Sărăcia, cea mai mare religie. Ce am învățat la coadă la moaște

28

Auzind că mă duc la moaște, cei mai mulți dintre prietenii mei ridică nedumeriți din sprâncene, cu un fel de jenă camuflată în întrebări aparent neutre: ”Ce-ai pățit?” sau ”Ce te-a apucat?”. Prejudecata sub lupa căreia sunt priviți cei ce stau ore-n șir la coada religioasă e ușor de explicat, mai ales pe fondul unei BOR autarhice și generatoare de idei care acționează ca bețele în roată pentru mintea unui urban în complicitate cu liberul arbitru.

de Andra Matzal

De când am nimerit însă la Iași, la pelerinajul Sfintei Parascheva, în mulțimea săracă și venită să se roage la ultima baricadă pentru singura resursă inepuizabilă, administrată tactic de cler – speranța -, mă tot întreb care e scânteia ce pune în mișcare motorul ritualului-maraton. Nu mi-a rămas decât să merg la ediția bucureșteană, unde mii de oameni s-au adunat să sărute relicvele ”făcătoare de minuni” ale altor oameni, demult plecați dintre cei vii.

În jurul Mitropoliei se încolăcește un șir de oameni, lung de vreo câțiva kilometri, cei mai mulți îmbrăcați în negru, încărcați cu plase și buchete de flori. Încerc să ajung la ultimul gard deschis, unde să m-așez la coada pentru sfintele moaște, trecând cu privirea peste fețele oamenilor și căutând parcă să aflu explicația: de ce stau oamenii-ăștia, mulți bătrâni, cu oasele obosite, aproape o zi în picioare. După sute de fețe scanate, ajung la Parcul Carol, unde mă așez în final la rând, fără să fi găsit însă răspunsul. Mă strecor prin poarta deschisă de un jandarm pentru ultimul grup de credincioși, între o tipă cu Converși și tabletă, trei bătrâne cu broboadă și multe plase, două doamne cu permanent și geacă de piele, o familie de țigani care vinde batiste, de la mic la mare. Lumea se face comodă, bătrânele scot un scăunel pliant și un mosor mare de sârmă, pe care-l aduseseră chiar din sat pentru odihnă. Cei mai mulți încep să-și sune familia: ”Nu știu cum am ajuns aici, dar nu cred c-ajung acasă până duminică,” îi zice cineva soțului, în timp ce femeile de la țară se închină și scot covrigi din traistă. Îi rup și-i împart între ele, dându-mi și mie o bucată – ”Ia, mamaie, că-ți dau și flori dacă rămâi cu noi, așa să ne-ajute Dumnezeu și Maica Domnului să ajungem în față.” Pe măsură ce vorbim, despre vaci sau despre vreme, mă conving de un singur lucru: Dumnezeu e cel care le face pe toate, cel ce ne ține în viață, cel ce ne ajută și el ne face să ajungem la racla cu moaște, după mai bine de 12 ore de stat în picioare. Căci ”nu eu am grijă de mine, ci Dumnezeu.” Stau o oră la coadă și n-am trecut decât două garduri. E drept, cu bucuria unor oameni care joacă un mare joc în slow motion, dar care, pe măsură ce moaștele se apropie și pe oameni îi lasă picioarele, începe să semene cu bucuria celor care vedeau pentru prima oară Statuia Libertății.

Nu mai rezist. Merg să dau o tură și-ntre timp mă întâlnesc cu o doamnă căruntă, care spune că, deși a venit pregătită, ”cu încălțăminte comodă și ciorap-chilot mai gros, că noaptea e frig,” n-are de gând să stea la ditamai coada. Așa puhoi n-a mai văzut niciodată și, oricum, lucrurile s-au denaturat: e plin de țigani și de yoghini. Chiar dacă nu-i suportă, femeia recunoaște spășită că a practicat exercițiile unei ”firme chinezești, Chi Kung,” care împarte multe cu ortodoxismul – lupta dintre bine și rău. Merg de-a lungul cozii, printre vânzători ambulanți de tot felul, batiste, batice, scaune, icoane, flori, covrigi, printre credincioși retrași la o țigară și bătrâne cu capul pe genunchi. Cineva împarte un covrig cu un jandarm, un țigan tânăr ghidează un bărbat orb și cere de pomană, multe femei citesc cărticele minuscule de rugăciuni, mișcându-și repede buzele. Lângă portbagajul unei mașini, oameni adunați, fiecare plecând cu câte-o farfurie de mâncare. Mă opresc, miroase bine și două bătrâne înfofolite în negru mă invită, ”hai, mamaie, la masă,” fasole bătută și zacuscă, ambele gătite de ele și aduse fără bani oamenilor de la coadă. Găsesc un loc retras și încep să mănânc, oamenii trec, unii se uită chiorâș – ”Pomanagii, ce să le faci,” – alții ridică doar din sprâncene – ”Nu vreau să contest credința nimănui, dar chiar așa, să se omoare la coadă?”. Un domn mă întreabă dacă e pomană de la comuniștii USL-iști.

