România este o țară cacofonică. Imediat după blocurile comuniste muncitorești urlă vile-buncăr capitaliste, cu garduri uriașe, ale milionarilor de carton ai tranziției, iar lângă case, pe drumurile desfundate, se hurducăne căruța cu romi după fierul vechi al combinatului părăsit. Gri murdar lângă portocaliu lângă afișul țipător al unei reclame care acoperă un pom. Mall-uri care ocupă foste spații publice ori verzi… O țară în care se crede că suma intereselor private ar putea constitui interesul public.
de Adi Dohotaru (Slicker)
Aceste contraste sunt surprinse cu acuratețe, dar și cu un ușor sarcasm de Sindy QUERE, Guillaume LEBON și Bénédicte VACQUEREL, studenții urbaniști care au făcut o cercetare între 2012 și 2013 pentru licența lor în trei orașe oarecum similare ca populație, în trei colțuri diferite ale României: Cluj-Napoca, Constanța și Iași. Cum și-au dat seama că scrierea unei licențe în termeni convenționali are un impact slab, au decis pe parcurs să realizeze un documentar.
« ŞANTIER ÎN LUCRU – Les villes d’après » este documentarul lor de debut și se vede. Întrebările nu sunt unitare, răspunsurile bat în prea multe direcții, filmul este prea lung, 83 de minute deși putea să aibă cu o jumătate de oră mai puțin pentru a permite mai multe dezbateri ulterioare, iar în unele interviuri invitații țin un microfon în mână. Inclusiv eu țin un microfon când vorbesc despre activismul eco-urban al Clujului, motiv pentru care le-am sugerat să mă scoată din film la previzionări pentru că e pur și simplu inestetică o astfel de abordare. Apoi, chiar dacă intervievații discută despre un oraș anume sunt amalgamate imagini pe discursul lor din mai multe orașe. Documentarul a fost prezentat în premieră în România miercuri, 25 iunie, la Fabrica de Pensule la invitația Institutului Francez din Cluj și Urban Balkan Project, proiectul din care fac parte cei trei tineri urbaniști francezi. Potrivit realizatorilor, filmul va fi proiectat în toamnă și la Iași și Constanța. Eu sper să ajungă și în alte orașe din țară, mai ales pentru discuțiile pe care le poate genera.
Teaser Şantier în lucru – Les villes d’après from Urban Balkan Project on Vimeo.
Dar punctele care pot fi considerate greşeli de început sunt depășite net de părțile bune ale filmului. Este primul documentar legat de urbanismul românesc pe care îl văd, în ciuda faptului că au trecut 25 de ani de urbanism în spațiul românesc perceput a fi mai mult sau mai puțin dezechilibrat. Un proces de reflecție și auto-reflecție trebuie să înceapă, iar studenții la universitățile de arhitectură din România, oamenii de film și jurnaliștii trebuie încurajați să producă constant astfel de documentare. Nu sunt ușor de făcut, căci clădirile nu se mișcă, spațiile publice nu sunt tot timpul animate, urbaniștii, decidenții politici și dezvoltatorii imobiliari nu sunt neapărat personalități pitorești pentru ca astfel de filme să aibă proprietăți cinetice intrinseci.
Explicațiile urbanismului capitalismului karaoke se realizează în cheia unei raționalități tehnice, non-ideologice și non-politice, a unor tare civilizaționale, specifice discursului de tranziție: negocierea bizantină cu rudele beneficiarilor, afaceriștii veroși care vor să ocupe într-un procent cât mai mare un teren în care au investit, patrimoniul orașelor lăsat în paragină datorită retrocedărilor (nimeni nu pune problema dacă restitutio in integrum era necesar) și lipsei de civilizații a administrației, mândria de a avea mall-uri care atrage turismul intern și oferă noile variante de spațiile de consum în locul celor publice etc.
Dacă urbaniștii intervievați marchează diferența între perioada predecembristă în termeni sistemici (planificarea comunistă de sus în jos fără negocierea diverselor interese), epoca post-decembristă este prezentată eufemistic, în sensul unei libertăți a investitorilor cu capital în detrimentul interesului public și din perspectiva lipsei unei fermități politico-administrative în raport cu haosul de interese pecuniare de pe piața autohtonă. Dar chiar și cei mai critici la adresa schimbărilor petrecute nu fac referire la un sistem anume, la capitalism și o variantă estică a lui, a acumulării primitive, îmbinate cu un stat neoliberal care se retrage din servicii, din educație, din sfera culturii, dar care își păstrează atribuțiile securitare (a nu se uita ancheta Ziarului Financiar care arăta în timpul crizei economice, în 2010, că 40% dintre salariile bugetarilor sunt ale celor privilegițai de la Interne, Arnată și Servicii secrete). Dintre urbaniștii intervievați, Eugen Pănescu este singurul care spune că statul trebuie să intervină mai mult, mai ales că piața nu se auto-reglementează așa cum spune mantra neoliberală, astfel încât interesul public să primeze în fața celor private.
Perspectiva celorlalți este necritică la adresa dezvoltării neoliberale, în ciuda crizei: la Constanța viceprimarul cere senatorilor dobrogeni să vină cu proiecte de lege care să faciliteze accesul investitorilor în turismul la Marea Neagră prin deducerea de taxe, la Iași arhitectul șef și consilierul sunt bucuroși de turiștii care vizitează mall-ul, la Cluj președintele Ordinului Arhitecților din România, Șerban Țigănaș, laudă realizarea unui stadion considerat de consulul francez supradimensionat (poate bugetat în detrimentul a câteva sute de spații de sport nespectaculoase pentru amatori), aspect care reiese clar din imaginile documentarului.
Cred că aici trebuie să lucrăm noi, ca „activiști” (activismul e doar un eufemism pentru cetățenie): cum pot fi găsite mecanisme și forme de presiune asupra statului pentru ca autoritățile să intervină nu doar în asigurarea unor investiții, privatizări și dereglementări, ci și în asigurarea participării publice a celor lipsiți de capital și a unei minime coeziuni și solidarități sociale? Din documentar, reiese în cheia ironică a realizatorilor că masa critică stradală la care face referire cu optimism candid o ONG-istă din Iași, suprapusă cu imagini cu câteva zeci de tineri în stradă la o „acțiune directă” pentru teii tăiați și împotriva proiectului de exploatare al RMGC, nu este îndeajuns.
Cine va încerca să răspundă la întrebare sau măcar va problematiza în acești termeni, fără apel la tare civilizaționale și la tranziția imatură spre Europa ca unii dintre cei intervievați, îi va și pune dinți știrbului în gură de la finalul filmului, „nebunul” care a rămas în România. Astfel, nebunul jurnalist va înceta să își molfăie cuvintele, revolta și conceptele și să-și articuleze opoziția.
Puteţi citi şi:
Un comentariu
Pingback: Premiere româneşti la festivalul ASTRA 2014 | DISCERNE