Într-o vară, în Cluj (iunie, înainte de sesiune, acum 16 ani), în Piaţa Mihai Viteazu, îmi cumpăr două kilograme de cireşe (mâncarea pe o zi şi jumătate). Cu punga plină, mă duceam înspre complexul studenţesc. La o trecere de pietoni, un prunc de ţigan, mânjit pe faţă, îmbrăcat sărăcăcios, care cerşea pe la lume, îmi cere şi mie cinci mii.
de Camelia Jula
Nu am, zic, dar poftim nişte cireşe (îi văzusem ochii sclipind către punga mea). Scot o mână de cireşe şi i le torn în palmele căuş. Se uită lung la mine şi, pe când credeam că scoate măcar un „mulţam!” pe gură, prichindelul mă ia la rost: “Da-s spălate?”.
Prezent. Faptele: vineri, 6 septembrie, un grup de parlamentari PC şi PPDD ajung la Roşia Montană, la invitaţia companiei RMGC, unde sunt plimbaţi pe la „obiectivele” frumos poleite ale acesteia. Într-un final, merg şi acasă la Eugen David, preşedintele Alburnus Maior, principala voce a rezistenţei localnicilor faţă de proiectul minier RMGC. În curtea lui, David este jignit de un parlamentar, îi spune acestuia că este liber să plece de pe proprietatea lui şi discuţia se frânge. Dar, pe aceeaşi înregistrare, se poate asculta cum un alt parlamentar îi cere lui David „pliante adevărate cu informaţii” care să le explice lor, aleşilor, de ce această opoziţie faţă de proiect.
Sâmbătă, 7 septembrie, vorbesc la telefon cu un alt reprezentant al opoziţiei din Roşia, Sorin Jurcă (cel care, cu o zi înainte, a fost la un pas de a fi agresat pe treptele propriei case de „minerii” costumaţi şi aduşi de companie să compună imaginea de ansamblu pentru vizia parlamentarilor la Roşia), care îmi spune că, totuşi, au reuşit să discute, ulterior, cu parlamentarii vizitatori şi că aceştia le-au cerut să le trimită materiale, ca să aibă şi ei de unde să se informeze. De o săptămână (de când oameni din toată ţara au început să le scrie parlamentarilor care îi reprezintă, în legătură cu Roşia Montană, cerându-le să spună cum vor vota când legea specială va ajunge în Parlament) citesc şi aud, destul de des, acelaşi mesaj, din partea multor aleşi: să primim materiale informative, să ne informăm, să ne trimiteţi, să ne daţi, să avem şi noi imaginea completă, să vedem argumentele opoziţiei. Trebuie să ne daţi din ce să ne informăm.
Pe bune?
Domnilor parlamentari, Roşia Montană nu se întâmplă de o săptămână. De Roşia Montană nu se vorbeşte în ţara asta de la 1 septembrie încoace. „Problema” Roşia Montană nu s-a născut acum. Când ceva nu se vede la televizor nu înseamnă că nu există. Sunt 14 ani de când rezistenţa din Roşia strigă despre distrugerile pe care acest proiect le-ar aduce zonei şi patrimoniului naţional. Ani în care argumentele acestei opoziţii au fost scrise pe orice suport posibil, trimise şi retrimise pe emailuri, faxuri sau tipărite, ani în care organizaţii care s-au alăturat opoziţiei localnicilor au reluat şi ele argumentele contra proiectului şi le-au dat mai departe, ani în care Academia Română şi alte instituţii s-au pronunţat împotriva lui, ani în care au apărut site-uri dedicate, pe care oricine poate să citească argumentele pe care voi spuneţi că nu le ştiţi. Discuţia a ajuns şi în Parlamentul European, a depăşit de mult graniţele României.
Îmi vine greu să cred că un parlamentar al României, indiferent din ce parte a ţării ar proveni, a auzit de Roşia Montană abia în ultima săptămână, când presiunea străzii a devenit imposibil de ignorat. Îmi vine greu să cred că un parlamentar al României nu are un angajat în biroul lui, un consilier, un student în practică, orice ar fi, care să facă o muncă de documentare pe internet şi să îi pună la dispoziţie un tom de materiale din care să se tot informeze cum stă treaba cu proiectul acesta. Nu pot să cred că într-o epocă în care ai informaţia la un click distanţă (şi nici nu plăteşti tu abonamentul la internet, că tot noi, plătitorii de taxe, ţi-l plătim), tu ceri „pliante” şi „broşuri”, ca un tâmpit care nu ştie să citească decât „dacă e cu poze”. Nu pot să cred că, după atâţia ani în care s-a auzit mereu de Roşia Montană (fie şi numai din reclamele alea enervante pro RMGC), tu, parlamentar al României, nu eşti în stare să te informezi singur, ca să îţi formezi o opinie.
Odată ce înregistrarea la care am făcut trimitere a apărut pe internet, multe reacţii şi comentarii s-au legat de faptul că parlamentarul sucevean s-a luat de ţinuta simplă a lui Eugen David şi l-a jignit pe acesta, deturnând, de fapt, discuţia. Ceea ce mă doare pe mine, însă, parcă şi mai tare, este jignirea pe care parlamentarii ne-o aruncă în faţă tuturor, prin aceste pretenţii de tip „muieţi-s posmagii”, potrivit cărora noi avem obligaţia de a-i informa pe ei (prin noi nu mă refer acum la media, ci la noi toţi, cei care îi trimitem pe ei în Parlament). Adică, ei, după ce ne-au luat voturile, nu mai au nicio obligaţie faţă de noi. Mai ales nu mai au obligaţia de a se informa singuri despre ce se întâmplă în ţara asta. Este treaba noastră să le oferim cărticele colorate, pliante şi broşuri, mape frumos aranjate, dosăraşe şi dosărele (poate aveţi şi pretenţii la un font anume de literă şi nu ştim noi, ne scuzaţi) – pe care le citeşte cineva, de fapt?
Este treaba noastră, se pare, să îi ajutăm să îşi formeze o opinie. Pentru că, nu-i aşa, este greu al naibii să gândeşti singur. Dacă ai gândi singur, n-ai mai ajunge parlamentar, probabil, ci chiar ai face lucruri concrete pentru tine şi cei din jurul tău. Dar el, parlamentarul, acest mic ’mnezeu cu burtă înţolită în haină de firmă, trebuie să primească, lui trebuie să i se dea, să i se trimită, să i se pună la dispoziţie. Singur nu este în stare. Lui nu este de ajuns că îi dai cireşele, le vrea şi spălate.
***
Dar oamenii din rezistenţa roşiană le vor trimite parlamentarilor: şi pliante, şi broşuri, şi mape, şi dosare. Le vor spune, încă o dată, a câta oară, de ce anume se opun proiectului şi de ce acest proiect minier este unul distructiv pentru România. Vor trece peste faptul că vreun agarici se va găsi să întrebe „de unde bani să faceţi materialele pe care vi le-am cerut?”. Vor trece şi peste faptul că gulerele aleşilor se vor uita câş la ghetele lor, julite de câte străzi au umblat, protestând pentru un crez şi pentru dreptul lor (şi al nostru, al tuturor) la proprietate. Vor face, încă o dată, ce fac de atâţia ani, sperând că, într-un final, acest proiect va fi stopat definitiv. De partea cealaltă, însă, stau şi mă întreb cât mai trebuie să treacă până ce parlamentarii noştri vor realiza că ar fi cazul să-şi înmoaie singuri posmagii?