"Să descoperi o peşteră este ca şi când ai descoperi raiul, dar pe Pământ"

Oana Mirela Chachula (32 de ani) este biolog la Muzeul Naţional de Istorie a României. Spune că nu are veleităţi de sportivă şi că este fricoasă; pasiunea pentru natură, aventură şi chiroptere (lilieci) i-a dat însă curaj să ajungă în locuri greu accesibile unui om neantrenat şi neavizat. Coborârea într-un aven, escaladarea unui horn sau trecerea unui pasaj inundat dintr-o peşteră sunt obstacole pe care acum le înlătură cu uşurinţă.

de Camelia Moga

În plus, are şansa să îmbine cu succes jobul din care-şi câştiga pâinea cu pasiunile din timpul liber: misiunea ei este să găsească o cale de mijloc pentru a proteja speciile de lilieci care preferă să se adăpostească în biserici şi monumente, de a căror conservare se ocupă instituţia pentru care lucrează. Povestea ei de viaţă a fost surprinsă recent într-un scurtmetraj, în cadrul campaniei „Oricine poate fi erou”, a postului Discovery Channel, fiind printre cei 10 „eroi” români găsiţi cu ajutorul publicului, printr-un concurs organizat pe Facebook.

CV-ul te recomandă ca biolog principal la Muzeul Naţional de Istorie, speolog, chiropterolog. Cum se completează toate aceste preocupări ale tale în viaţa ta profesională, dar şi personală?

Este foarte simplu. De formaţie sunt biolog (am absolvit cursurile Facultăţii de Biologie, AL. I. Cuza, Iaşi) şi, datorită pasiunii pentru speologie, mi-a fost uşor să mă specializez ca şi chiropterolog (specialist pe lilieci). Viaţa, însă, mi-a găsit un alt job de unde să-mi câştig pâinea. Aşa că, de 5 ani de zile, sunt angajată ca biolog principal la MNIR, unde mă ocup de investigarea din punct de vedere al atacului biologic a obiectelor de artă şi a monumentelor. Sunt două lucruri separate, dar care mă completează ca om. Am o viaţă profesională, una personală şi un hobby, care la mine a devenit o pasiune dusă la extrem, exact ca în teoria scaunului cu 3 picioare.

Cum ai ajuns să faci speologie? Spui despre tine că nu ai veleităţi de sportivă şi că eşti fricoasă…

Speologia, fiind o ştiinţă multidisciplinară, dar care poate fi privită şi ca sport, m-a atras prin tot ceea ce reprezintă ea: aventură în natură, dorinţa de a descoperi ceva nou, de a vedea lucruri inedite, de a ajunge acolo unde nu a ajuns nimeni, m-a fascinat modul de formare a peşterilor, sau viaţa care sălăşluieşte în ele. A fost foarte uşor să mă contaminez cu acest ”microb”. Bineînţeles, ca să devii un bun speolog, prin tot ceea ce reprezintă el, îţi trebuiesc anumite calităţi, printre care şi cele de bun sportiv sau care ţin de curaj. Dar, acestea nu sunt obligatorii. Uşor, uşor, mi-am depăşit “demonii” şi am făcut faţă ca toţi ceilalţi. Mi-a plăcut îndeajuns de mult ca să nu renunţ uşor, şi la mine a fost “scopul scuză mijloacele”. Dacă nu merg constant în mediul subteran, se simte imediat, mă mişc mai greu şi am nevoie de o perioadă de acomodare. Speologia este pentru toată lumea, fie că eşti tânăr sau bătrân, mai slab sau gras. Se găsesc peşteri pentru fiecare. Într-adevăr, claustrofobia este incompatibilă cu speologia, dar şi aceasta se poate vindeca cu ajutorul celorlalţi.

Sunt, deja, ani buni de când mergi prin peşteri. Ce anume te motivează să continui să înveşteţi timp şi bani în această pasiune a ta?

Tocmai că este mai mult decât un simplu hobby, o pasiune cum ai spus şi tu… Nu există răspunsuri neapart logice la acest aspect. Sunt foarte curioasă din fire şi cu siguranţă e un mediu fantastic în care eu mă regăsesc. Cred că şi oamenii cu care merg au contribuit la această pasiune a mea. Speologii, majoritatea, sunt oameni deosebiţi şi mie îmi place pur şi simplu să stau printre ei şi să împărtăşim împreună trăirile pentru care pătrundem sub pământ. Trebuie să mărturisesc că aici este o altă lume: mai calmă, plină de energii pozitive, mai frumoasă – nu vă puteţi imagina ce a putut crea natură în acest mediu aparent ostil. După eforturi îndelungi, acestea sunt răsplătite de un peisaj care-ţi tăie răsuflarea, pe care nu ai cum să-l simţi şi mai ales să-l apreciezi dacă nu ai muncit să ajungi până acolo. E dureros, însă, când descopăr că multe dintre aceste minunăţii au fost deja vandalizate, tot de oameni, supăraţi pe viaţă probabil. Unii psihologi au demonstrat că speologii sunt cei aflaţi “în căutarea frumosului absolut”. Şi aici scopul scuză mijloacele, pentru că pentru mine nu contează câţi bani trebuie să investesc ca să ajung într-un loc anume. Ca orice dorinţă, ajunge să se împlinească…cumva!

Care sunt peşterile din România care te-au impresionat cel mai mult şi prin ce?

Sunt multe peşteri care m-au impresionat în România. Una dintre favoritele mele este şi o reprezentantă a carstului din ţara noastră: Peştera Şura Mare, din Munţii Şureanu. Este un cavernament de peste 10 km care se lasă foarte greu cucerit datorită râului subteran ce îl străbate. Peştera din Valea Rea, Peştera lui Micula, Vântului sunt deosebite ca peisaj sau mineralogie. Eu mă îndrăgostesc de aproape fiecare peşteră pe care o parcurg sau o studiez, cu atât mai mult dacă o şi descopăr. Ca şi oamenii, fiecare dintre ele este unică în felul său.

Cât de accesibile sunt aceste peşteri vizitatorilor ‘neavizaţi’?

În prezent, peşterile pot fi sau nu la îndemâna tuturor. În general, cele care au un patrimoniu speologic important, considerate peşteri de categoria A – rezervaţii speologice, datorită unor specii de animale protejate sau a unui depozit paleontologic, arheologic, desene rupestre, a unui peisaj carstic deosebit cu formaţiuni unice – au fost vandalizate de-a lungul timpului. În România avem ‘n’ exemple, şi în lume, de asemenea…Din fericire, sunt şi peşteri care se protejează natural, “porţile nu pot fi sparte”, unde accesul nu este chiar la îndemâna tuturor: strâmtori sau târâşuri dificile, ai de coborât pe coardă zeci de metri, râuri subterane foarte reci. Dar chiar şi acolo găseşti pereţi murdăriţi şi munţi de gunoaie. Există o întreagă luptă pentru protecţia peşterilor din România, de aceea în momentul în care le faci populare există un risc. Cel mai înţelept este să practici speologia într-un cadru organizat. Astfel poţi preveni atât accidentele de orice fel, cât şi distrugerea acestui mediu foarte sensibil.

Povesteşte-mi puţin despre expediţiile pe care le-ai făcut în peşteri din India, Grecia, Franţa, Turcia. Prin ce se deosebesc de ce ai experimentat şi văzut în zonele carstice din România, cu ce te-au îmbogăţit ca experienţa profesională şi de viaţă?

După vreo 10 ani de practicat speologia în ţară, am simţit nevoia să văd cum e şi pe la alţii, nu? Tot din curiozitate. Bineînţeles, că sunt ţări care au şi un altfel de carst, peşteri unice prin felul lor – o denivelare mai mare, un râu subteran mai impresionant, mai multe minerale de un anume fel la un loc, o altă morfologie sau chiar pseudocarst. Iniţial am început cu Grecia – unde am rămas impresionată de amenajările turistice ale unor peşteri, apoi, am descoperit o peşteră foarte frumoasă, care semăna cu peştera mea favorită din România (Şura Mare), dar era mult mai caldă. Apoi am descoperit peisajul complet diferit, lunatic, fără vegetaţie şi cu un calcar extrem de agresiv, din Masivul Lefka Ori (Creta). Amenajări turistice adevărate am descoperit şi în Franţa, dar şi cavernamente impresionante ca şi morfologie şi denivelare. Dacă în România să poţi atinge cea mai mare denivelare (-640m) îţi trebuiesc 2 zile chinuitoare de parcurs, în Franţa, în avenul Berger (-1122m), aceeaşi denivelare o poţi atinge şi în câteva ore, asta dacă ne referim la partea sportivă a speologiei. Tot în Franţa, în cadrul unui stagiu de speoarhelogie, organizat prin Asociaţia Franţa Speologia România şi Federaţia Română de Speologie, am avut fantastica ocazie să vizitez peşteri cu desene şi incizii rupestre preistorice. Numărul acestora este mult mai mare decât la noi, iar accesul către ele este diferit. În plus, sunt conservate corespunzător.

În Turcia, prin speologie, am legat prietenii şi colaborări frumoase cu oameni minunaţi. De asemenea, şi aici există un carst reprezentativ pentru Munţii Kure (nordul Turciei) sau pentru Munţii Toros (sudul Turciei), unde se află cea mai mare resurgenţă din lume (Pinargozu).

În Ungaria, la Budapesta, pe lângă faptul că faci speologie în mijlocul oraşului, peşterile au lacuri termale în care te poţi scufunda sau înota, iar datorită originii lor, prezintă minerale unice.

India, a fost una dintre ultimele experienţe. Şi a fost mai ales o experienţă de viaţă, pe lângă una speologica în cadrul expediţiei “Caving in the abode of the clouds – Meghalaya 2011”. În cel mai ploios loc de pe glob, în singura regiune carstică din India, în inima junglei din Jaintia Hills, am avut ocazia să descopăr, în premieră, alături de speologi din Anglia, Elveţia, Austria, Germania şi  India peste 10 km de galerii în 11 peşteri noi. Pentru speologi, a descoperi o peşteră este ca şi când ai descoperi raiul, dar pe pământ. Să mai ai şi ocazia să fii primul care pătrunde în acest spaţiu este o senzaţie ce nu poate fi descrisă, nemaipunând la socoteală varianta în care ai ocazia să descoperi ceva important din punct de vedere arheologic, paleontologic sau biologic, sau să identifici noi surse de apă pentru populaţia locală. Aici, m-a impresionat dăruirea speologilor britanici, care, în ultimii 20 de ani, au cartat peste 365 km de galerii în această zonă a globului. Este multă muncă, investiţie financiară, pe lângă pasiune. Bineînţeles, aici mi-a plăcut absolut totul: de la exotismul locului, la morfologia peşterilor, faptul că faci speologie în tricou dată fiind temperatură ridicată (20 grade C), că explorezi înotând în marile râuri subterane care drenează aceste goluri, că am cunoscut jungla, dar mai ales oamenii, de la băştinaşii jaintia şi khasi (colegii de la Meghalaya Adventure Association din Shillong) extrem de sufletişti, la colegii europeni de expediţie, cu care, deşi nu mă văzusem niciodată, am colaborat perfect. E şi normal atunci când avem aceleaşi dorinţe şi trăiri comune pentru speologie.

Da, după aceste experienţe, mă simt bogată sufleteşte, simt că pot face aproape orice, atât timp cât îmi propun un lucru anume şi îmi oferă multă încredere în mine. Dar mai presus de toate, te învaţă să fii OM, să ai spirit de echipă, să îţi pui viaţa în mâinile celor de lângă tine, să înveţi să-i respecţi, să înveţi să ai încredere în oameni, să-i ajuţi, să renunţi la orgoliile tale şi să realizezi că e o activitate colectivă, pe care nu ai cum să o faci singur!

Eşti biolog principal în cadrul MNIR, ca job de bază. Pasiunea ta pentru studiul chiropterelor a devenit un job secundar, pentru care nu eşti plătită, ci dimpotrivă scoţi bani din buzunar ca să-ţi plăteşti călătoriile…Ce te atrage către studiul acestor animale şi ce speri să descoperi în plus despre ele faţă de ce se ştie deja?

Am devenit chiropterolog specialist – sunt studentă la doctorat pe acest domeniu – datorită pasiunii pentru peşteri. Dacă tot mergeam prin ele, dacă tot eram studentă la Facultatea de Biologie, am zis că nu strică să încerc să fac din hobby şi o meserie. A fost uşor în prima etapă să mă îndrăgostesc de aceste animale, deosebite ca mod de viaţă, atât de puţin cunoscute, chiar şi de noi, studenţii de la biologie. Am descoperit că sunt cu adevărat drăguţe, şi, pe lângă faptul că sunt total inofensive, au un rol esenţial în lanţul trofic al naturii, fiind unele dintre cele mai folositoare animale. Dacă vorbim de speciile europene, insectivore, acestea consumă cantităţi impresionante de insecte dăunătoare. Oricum, după atâţia ani de studiu al liliecilor, pot spune că am şi acest al doilea job, de chiropterolog – prin unele proiecte în care sunt implicată. Este ceva care fac cu multă plăcere, nu sunt neapărat remunerată pentu munca prestată şi este un motiv în plus pentru a intra în peşteri, nu doar pentru a le parcurge sau explora. Mă bucur că pot aduce un plus de informaţie ştiinţifică la cunoaşterea unei peşteri.

Acest domeniu în care m-am format ca cercetător a fost prima mea dragoste, care, ca orice dragoste, nu se uită niciodată. Nu îmi propun să fac mari descoperiri. În momentul de faţă, mă bucur să contribui la Programul Naţional de Monitorizare a chiropterelor, început în 2002. Ca să aduci rezultate importante în acest program îţi trebuiesc cel puţin 20 de ani de studiu. Apoi, poate voi avea norocul să găsesc o specie nouă care nu a mai fost semnalată în România. Sper să pot trasa pe hartă, la un moment dat, o rută de migraţie importantă a acestor mamifere şi să împiedic, eventual, dezvolatrea unui parc eolian în calea acestor zburătoare. Liliecii, pe lângă păsări, sunt animale sensibile care suferă un impact negativ major, ca orice alt animal, atunci când intervine omul în habitatul său. Sunt o militantă a protecţiei acestora, mai ales că şi aceştia au o lege de protecţie (Legea 90/2000 privind protecţia liliecilor din România). Protejându-i, le voi putea proteja şi habitatele: peşterile, mai ales, sau teritoriile de vânătoare.

Dacă tot am devenit şi biolog investigator pentru patrimoniul cultural, noua mea misiune este să găsesc calea de mijloc pentru a proteja şi speciile de chiroptere (antropofile) care preferă construcţiile oamenilor ca adăpost, cum sunt de multe ori bisericile, dar şi monumentul în sine. Se cunoaşte ca dejecţiile chiropterelor fiind acide pot distuge picturile murale din asemenea aşezăminte cu valoare istorică. Aşa că, m-am trezit într-un domeniu în care liliecii sunt consideraţi agenţi de biodegradare! Cu înţelegere din partea restauratorilor şi a autorităţilor, care trebuie să respecte şi Legea de protecţie a liliecilor, sunt soluţii simple pentru a salva atât monumentul cât şi “agentul de biodegradare”.

Câteva experienţe remarcabile pe care le-ai avut ca speolog, dar şi momente în care ai simţit că ţi-e greu şi cum ai trecut peste ele…

Sunt foarte multe. M-am simţit privilegiată să pot studia una dintre cele mai mari colonii de lilieci din Europa şi să fiu martoră la reconstrucţia ecologică a peşterii Cioclovina Uscată, din Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina. Apoi, sunt experienţele pe care le-am amintit deja. Mă bucur când colegii şi prietenii de pretutindeni mă sună să mă invite în câte un loc inedit sau chiar să particip în proiectele lor ştiinţifice. Alta recentă a fost spectacolul desenelor rupestre din Peştera Baume-Latrone, Ardeche, Franţa. Mai pot aminti traversarea cu echipamentul de scufundare a primelor două sifoane din peştera Izverna şi faptul că în ultima expediţie – Lefka Ori 2011 (Grecia) – s-au descoperit 53 de peşteri noi, aducându-ne contribuţia timp de doi ani la sistematizarea speologică a masivului Lefka Ori, care depăşeşte azi 1000 de peşteri cunoscute.

Un moment greu a fost pentru mine, să fac o recuperare de 9 luni de zile a unui genunchi ce a suferit o entorsă la schi şi să particip în expediţia Dudenyayla din Turcia, în 2009, în calitate de susţinător la intrarea avenului. Sau cele două ore când a trebuit să aşteptăm la baza unei cascade, la -180m, într-un aven din Apuseni, să treacă viitura ca să putem vedea iar lumina zilei. În asemenea momente poţi să-ţi dai seama cu adevărat care-ţi sunt limitele psihologice. Nu au fost momente peste care să nu pot trece până acum. Îngerul păzitor este aproape!

Unde va fi următoarea ta expediţie şi cu ce scop?

În ţară, voi merge în curând să studiez o nouă colonie de lilieci despre care se cunosc foarte puţine informaţii, într-o peşteră de pe Valea Cernei. În afară, sper să merg în Turcia în noiembrie, chiar în Dudenyayla – despre care am pomenit şi în care nu am intrat încă, într-o tabără de explorare şi cartare şi, de asemenea, din nou în India în expediţia “Caving in the abode of the clouds”. Mă bucur să fac parte dintr-o asemenea echipa şi mi-aş dori să fiu în stare să contribui la istoria explorării unei zone importante de pe glob.

Care sunt destinaţiile din carstul mondial pe care le vizezi cu precădere?

Tuburile în lavă din Hawai, cenotele din Mexic, găurile albastre din Bahamas şi carstul asiatic, în general.

Mi-ai spus că prin felul tău de a fi îţi faci prieteni foarte uşor. Cum este Oana?

E greu să-mi fac o caracterizare…Pot spune că, fiind o fire foarte veselă, tonică, atrag oamenii şi leg noi prietenii. Dar, un alt hobby de-al meu este să reuşesc să-i ţin aproape cât mai mult timp posibil. Caut frumosul în orice.

Spui despre tine că eşti un speolog amator, că nu excelezi prin ceva anume. Ce a însemnat pentru tine faptul că ai fost una dintre cele 10 persoane selectate într-un concurs Discovery pentru realizarea unui scurtmetraj cu povestea vieţii tale?

A fost încă un motiv de a promova speologia şi cunoaşterea naturii prin mai multe aspecte.