Unii stau la coadă de la 5 dimineața, sunt deja obosiți, dar nu renunță tocmai acum, au experiența ultimilor ani și, mai important decât toate, au multe probleme. Cei mai mulți dintre ei au fețe abătute, îngândurate și îmbătrânite înainte de vreme, iar dacă ești dispus să le asculți povestea, ai putea începe să înțelegi de ce aleg să stea cu fanatism la cea mai lungă coadă a anului. Majoritatea nu sunt doar bolnavi sau săraci, ci par să fie și foarte singuri. Pentru ei, statul la coadă e baia comunitară de care altfel nu prea mai au parte, în care se scaldă anonim bătrâni și tineri, țigani și români, țărani și orășeni, fără să se calce pe bătături. În mijlocul lor, te simți în siguranță și știi că, dacă vei cădea, cineva te va prinde: așa se întâmplă cu oamenii pentru care, obosiți sau slăbiți de post, leșină în stradă, iar până vin ambulanțele ori poliția, vecinii de rând găsesc soluții alternative. O bătrână trasă la față zace în brațele altei femei, care-i masează tâmplele, rugându-se pentru sănătatea ei – într-o lume unde sistemul medical devine un lux, solidaritatea și soluțiile ”băbești” sunt plasa de siguranță.

După trei zile de pelerinaj non-stop, o bătrână stă pe bordură și se uită pierdută la oamenii care trec, mai dându-i din când în când de pomană. Are 82 de ani și a rămas singură, după ce i-a murit bărbatul, singurul care aducea bani. ”Acum am rămas cu televizorul,” zice gâfâind, epuizată după zilele din stradă, unde a venit să strângă bani pentru mâncare. Cartofi, ulei și pâine, mai precis, ingrediente pe care le repetă și le calculează obsesiv. Zice că i s-a făcut rău, i-a dat sângele pe nas și a venit s-o ia salvarea, dar și-a revenit cu pastile. E o femeie singură, care se hrănește cu televizor, ”metabolizând” cele mai dubioase chestii cu putință: crede, printre altele, că în Palatul Victoria ”oamenii dorm în paturi ca la cămine” și că ”Bălcescu, fostul primar, vrea să omoare oameni”, motiv pentru care mă sfătuiește să nu rămân niciodată singură pe stradă – cineva m-ar putea înjunghia oricând. Scoate o pastilă și o înghite cu apă.

Merg să fumez o țigară, în parcul de vizavi, unde se află cordoanele de tarabe, apendicele comercial al sfintei experiențe, unde micii întreprinzători ai celor sacre vând sfinți protectori, amulete binefăcătoare, cărți sau leacuri naturiste. Printre Isușii made in China sau Sfintele Parschive din oțel inoxidabil, găsesc o icoană printată despre care vânzătorii, un cuplu de tineri cu aer hippiot, îmi spune că s-a pictat singură, pe la 1800, la Muntele Athos. ”Icoana ar arăta adevăratul chip al Maicii Domnului, însă ea este și icoana reprezentativă a României,” spune bărbatul, explicându-mi că, la momentul cel mare, România va fi înconjurată de un zid de foc, imposibil de pătruns. ”Icoana apără de foc, dar până atunci, vă poate prinde oriunde un incendiu, acasă, în tramvai sau chiar în taxi și e bine să aveți iconița la piept.” Îmi cumpăr o icoană la 1 leu și trec la taraba următoare, unde o doamnă cu basma întreabă dacă mai au Sfântul Dumitru cu magnet. ”Sfântul Dumitru mai avem patru, dar doar cu lipici,” ceea ce o nemulțumește pe crendicioasă, care pleacă mai departe și cumpără o iconiță de mașină și două brățări cu cruci și sticlă colorată. Lângă ea, o tânără cu jeanși mulați și unghii false multicolore, alege cu greu două cruciulițe de iPhone și două elastice de păr cu icoane aurii.

Mă întorc la coadă și, din când în când, mă mai opresc de vorbă cu oamenii care deja se foiesc, trec de pe un picior pe altul, obosiți. O bătrână îmi zice că, dacă mai stau pe lângă grupul ei, mă ajută ea să mă bag în față, ”că doar n-o fi păcat mare.” Nu vreau să trișez, doar am aflat în orele petrecute în jurul cortegiului că există o singură regulă de aur: Să nu sari peste rând, altfel te bate Dumnezeu și, cu puțin ghinion, te bat chiar oamenii de la coadă. De altfel, peste câteva zile, spre spartul târgului, mulțimea deja nu mai tolerează abaterile și ia dreptatea în propriile mâini – femeile alcătuiesc patrule spontane, care să păzească gardurile și să-i supravegheze pe jandarmi. Deja vorba circulă și mitul se amplifică, bătrânele țipă că polițiștii ar face loc, pe furiș, domnișoarelor, iar o femeie mai tinerică lansează bomba, cum că noaptea ar veni autocare pline cu copii adormiți care se bagă în față la coadă. Chiar și trimișii speciali, după cafea sau covrigi, sau copiii care s-au strecurat printre gratii pentru diferite comisioane sunt analizați cu atenție când revin la locul lor.

Mă așez pe bordură, lângă un grup de vreo șase bătrâne încărcate cu papornițe și blindate cu haine groase. Și ele sunt incredibil de prietenoase, iar în câteva minute îmi povestesc, fără pic de suspiciune, cât de grea e viața lor la țară, într-o comună ieșeană. Una dintre ele îmi mărturisește că se roagă pentru copii și pentru nepotul de 20 de ani care merge mult cu mașina, dar care e băiat bun, nu bea și nu fumează. Își face cruce și zice că, de 5-6 ani, de când merge la moaște, Dumnezeu, drăguțul, a ajutat-o. Mă întreb cum a ajutat-o, căci nu pare s-o ducă prea bine, însă îmi reprim îndoielile și încerc să-i ascult pur și simplu povestea. Încet, încet, bătrânele se interesează cam cât câștigă lunar un tânăr la București și le zic că vreo 12-15 milioane. Se uită uimite unele la altele, nevenindu-le să creadă, se închină la unison și mă îmbrățișează pe rând, fericite de parcă atâta ar urma să le vină lor pensia. ”I-auzi, dragă, 15 milioane! Păi să trăiți, măi copii, că aveți cu ce, nu ca noi!” Sunt de trei zile în București, iar dacă ziua au stat la coadă, noaptea au petrecut-o pe unde au apucat: sub cerul liber, în biserică sau la un adăpost, unde au fost conduse de tineri de la Teologie. N-a fost o experiență ușoară, iar purtătoarea lor de cuvânt îmi povestește cum i-a venit rău la coadă de la atâta așteptat, dar ”o femeie cu înger” a ajutat-o, oferindu-i scaun și bomboane. ”Am căzut din picioare, măicuță, și-ntre oameni m-am pierdut de ăi de la mine din sat. M-am trezit eu singurică și tare frică mi s-a făcut, că eu n-am telefon și, dacă mă ia salvarea, a cui îs eu? Noroc cu doamna ceea, că m-a văzut singurică și schimbată, de-a avut grijă de mine.” Știu deja deznodământul, Dumnezeu a fost atent și-a făcut să fie bine, a însănătoșit-o pe femeie, ba chiar i-a dus pașii până pe podium la sfintele moaște. Se ridică toate, mogâldețe greoaie, învelite în haine negre și încărcate de plase,  pregătindu-se să pornească spre Gara de Nord. Mă pupă pe rând și, în loc de la revedere, una dintre bătrâne se apropie și-mi șoptește la ureche: ”Să te rogi pentru mine, maică, sunt tare bolnavă și n-are cine să aibă grijă de mine.”

E greu să încasezi astfel de povești de la distanța uriașă pe care, vrând-nevrând, o simți între zona personală de confort și satele uitate de lume, de instituții și politici sociale, unde, cel mai probabil, niciun ONG n-a pus vreodată piciorul. Carele de televiziune își întind farfuriile uriașe peste mulțimea adunată la racla moaștelor, iar prezentatoarele, aproape în cor, recită poezia despre românii care s-au călcat în picioare. Niciunul dintre ei nu iese țarcurile rezervate să afle, printre picături, de ce, totuși, aleg să se calce în picioare. Un cinic, așa cum s-au dovedit multe voci virtuale, ar putea spune c-o fac pentru că n-au bani de smartphone, să-și descarce ultimele aplicații lansate de BOR, cu sfinți digitali și rugăciuni de la distanță. În tot acest timp, plasma din fața Mitropoliei licărește triumfătoare, transmițând colaje cu fețele credincioșilor, alternate kitschos cu moaștele învelite în aur și pietre prețioase, de care oamenii stau zile-n șir la coadă ca să-și atingă fruntea sau buzele. Scena principală, de unde preafericiții își fac slujbele, pare o oază selectă de VIP, înconjurată de tarabele cu lumânări oficiale marca BOR.

Mai rămân puțin pe margine, uitându-mă la oamenii care trec și la ”parada” celor cu dizabilități, veniți în inima ortodoxismului românesc să-și scoată bani de pâine. Orbi, ologi, oameni fără mâini sau picioare, băbuțe chircite sub cocoașe, familii cu fețe triste și mici pancarte ce spun povești și mai triste, o bătrână își duce de colo-colo fiul la rândul lui bătrân, imobilizat din prima zi într-un cărucior cu rotile. O femeie romă, mai corpolentă, o duce în cârcă pe alta, slabă și cu picioarele strâmbe, cu tălpile retezate: ”Dați pomană și bucurați-vă că dați la un amărât adevărat!” Peste tot colcăie oameni săraci și murdari, încărcați cu flori și busuioc, de la care se întinde în aer un parfum puternic. Un polițist oprește o bătrânică cu plasa încărcată de crizanteme și vrea să-i facă proces verbal: ”Comerț ilicit și refuz de legimitare.” Femeia dă din cap absentă, iar mâinile îi tremură.

Obosesc de la atâta zarvă și mă retrag din nou în părculețul-bazar, unde aud vocea unui tânăr înflăcărat, bun autor de sloganuri comercial-religioase, în jurul căruia oamenii s-au strâns buluc. Vinde pachete speciale cu sfinți, fiecare dintre ele conținând ”iconiță, veșmânt de iconiță, apă sfințită, vată și prospect.” În funcție de problemele fiecăruia, oamenii pot alege pachetul potrivit, care te apără de toate cele: ”Sfântul Nectarie vă apără de trosneli în casă, frică de-ntuneric noaptea și alungă farmecele”, alt sfânt alungă gândurile de sinucidere, iar altul protejează pe cei păgubiți, ”cei care au fost furați sau pe care i-au doborât împrumuturile.” Oamenii cumpără, ba chiar mai multe din fiecare, și niciunul nu cere mai multe detalii. Cred și nu cercetează. Câțiva polițiști se plimbă călarepe cai, patrulând de la înălțime printre oamenii care își umplu plasele cu icoane sau cărți de rugăciuni. Unul din vânzători le și cere ajutorul, în cazul unei bătrâne care, după câte s-ar părea, merge pe la toate standurile și cere lucruri de pomană. Preotul-vânzător i-a dat și el iconițe, dar știe cu precizie că femeia le va vinde la suprapreț în satul ei.

Înapoi la coadă, deja pe alocuri s-au creat coruri spontane, câte cinci-șase femei stau în jurul cărților de cântece bisericești și-și arcuiesc vocile întru slava Domnului. Câțiva băieți de cartier stau lângă ele pe gard, așteptând și ei la sfintele moaște, trag din țigară și fac glume pe seama jandarmilor. De plăcut, recunosc că le place muzica, ”ne mai destindem și noi aicișa”. Din șirul de oameni prind cu privirea tipologii diferite, iar din marea de femei îmbrobdite, mai răsar bărbați îmbrăcați în hainele de duminică, puști aduși de mamele lor direct de la școală, fete cochete sau cupluri retrase, mai intim, pe șezlonguri aduse de acasă, așteptând să le vină rândul cu lumânările în mână. Se discută despre orice – de fapt, coada în sine este o discuție generalizată, unde se reciclează de toate, de la probleme de familie și impresii de la alte pelerinaje, la politică și nereguli legate de funcționarea cozii. Cel mai adesea, se reconstituie traseul, cât mai avem și cât am înaintat, calcule simple despre câte ore vor mai trece până la moaște, numărători și indicații despre gardurile și stâlpii deveniți repere.

Mă așez lângă o femei bătrână, o țigancă fără picioare, dar cu fața zâmbitoare, care nu se mai poate deplasa pentru că i s-a dezumflat o roată de la cărucior. A venit special de la țară, să mai facă un ban de cele trebuincioase, iar enumerarea pe care o tot auzisem tinde să devină refren: cartofi, ulei și pâine, la care adaugă medicamentele, ”scumpe, mânca-ți-aș limba, de mă usucă”. A trăit aproape toată viața fără picioare, pe care și le-a pierdut într-un accident de tren pe când avea 15 ani. Înainte, apucase să lucreze doi ani la CAP, de unde primește și o pensie de 4 milioane, din care doar pe rețetă ar trebui să dea trei. Nu se descurcă singură, noroc cu vecinii din sat, că-i mai aduc o farfurie sau un polonic de ciorbă și că-și poate cumpăra de la farmacie medicamente la bucată. ”Tu mi-ai dat cinci lei, adică fix o pastilă de inimă,” zice femeia bucurându-se. Mă întreabă câți ani am și, aflând că sunt încă nemăritată, scutură încruntată din cap și mă întreabă dacă vin la coadă și a doua zi. ”Ți-aduce mama ceva să-ți poarte noroc toată viața și bărbatul să nu iasă din cuvântul tău. Nu știi câți tineri au trecut prin mâinile-astea ale mele, mămică,” zice femeia și-și pune palmele bătrâne, pergamentoase, pe creștetul meu. Mă binecuvântează și, la plecare, mă privește de parc-am fi fost prietene de-o viață.

Sunt deja de câteva ore bune pe traseul ticsit și, deși încep să am o vagă idee despre ce i-a adus pe oameni, în număr mai mare ca oricând, la legendara coadă, cedez prematur. Mă resemnez că nu voi ajunge niciodată, după o penitență de stat în picioare jumătate de zi, la racla cochetă care apără de rele și îi tămăduiește pe suferinzi. Pe trotuarul de vizavi, un șantier ca o rană de beton purulentă, se întind mormane de gunoaie, înghesuite și în cele mai mici crăpături, sub bănci și în gropile căscate. Pe cheiul Dâmboviței, mă opresc lângă niște doamne bine, care privesc cu interes cârduri de animăluțe ieșite la aer. Șobolani, mă dumiresc într-un târziu, văzându-i cum colcăie prin tufișuri și traversează benzile de biciliști, familii întregi de șobolani, la fel de grăbiți ca oamenii din jur. ”Ăsta-i semn de cutremur,” zice o bătrână în trecere, ”dar ne-o ajuta bunul Dumnezeu să fim sănătoși.”

Puteți citi și:

Hrănește-ți aproapele nu ca pe un maidanez


28 de comentarii

  1. Pingback: Sărăcia, cea mai mare religie. Ce am învăţat la coadă la moaşte | Critic Atac

  2. Din santul drept in santul sting. Nu sunt de condamnat credinciosii ci aceia care profita de credinta lor. Exista chiar la Marcu 9. 42 niste propozitii clare in acest sens.Ca multi din clerici comit fapte imorale nu se poate contesta dar sa reincepeti propaganda antireligioasa din vremea comunismului e la fel de imoral.

  3. Mi se pare penibil ca orice critica sa fie catalogata drept “propaganda antireligioasa” Daca optiunile politice, nutritionale etc. sunt supuse criticii la fel e si religia. Nu vad ce a facut sa se bucure de atatea privilegii.

  4. Ma bucur ca a mai patruns cineva pe frontul intelegerii aprofundate, dincolo de senzationalism ieftin, al fenomenului numit “pelerinaj”.
    Felicitari si mult curaj.

    Mirel Banica

  5. “Încet, încet, bătrânele se interesează cam cât câștigă lunar un tânăr la București și le zic că vreo 12-15 milioane. Se uită uimite unele la altele, nevenindu-le să creadă, se închină la unison și mă îmbrățișează pe rând, fericite de parcă atâta ar urma să le vină lor pensia”.

    Un om credincios ar spune ca aceasta capacitate de a te bucura de binele unui strain – chiar daca tu n-ai parte de el – reprezinta o dovada ca Dumnezeu le-a ajutat realmente pe femeile acestea, in singurul mod cu adevarat important.

  6. discursul noii stingi vorbeste despre alienare omului din cauza “obscurantismul religios” si din cauza capitalismului (mai nou numit “neoliberalism”) – un discurs care, ne convine sau nu, este practic identic cu altul, mai de trisa amintire, nu il numesc pt ca nu vreau sa fiu numit “mccarthy-ist”.

    de fapt e vorba de o auto-alienare in fata unei privelisti imposibil de inteles de niste oameni care habar nu au ca lumea nu a inceput cu ei.

    citez dintr-un coleg.

    http://inliniedreapta.net/insemnare/au-descoperit-si-ei-ca-exista-moaste/

    “Dragi mimoze plângăcioase,
    Singurul lucru nou în peisajul cultural și religios al României nu sunt moaștele, ci voi. În Romania s-au ridicat monumente martirilor din vremea când creștinismul era o mărturisire extrem de neconvenabilă, și anume se solda cu moartea în chinuri. Tocmai ce s-a încheiat o perioadă de prigoană atroce, și voi, mimozele sensibile cu conștiinte ușor de rănit, vă declarați ba jigniți vizual, sonor și olfactiv, ba posibil persecutați. Nu v-a atins nimeni un floc din creștet, dar sunteți terorizați să nu vi se atingă. Dacă Inchiziția n-a existat niciodată în România, o convocăm de la catolici. Toată lumea va prigonește, bieții de voi. Mă mir cum superiorii voștri parinți au putut defila pe lângă atâtea biserici fără sa li se aplece. Câtă jertfă din partea voastră!…….”

  7. discursul noii stingi vorbeste despre alienare omului din cauza “obscurantismul religios” si din cauza capitalismului (mai nou numit “neoliberalism”) – un discurs care, ne convine sau nu, este practic identic cu altul, mai de trisa amintire, nu il numesc pt ca nu vreau sa fiu numit “mccarthy-ist”.

    de fapt e vorba de o auto-alienare in fata unei privelisti imposibil de inteles de niste oameni care habar nu au ca lumea nu a inceput cu ei.

    citez dintr-un coleg.

    http://inliniedreapta.net/insemnare/au-descoperit-si-ei-ca-exista-moaste/
    “Dragi mimoze plângăcioase,
    Singurul lucru nou în peisajul cultural și religios al României nu sunt moaștele, ci voi. În Romania s-au ridicat monumente martirilor din vremea când creștinismul era o mărturisire extrem de neconvenabilă, și anume se solda cu moartea în chinuri. Tocmai ce s-a încheiat o perioadă de prigoană atroce, și voi, mimozele sensibile cu conștiinte ușor de rănit, vă declarați ba jigniți vizual, sonor și olfactiv, ba posibil persecutați. Nu v-a atins nimeni un floc din creștet, dar sunteți terorizați să nu vi se atingă. Dacă Inchiziția n-a existat niciodată în România, o convocăm de la catolici. Toată lumea va prigonește, bieții de voi. Mă mir cum superiorii voștri parinți au putut defila pe lângă atâtea biserici fără sa li se aplece. Câtă jertfă din partea voastră!…….”

  8. Doina Manea via Facebook on

    Compasiunea nu-i o comoditate întîlnită pe toate drumurile – dvs. v-ați născut cu ea. Concluzie din articolele citite de mine. Acesta este excelent.

  9. @ Sire – da
    @ Sile :

    Propaganda antireligioasa… delicios.
    Am auzit ca imitatia este cea mai sincera forma de compliment.
    Nu, sincer, adica serios… propaganda anti-propaganda? Trist.
    Nu ma pot abtine, trebuie sa mentionez si argumentul cu omul de paie. |http://ro.wikipedia.org/wiki/Om_de_paie | Trist si asta, dar o face toata lumea.. in articol nu au fost condamnati credinciosii, ci mai degraba cei care profita. In realitate sunt cauze complexe si multe si intretesute care genereaza fenomenele de mai sus. Nu le intelege oricine. Nu pentru ca ar fi ceva mistic sau doar pentru ca e nevoie de timp si inclinatie, ci pentru ca nu oricine e dispus sa plateasca pretul cunoasterii: informatiile noi au potentialul de a-ti zdruncina fiinta si ideile din temelii. Este o cruce grea (:P) pentru rationalisti… nu mai poti crede in ce ai vrea tu sa crezi, nu te mai poti ascunde in spatele vietii de dupa moarte sau al vreunui politician sau al unei ideologii. Mai ca ii invidiez pe credinciosi, cei dintre noi care prefera sa nu ia in piept fara filtru realitatea dura. Oamenii care isi pastreaza optiunea de a visa, de a-si impune imaginatia asupra realitatii. Probabil au mai multa speranta si, chiar daca matricea lor nu se muleaza perfect asupra realitatii, macar e calda si pufoasa. Multi au nevoie de asta.
    Din pacate, istoria ne cam arata ca nu e o idee atat de pufoasa sa-i lasi pe oamenii astia sa faca regulile in societate. De aceea… stat secular, nu? Democratie, nu? Mhm… da’…astia 90%+ nu merg la vot? Si daca nu au prea mari pretentii de la biserica in ceea ce priveste dovezile si verificabilitatea celor auzite…oare cat de usor se lasa manipu… ok. Mici Electorali. Aici am vrut sa ajung. Inchei.

  10. Pt mine BOR este cea mai puternică oranizaţie mafiotă de la noi, iar pelerinajele la moaşte fac parte din marile operaţiunii criminale prin care capii BOR îşi storc credincioşii şi fac demontrastraţii de forţă. Nenorociţii din acest exasperant tablou al sărutatului de moaşte îmi provoacă milă, iar capii BOR îmi provoacă o imensă SILĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ.

  11. Desi bine ritmat, articolul nu surprinde mecanismul “celei mai mari cozi anuale”. Este un fals frumos. Autoarea nu face demersul pelerinului pana la capat, incarcatura emotionala a imaginii create ramane in epidermic si vireaza articolul spre stanga marjand pe contraste. Titlul “Saracia, cea mai mare religie” se traduce astfel usor in cheia opiului plebei. Andra Madzal nu cauta/ nu reuseste sa surprinda fibra interioara ce rezoneaza in acesti oameni in fiecare an si ii aduce in proximitatea fizica a sfintilor. Cel ce impartaseste conditia autentica a pelerinului o data, revine. Ramane in comuniune cu persoana sfantului, primeste ajutor. Intalnirea este autentica, zguduitoare, marturia mea. Alteori linistitoare, mangaietoare. De aceea vin pelerinii spre sfinti de ziua lor.

  12. Felicitari Andra pentru un articol bine scris!

    Felicitari si pentru domnului Dumitrache pentru critica sa extrem de obiectiva, care in contrast cu un articol ”fals” ne prezinta trairile sale autentice. Este bine ca macar cineva intelege ce ”rezoneaza” in acesti oameni pentru a ii insirui cuminti la cozi interminabile si ce ii face sa se umileasca an de an.
    Revelator!

  13. Pingback: Cu mulți prieteni, de trei ani în afara cutiei | TOTB.ro - Think Outside the Box

  14. Raspunsul il poti afla de la mama celor 11 copii din curtea voastra, de la oamenii bolnavi, de la cei singuri, de la cei saraci dar care nu deznadajduiesc:SPERANTA MOARE ULTIMA si NIMIC FARA DUMNEZEU.

  15. Suntem un popor format din oameni singuri si oameni lipsiti de compasiune. BOR-ul stie cum sa-i exploateze pe primii, in timp cei ceilalti stau pe margine si fac misto. Sa ne fie rusine.

  16. Pingback: Scurtissime (271) | Diverse | Robintel

Reply To Eduard Dumitrache Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger