Cîteva generații au mîncat după indicațiile ei și nu exista bucătărie de oameni gospodari în România în care să nu-i găsești cartea pe un raft, la îndemînă. Era ubicuă și era consultată ca un oracol, era o carte-cult și la un moment dat, după spusele lui Andrei Pleșu, devenise substantiv comun – sandamarinul. Dă-mi te rog sandamarinul, să văd cîte ouă se pun la prăjitura asta.
Eroina acestei săptămîni e cea despre care într-o vreme se zvonea că e un bărbat cu pseudonim feminin, Cecilia Maria Simionescu, cunoscută ca Sanda Marin.
„O cunosc pe Sanda de când am deschis ochii, pentru că era prietenă foarte bună cu părinţii mei. Mama mea a fost colegă în şcoala generală cu dânsa şi prietenia a continuat până în anul 1961, când a murit, la nici 60 de ani“, astfel îşi începe evocarea Irina Mihaela Patrulius despre autoarea cărţii de bucate mult preţuită. Născută într-o familie de intelectuali ieşeni, tatăl ei, profesorul Ion Simionescu, a fost naturalist, paleontolog şi geograf. În 1944, chiar în anul morţii sale, acesta a fost numit preşedinte al Academiei Române.
Oana Bârnă, redactor de cărţi de bucate, care de mulţi ani îngrijeşte fiecare ediţie a acestui volum, semnat Sanda Marin, într-o discuţie despre gastronomie, în cadrul unui eveniment organizat la Muzeul Satului, remarca: „Am văzut toate ediţiile care s-au publicat din Sanda Marin până acum. Au fost 12 ediţii la «Editura Cartea Românească» şi 7 ediţii la «Editura Tehnică», după anii ’50. Din aceste ediţii le-am ales pe cele care mi s-au părut mai interesante, le-am coroborat în aşa fel încât, în clipa de faţă, există peste 1.500 de reţete. Tot uitându-mă la aceste ediţii, am văzut ce se întâmplase cu Sanda Marin de-a lungul timpului. Înainte de toate ediţiile din 45, se spunea: «Iei o găină grasă, o jumuleşti de pene…»; în ediţiile de după 45 aceeaşi reţetă, cu acelaşi titlu, începea «Iei jumătate de pui…». De vină era penuria de alimente din comunism, ascetismul de atunci. Toate reţetele Sandei Marin fuseseră reduse în cantităţi, dar nu numai atât. O mulţime de preparate care sunau foarte frumos, exotic la ora aia, fuseseră ori suprimate ori cu numele schimbate, pentru că erau prea cosmopolite. De pildă, sosul olandez devenise sos de unt, sosul franţuzesc era sos de făină cu unt, tortul Napoleon devenise tort marmorat. În decursul vremii, se vede oglindit în Sanda Marin ce s-a întâmplat, din punct de vedere istoric, în societatea românească.“Pentru a înlesni frăgezirea unei cărni tari, fie de vită, fie de pasăre, se poate adăuga, la fiert sau la prăjit, puţin bicarbonat, în proporţie de o linguriţă la 5 l lichid, sau în sosul din cratiţă, la 1 kg de carne.
Supele, sosurile, zarzavaturile capătă un gust mai fin dacă li se adaugă puţin unt proaspăt, după ce au fost luate de pe foc.
Untul se păstrează mai multă vreme proaspăt dacă se ţine în apă fiartă cu puţină sare, bine răcită.
Untul puţin iute sau care are vreun iz recapătă gustul bun dacă se spală în apă cu puţin bicarbonat. De exemplu, pentru 1/2 kg unt se pune într-un castron 1/2 l de apă şi o linguriţă rasă de bicarbonat. Se amestecă bine untul cu o lingură de lemn curată, se limpezeşte apoi în două, trei ape reci.
Frişca bătută cu zahăr, întrebuinţată la torturi şi la prăjituri, trebuie bine scursă înainte de a fi folosită, deoarece zerul pe care îl lasă strică atât gustul, cât şi forma prăjiturii.
Nucile întrebuinţate la torturi şi prăjituri capătă un gust plăcut de alune când sunt prăjite puţin în cuptor, înainte de a fi folosite.
Magiunul, marmelada, peltelele se pun calde în borcane. Când acestea sunt de sticlă, se înfăşoară cu o cârpă udă ca să nu plesnească.
Pentru a obţine apă limpede de var, se stinge într-un vas curat 1/4 kg de var cu 2-3 l de apă. După ce varul a fiert, se lasă să se răcorească. Varul gros se depune la fund, iar în apa limpede de deasupra se ţin fructele pentru dulceaţă. Bicarbonatul poate să înlocuiască cu succes apa de var; la 2 l de apă se pune o lingură rasă de bicarbonat. (extrase din „Carte de bucate“, ediţie integrală, Sanda Marin, Editura Humanitas).
Text preluat din ziarul Lumina