Sărbătoarea testosteronului

Azi a fost o zi însorită de octombrie în Budapesta, o zi de toamnă țigănească. De unde o fi venit expresia? Toamna i-a furat verii încă o zi de soare? Sau înseamnă o zi înșelătoare, în care nu poți să ai încredere, așa că nu-ți pune la loc în dulap hainele groase? Oricum, e frumos afară și ce poți să faci pe o vreme așa frumoasă decît să te duci să-i vezi pe naziști?

de Dan Sociu

Cînd am trecut în august pe lîngă sediul Jobbik și i-am văzut fumînd în față, pe trotuar, am fost încîntat de asemănarea lor cu personajele mele din Combinația – bărbați de 50-60 de ani care-și sărbătoresc ultimele zvîcniri ale testosteronului, care se agață disperați de gloria trecută a masculinității lor. Cel puțin vîrsta o nimerisem – cînd o să se coaguleze extremiștii și în România, ăștia o să fie primii, bărbații care au fost cocoloșiți de familiile lor pînă în ultimele decenii, cînd s-a terminat. Joburile sigure s-au dus, femeile au devenit mai independente și mai puțin dispuse să-i țină ca pe niște prinți, vîrsta, alcoolul, țigările și excesele alimentare le-au înmuiat testosteronul, adică tot ce li se părea lor că-i face speciali. Narcisici bătrîni, incapabili să-și asume vîrsta, incapabili să-și asume ceva, care dau vina pe tot ce mișcă pentru ratările lor – minoritățile, în primul rînd. La ăia ai mei din carte, masculinitatea nu se manifestă și vestimentar în vreun fel special, pentru că în Ro, la cei mai în vîrstă, masculinitatea e asociată cu simplitatea și împodobirea de orice fel cu feminitatea, plus că personajele mele nici nu au așa o mare pornire politică. Antropologul Gergo Pulay spune că românii încă sînt vrăjiți de consumism, de UE, de Occident – cînd o să se dezamăgească de tot, ca ungurii, o să-și ia extremismul mai în serios.

Bărbații Jobbik pe care i-am revăzut azi pe bulevardul Zilinski se luau foarte în serios – mustăți făloase, plete albe sau țeste rase la sînge, bocanci militari, pantaloni militari negri sau kaki. Tinerii erau cam jumătate din mulțime și îi imitau pe bătrîni în toate, și gagicile lor, puține în comparație cu bărbații, se oglindeau unele pe altele. Cele tinere își puteau vedea viitorul pe fețele suratelor mai în vîrstă, un viitor cam de căcat. Rockerițe, genul pe care le trimit bărbații după votcă, pe care le au în proprietate comună și și le fură unul altuia sau și le dau la poștă, pe care le bat și le umilesc constant și după care plîng, în ploaie (cît am iubit-o, în pula mea!), pe malul mării, femei care nu se simt bine fără scandal și îl caută, care-și rup oasele în accidente de motocicletă. Sociopate.

Toți ratații ăia adunați pe Zilinski, vreo cîteva mii, aveau o mare grijă: identitatea. Narcisicilor le e rușine cu sinele lor adevărat, fragil și fluid, ca tot sinele, și muncesc toată viața să-și conserve un altul, țeapăn și clar. Pentru că pe dinăuntru e o fetiță căcăcioasă, genul ăsta de narcisic, mai puțin cerebral, își accentuează caracteristicile tradiționale ale bărbăției, brutalitatea, mușchii – și disprețuiește tot ce nu e aparent bărbătesc și tare. El nu e doar un ungur acolo, e foarte ungur. Narcisicul e neapărat parte dintr-o poveste grandioasă și în cazul Jobbik, povestea e patria măreață pe care au ciordit-o trădătorii de la Trianon și acum a pus UE laba pe ce-a mai rămas. Din discursurile celor de la tribună, n-am înțeles decît cuvintele identitate, țigani, Israel și Europa. La fiecare, mulțimea a gemut și a urlat. Se auzea constant un răpăit de tobe și în pauzele cînd se schimbau vorbitorii, cineva cînta o baladă folk la chitară. Nu știu despre ce jeleau, dar sînt sigur că era ceva despre trecut glorios și mîndrie rănită.

Am stat jumătate de oră, mi-am cumpărat un breloc cu Ungaria Mare și m-am cărat. Pe drum, mă gîndeam la legionarii lui Zelea Codreanu. Așa erau și ăia? Eliade spunea de ei că sînt virili. Ce muist.