Rusia mea

0

Fiecare dintre noi avem o Rusie a noastrã. Avem şi o Americã, o Franţã şi o Românie în minte; când ne întoarcem cãtre geografia asta sentimentalã, experienţele noastre se împletesc într-un fel prea personal pentru a putea fi explicat şi simţim ţãrile în mai multe feluri decât le cunoaştem cu adevãrat.

de Radu Ghelmez

Mã plimb prin oraşul vechi din mijlocul Varşoviei şi îmi dau lacrimile de frig şi de emoţie când citesc plãcile de marmurã despre cei douã sute de mii de polonezi care au fost omorâţi de nemţi în douã trei zile în ’44 pentru cã, vãzând cã ruşii au ajuns la marginile oraşului, s-au rãsculat ca sã se elibereze ei singuri, sã nu fie eliberaţi. Nu poţi sã nu te gândeşti în timp ce pozezi castelul medieval terminat în anii şaizeci cum pot exista astfel de oameni, cum se poate întâmpla aşa ceva. E o mirare banalã, ştiu, fãrã conţinut narativ prea impresionant. Tragedii ca astea se întâmplã mereu undeva, mai aproape sau mai departe de noi, şi cãdem cu prea multã uşurinţã în obişnuinţa de a face topuri, de a ordona crescãtor în funcţie de numãrul de morţi o crimã sau alta.

Dat fiind cã sunt în Varşovia, am stat acum câteva sãptãmâni în Moscova şi mã duc în Germania peste câteva sãptãmâni, mi-a venit sã mã aşez în frig pe o bancã şi sã mã întreb cum este posibil aşa ceva şi în ce mãsurã Rusia mea este Rusia care a privit de la câteva sute de metri cum goliathurile germane au îngropat sub şenile un oraş întreg cu tot cu locuitorii sãi. Sunt ruşii mei Stalini impasibili, animale cu creier rece şi ficaţi înecaţi în votcã?

Am fost în moscova, abia aşteptam sã ajung acolo şi sã vãd cum mi se pare şi mi-a venit greu sã îmi dau seama  cum mi s-a pãrut pânã în seara asta. Sprijinindu-mi capul de geamul taxiului, am lãsat o sãptãmânã întreagã sã mi se scurgã sub ochi o Moscovă nouã, îngrijitã, frumoasã, zveltã, un amestec de blocuri înalte printre care ţâşnesc zgârie nori luminaţi în noapte. Pânã şi casele scânteii ale lor mi-au pãrut mult mai graţioase decât mastodontul nostru. E un trafic infernal în Moscova, am fãcut în fiecare zi o orã de la hotel la birou şi o orã jumate, douã înapoi, într-o eternã viteză întâi. Am adormit şi m-am trezit în taxi şi am adormit din nou şi m-am trezit din nou în umbra aceloraşi turnuri de birouri şi oţel. În cele câteva ore pe care le-am putut risipi, m-am urcat în metrou şi m-am amestecat printre ruşii hip pierduţi în iPaduri şi am ţopãit peste ruşii veterani de rãzboi cerşind fãrã picioare printre picioarele noastre, încercând sã înţeleg ce este rusia mea. Azi, în seara asta, citind în recepţia hotelului cu capul lipit de un geam prin spatele cãruia trec umbre îngheţate şi vesele, am înţeles cã am înţeles.

Rusia mea sunt Dina Salimzianova şi Mikhail Burachkov, doi oameni cu care am mâncat într-o pauzã de prânz şi care au râs de mine pentru cã mi-am luat borş şi hrişcă cu pui cã un adevãrat rus. Le-am rãspuns râzând cã am citit despre atâţia ţãrani care mãnâncã borş şi hrişcă, încât am simţit nevoia sã vãd despre ce dracu’ e vorba şi de aici a fost doar un pas pânã la Gogol şi apoi încã un pas pânã la Dostoievski şi într-un minut le mãrturisisem deja cã îi iubesc pe Ilf şi Petrov în mod egal şi nediscriminatoriu. Au râs iarãşi şi mi-au zis cã nu am cum sã îi înţeleg pe Ilf şi Petrov dacã nu sunt rus şi cã, oricum, cine a mai auzit ca un strãin sã citeascã aşa ceva, astea sunt cãrţi ruseşti pentru ruşi. Şi atunci m-au întrebat de Bulgakov şi a trebuit sã mãrturisesc ruşinat cã nu am citit Maestrul şi Margareta.

Am reparat eroarea şi, dacã puteţi sã credeţi aşa ceva, polologhia asta lungã pe care o înşir aici este ce cred eu despre Maestrul şi Margareta. Ei bine, ca sã acoperim şi tema centralã a articolului curent, eu cred despre Maestrul şi Margareta cã, dacã Ilf, Petrov şi cu Dostoievski s-ar fi îmbãtat împreunã în prezenţa unui dictafon, cam aşa ceva ar fi ieşit dupã o oareşce punere în pagină. Este prima carte pe care am citit-o în viaţa mea şi care mi-a plãcut, dar pe care mi-am dorit sã o termin cât mai repede ca sã pot sã o iau de la capãt.  Lãsând la o parte cum a ajuns cartea asta sã fie o carte, o poveste în sine care se leagã mult de chestii care mã frãmântã, ce a ieşit e un grup de Ostapi Benderi  lãsaţi liberi în oraş cu singurul scop de a-l aduce împreunã pe Mâşkin cu o Margaretã care umblã goalã mai tot timpul. Moare toatã lumea, cu excepţia celor care erau morţi încã de la începutul cãrţii, fie de-a binelea, fie doar moralmente, dar asta este cumva partea bunã a lucrurilor. Trebuie sã mai zic cã am dat dupã mult timp peste un Isus pe gustul meu, care crede în oameni, nu îi judecă precum un popã de ţarã. Este o carte scrisã de un om ca mine.

Şi ca sã închei ambiguu cel mai vraişte post, Dina mi-a zis la despãrţire cã a înţeles de la început cum se pronunţã numele meu pentru cã ea este un fan devotat Radu Lupu, pianist român.

Foto: Flickr / sevat

Radu Ghelmez: Consultant şi trainer, călătoreşte în lumea întreagă pentru a ajuta partenerii companiei islandeze pentru care lucrează să livreze mai repede şi mai ieftin proiectele de implementare de software în retail.

 

 

Citiţi şi:

Povestiri mexicane: Ţara pe care aş putea-o iubi dacă am sta mai mult împreună

Povestiri mexicane: Am venit în Mexic de undeva sau m-am născut aici?

Povestiri mexicane: Punctualitate şi “eficienţă” în Mexico City

Povestiri columbiene: Interculturalitatea într-o mâncare de fasolică cu carne

Povestiri columbiene: Bogota pentru papilele gustative

 

 

 

Tags:



Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger