundă, de nerecunoaştere. Puţini sunt cei care reuşesc să se integreze acolo. Unii muncesc în condiţii foarte grele, iar noi nu-i scoatem din «căpşunari». Pentru ei, mediul în care lucrează este frustrant şi cu atât mai mult au nevoie de recunoaştere”. Pe de altă parte, continua antropologul, vechile case ţărăneşti nu reprezintă un simbol al reuşitei pentru că nu au fost construite ca satul să arate bine, ci au fost înăţate în funcţiile de ocupaţiile ţăranilor şi a materialelor din zona respectivă.

Casele noi construite de migranţi modifică morfologia vieţii de la ţară, ceea ce se poate observa în localitatea bucovineană analizată. Materialele de construcţie, multe aduse din Italia, sunt folosite atât pe criterii funcţionale, cât şi estetice, iar anexele pentru animale şi grâne, cum ar fi şura, dispar din unele curţi sau se transformă în alte cazui în garaje pentru maşini luxoase sau utilaje agricole moderne. Unii localnici îşi depozitează grâul în living, alţii deplâng şura pe care au dărâmat-o pentru a face loc unei case noi. Totodată, deşi aceste casele noi au venit la pachet cu stiluri de amenajare interioară şi exterioară occidentale, cu salon, cu boltă cu mattoni – cărămizi refractare folosite de regulă în scop ornamental –, cu porticato, cu soggiorno, cu stuc veneţian, cu bideu etc., îmbinate cu rămăşiţele „arhitecturii tradiţionale”, multe dintre persoanele în vârstă preferă în continuare bordeiele bătrâneşti (bucătărie de vară plus o cameră) din curte sau casele vechi şi nu calcă în cele „moderne” ridicate de copiii migranţi pentru a nu le murdări. „Nu stau acolo”, spune un bucovinean în vârstă, arătând cu degetul înspre o casă cu trei nivele înălţată de băieţii săi. „Am casa mea. Aici dorm, aici vin încălţat. Am unde să stau [în casa mare, a copiilor], dar nu îndrăznesc să stau acolo. Eşti tânăr şi ai curat acolo, apoi pot veni eu cu mizerie?”.

Interesante mai sunt, printre altele, şi transformările pe care fenomenul migraţiei le induce în relaţiile din interiorul gospodăriei. Când se întorc acasă, migranţii din localitatea analizată lucrează pe câmp şi la înălţarea de noi locuinţe, activităţi de care, în lipsa lor, se îndeletniceşte familia rămasă în ţară, iar când sunt plecaţi, fac schimburi cu cei de acasă. Migranţii transferă din Italia în gospodăria de acasă bani, materiale de construcţie şi de design interior şi exterior, piese de mobilier şi piese de design interior şi exterior (şemineuri, de exemplu), know-how pentru construcţia, amenajarea şi utilarea locuinţei şi a gospodăriei şi pentru antreprenoriat, electrocasnice, electronice, articole vestimentare şi produse alimentare. Familia rămasă acasă le trimite în schimb produse alimentare ca la mama acasă, traduse în sentimente şi amintiri. Grija pe care migranţii o poartă familiilor pe care le-au lăsat în România pare să fie astfel impusă, prin implicarea directă din Italia în bunăstarea gospodăriei mamă şi prin coordonarea de la distanţă a activităţilor de amenajare şi extindere a acesteia.

Pare să se creeze astfel o dependenţă a celor rămaşi acasă faţă de cei plecaţi, care le întăreşte acestora din urmă statutul de provider ce acoperă nevoile economice ale gospodăriei şi golul afectiv produs de plecarea lor: mare parte din migranţi trimit constant din Italia produse care se găsesc şi în magazinele din localitatea bucovineană pe motiv că îi scutesc pe părinţi sau pe alţi membri ai familiei de efortul de a le cumpăra singuri. În plus, când se întorc în ţară, participă alături de rudele rămase acasă la munca câmpului, coordonează şi se implică în înălţarea şi amenajarea de noi locuinţe – pe care le modifică încontinuu, înainte să fie terminate, şi în care unii nici nu locuiesc, imaginându-le ca pe un proiect de viitor. Când sunt plecaţi, îi delegă pe cei rămaşi să se aibă grijă de aceste lucruri în lipsa lor; astfel, părinţilor şi altor membri ai familiilor de acasă pare să le revină sarcina de administratori care se îngrijesc de agoniseala migranţilor (deşi munca este realizată în comun), grijă dublată de una afectivă, menită să le reamintească celor plecaţi de unde au plecat şi tradusă în produsele alimentare pe care le trimit în Italia sub eticheta de „original” sau „de acasă” pentru a umple golul afectiv al migranţilor.

Mai multe despre aceste fenomene veţi putea citi însă în viitorul număr din Societatea Reală. Revenind la subiectul nostru, observăm, la o primă vedere şi printr-un simplu exemplu din multe altele, că satul nu moare, ba este foarte viu, doar că nu mai este ceea ce ne imaginăm. Asta ne-a arătat şi fotojurnalistul Petruţ Călinescu, autorul expoziţiei Mândrie şi beton, care documntează transformările impuse de migraţie în satele din Maramureş şi Ţara Oaşului. „Satul românesc, aşa cum e prezentat la televizor, cu siguranţă piere”, ne spune el. „Presa îl idilizează şi probabil că, dacă în Deltă ar rămâne un singur lipovean bărbos, iar restul vor fi concesionari şi turişti, o mare parte din presă ar prezenta Delta înfăţişându-l doar pe bătrânului bărbos. Cred că satul românesc a fost într-o continuă transformare, probabil cea mai brutală a fost colectivizarea. Din acel moment, oamenii nu au mai putut face agricultură productiv. E valabil şi în ziua de azi: de ce ai mai sta la ţară dacă nu poţi trăi decent din agricultură?”.

Satele evoluează diferit, continuă el, de la o zonă a ţării la alta, ba chiar sate vecine au evoluţii diferite. „În Maramureş, de exemplu, sate ca Poienile Izei merg contra curentului, mai nimeni de aici nu a plecat în străinătate. În Oltenia, Moldova şi Dobrogrea sunt sate întregi unde nu vezi o schimbare majoră, dar asta e din cauza sărăciei şi nicidecum a înţelepciunii populare care a ales să conserve tradiţiile, în aşteptarea turiştilor”. Societate ţărănească în sensul tradiţional al cuvântului nu mai există, spunea şi Vintilă Mihăilescu într-un interviu acordat anul trecut cotidianului Evenimentul Zilei. Ea a început să se dizolve o dată cu industrializarea şi urbanizarea şi apoi cu migraţia. „Despre ce ţăran vorbim şi de ce tinerii ţărani care trăiesc în Spania, Italia sau Germania şi vin de Paşte şi de Crăciun acasă, de ce ar avea ei aceleaşi practici strămoşeşti? Nu au cum, nu au de ce”, spunea antropologul. „Deci aceste practici, aceste obiceiuri, dispar. Este absolut firesc să dispară. Pe de altă parte, tocmai pentru că dispar, tocmai pentru că nu mai sunt ţărani, moştenitorii ţăranilor, aceşti migranţi le reinventează, le redescoperă, le revalorizează – doar că acum nu le mai practică, ci le pun în scenă”.

În acest context, atenţia ar trebui îndreptată, poate, dinspre idilizarea satului înspre realităţile care îi modelează acum viaţa, una dintre ele fiind migraţia. „Satul nu moare, ci se transformă!”, spune Vintilă Mihăilescu pentru TOTB, ca o concluzie. „Ceea ce a facut dintotdeauna, doar că în alte ritmuri şi moduri”.

 


2 comentarii

  1. @ ana, nu e fara noima, e un articol amestecat rau.
    daca este dezradacinat, satul moare. colectivizarea a fost calculata punct cu punct: cosmicitatea satului s-a dorit inlocuita cu o mana de beton sau cu o placa de faianta.
    “din cauza sărăciei şi nicidecum a înţelepciunii populare care a ales să conserve tradiţiile” e o replica foarte calculata.
    ar fi spus-o la inceputul colectivizarii un proaspat membru de partid care inainte a fost sarac.
    un renegat care nu intelege vesnicia satului,dar poarta grija betoanelor altuia.
    problema nu sunt betoanele, pentru ca milioane de oameni din tara asta lucreaza in strainatate pentru cosul zilnic. acasa nu au gasit de lucru.
    problema e ca cei care au case mari si le-au facut din munca lor.
    nu au credit, nu sunt sclavii sistemului.

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger