Roxana Marin: „Visul meu cel mai mare e să se desființeze inspectoratele școlare”

Roxana Marin e profesoară de engleză, activistă, antrenor de public speaking și debate și, printre altele, unul dintre fondatorii CARE – Centrul pentru Acțiune și Responsabilitate în Educație. Acesta din urmă a deschis în București, nu foarte demult, CARE Cafe, un local social care ne-a găzduit atelierele din proiectul „Jurnalist în curtea școlii”. Am profitat de această ocazie pentru a povesti un pic cu Roxana, care vorbește rar cu presa, pentru că nu-i place să fie divă, despre sistemul de învățământ, despre profesori și elevi. Am ales să publicăm interviul la persoana I, s-o lăsăm pe Roxana să se dezlănțuie, să fie nostalgică, să critice și să viseze. 

Interviu de Ionuț Dulămiță (articol publicat inițial pe site-ul proiectului nostru „Jurnalist în curtea școlii”)

Am ajuns profesoară în urma unui concurs de împrejurări, mai degrabă negativ, de criză. Eu am intrat la facultate, la engleză-română, specialitatea principală engleză, în ’88. Am vrut la engleză-rusă, dar Elena Ceauşeşcu dăduse decret să nu se mai studieze două limbi străine. În acelaşi an, în toamnă, m-am angajat la Institutul de Cercetare în Informatică (ICI). Acolo era director Nicolae Badea, ginerele lui Ion Dincă (mâna dreaptă a lui Ceauşescu – i se mai spunea şi „Călăul”). Nicolae Badea era un băiat foarte deştept care, înainte de Revoluţie, a creat primul departament de marketing din România, în care am lucrat ca traducătoarea lui de engleză-rusă.

Omul chiar era deştept, avea umor, am învăţat foarte multe pe lângă el. Nu era un tip sociabil, dar te punea în nişte situaţii în care trebuia să iei decizii. Eu aveam 19 ani şi mă întâlneam cu nişte ruşi tâmpiţi de la Vladivostok, habar n-aveam ce dracu’ vorbeau ei acolo de fapt, dar cumva mă descurcam, ăia mă iubeau, Nicolae Badea mă aprecia. Era un mediu în care nu m-am simţit niciodată un instrument al sistemului, la modul că îi păcălim pe ăştia şi îi dăm pe alţii în gât. Ăia făceau barter de fapt: dădeau software pe grâu sau petrol pe software. Prin ianuarie ’90, am aflat că eram gravidă în patru luni jumate. După ce am născut, am întrerupt activitatea. Când am vrut să revin la ICI, în ’92, după concediul de maternitate, Nicolae Badea fusese deja mătrăşit pentru că era ginerele lui Ion Dincă. Toată orânduirea era schimbată. Mi-au zis că sunt în restructurare şi că dacă mă întorceam, în două săptămâni îmi dădeau preaviz de concediere. Mi-am dat demisia. Era vară şi toată vara m-am chinuit să-mi găsesc de serviciu. Aveam 22 de ani.

Apăruseră brutăriile arăbeşti și m-am dus la una din ele să mă angajez ca secretară. Arabul de-acolo s-a uitat la mine şi a zis „nu eşti bună tu de secretară”. Nu știu unde am mai încercat, se termina vara şi eu n-aveam serviciu. Fiică-mea avea doi ani jumate, începea grădiniţa şi mi-a zis cineva să-mi iau nişte ore la școală până mă lămuream ce voiam să fac mai departe. Toți ăștia care știau engleză se cam căraseră în corporații și era criză de profi de engleză. M-am dus la un inspectorat şcolar din Sectorul 6, unde se distribuiau posturile. Am primit unul la Liceul IOR, care se cheamă acum „Benajmin Franklin”. Când am intrat prima oară în clasă, a fost o epifanie atât de mare, o zguduială atât de frumoasă.

Prima mea oră a fost la o clasă de a XII-a, de Industrial. Nişte copii foarte năzbâtioşi care urau şcoala, urau profesorii, erau mai degrabă violenţi. Fusesem prevenită: vezi că trebuie să intri dur în ei. Mie îmi tremurau genunchii. Era prima mea oră. Intrai în clasă prin laterală stânga şi catedra era în plan opus. Mergeai tac-tac-tac-tac, ăia te vizionau, te luau de sus până jos. Eu aveam bocanci până la genunchi, fustă super mini, mult negru la ochi, păr lung, eram rockeriţă. Mi-am pus catalogul pe catedră şi m-am aşezat pe ea, cu faţa la ei. Am zis şi eu „Hello”. Mă ignorau complet, unii stăteau pe bănci cu spatele la catedră, se aruncau hârtii, era ca în filmul ăla prost cu Sidney Poitier. Mă rog, nu e un film foarte prost, e aşa cum e. În primele bănci erau nişte fete mai cuminţi care se uitau atente, precaute la mine.

M-am dat jos de pe catedră şi m-am dus la una din faţă care părea o fată normală, drăguţă, neagresivă. M-am aplecat deasupra băncii ei, fundul îmi era spre tablă, era OK, nu mi se vedeau cracii, să stau la o tacla cu ea. Ăştia sunt aşa tot timpul? E ceva care îi face să fie atenţi? Şi aia îmi zicea că nu trebuia să-mi bat capul cu ei, să-mi fac sânge rău, că aşa sunt ei, nesimţiţi. Discuţia asta a durat vreo cinci minute şi în timpul ăsta s-a liniştit clasa. Ăia au văzut că nu-i bag în seamă şi s-au potolit, să vadă ce făceam eu acolo. Când s-a lăsat liniştea, au surprins o parte din conversaţie, în care reluam cu fata asta cum să facem să fie OK, să facem ora.

S-a creat un dialog şi cu ceilalţi, că cine eşti tu, uite, eu sunt profa voastră de engleză, mă cheamă Roxana. Zic OK, v-aţi potolit? Să începem ora. Şi am scris pe tablă „William Shakespeare. The Tragedy of Julius Caesar” şi ăia au început să râdă, că nu ştiau engleză. Atunci le-am povesitit în română despre ce era vorba şi am vorbit despre ce înseamnă să fii un tovarăş adevărat, dacă merită sau nu merită să te răzbuni. Eram în Balta Albă, erau mulţi băieţi acolo cu poveşti despre tovarăşi adevăraţi şi a ieşit mişto. A fost o super discuţie, a fost super ordine, chiar a fost un moment de super bonding. Eu eram mai mare ca ei cu cinci-şase ani. A fost super blană şi când am ieşit de-acolo aveam un sentiment gen „where the fuck has this been all my life?”.

Aşa am început. În şcoala aia am avut clasă de industrial, clasă de şcoală profesională, clasă de seral şi două clase de teoretic – una de mate-fizică şi una de filologie. Cei de la filologie erau a IX-a și chiar voiau să facă carte. Cu ei făceam ore de engleză hardcore. Am avut super noroc că în anul ăla m-a obligat profa bătrână de engleză din şcoală să mă duc în locul ei la o specializare, la Consiliul Britanic. Douășpe joi la rând a câte patru ore, despre metode moderne, comunicative, de predare a limbii engleze. A fost una dintre cele mai mari plesne care mi s-au întâmplat, pentru că eu habar n-aveam să predau. Am făcut acest mentorat cu Anette, care era nevasta ataşatului cultural britanic, o femeie foarte bună care a făcut un training extrem de eficient.

Pe la jumatea cursului, a început să zică puteți să mă invitaţi la voi în şcoli să fac observation, să văd cum aplicaţi ce învăţăm aici şi să vă dau feedback. Ea murea să meargă în şcoli, n-o invita nimeni. Mi s-a făcut jenă și am invitat-o eu, la una din clasele cu care făceam engleză pe bune. Vine aia într-o zi, toamnă târzie, cu o maşină de corp diplomatic. Opreşte în faţa liceulului IOR. Eu am aşteptat-o la poartă şi am dus-o direct la oră, că întârziase câteva minute. Stătea în fundul clasei și îşi nota plusuri și minusuri; avea două coloane, una cu smiley face, alta cu ugly face. Mie nu-mi era frică de ea pentru că era foarte prietenoasă și simţeam mult sprijin din partea ei pentru dezvoltarea mea. Copiii aveau emoţii, erau mici, erau a IX-a, pentru ei era inspecţie şi a trebuit să le explic că ea nu era de la inspectorat, era o prietenă a mea. S-au mai relaxat când au văzut că eram la fel de glumeaţă ca întotdeauna şi mai ziceam „Holy Fuck”. N-am vrut niciodată să-mi reţin spontaneitatăţile astea neprofesionale, pe care le-am avut de la început.

La pauză am luat-o pe asta şi am dus-o în cancelarie, că a zis să trecem prin plusuri şi minusuri după fiecare oră, să fie proaspete. Era o cancelarie mare, cu o masă lungă care era plină de mâncare şi de băutură, era ca la o nuntă. M-am gândit că era ziua cuiva. O pun pe asta într-un colţ, lângă un geam, că se fuma în cancelarii pe vremea aia, şi când eram pe la jumătatea listei cu plusuri şi minusuri, apare directorul. „Să nu-ţi fie ţie ruşine, o dată dacă mai faci aşa ceva…” Şi după aia „Hello, hello”. „Să nu ne spui tu nouă că vine corpul diplomatic?” Şi apoi m-am prins şi i-am zis lu’ asta „Fuck, this is for you. Acum mă scoţi din căcat, te duci la masă, guşti din toate”. Aia, foarte drăguţă, s-a dus la masă şi n-a făcut decât să „Uau, incredible. Did you make this? Fantasitc”. A jucat un teatru… În pauza următoare, am găsit în colţul în care stătusem cu ea o măsuţă de cafea pe care erau puse două cafele şi nişte snack-uri.

Experienţa IOR a fost foarte frumoasă. N-aveam deloc ore asemănătoare între ele. A fost un an în care m-am apropiat foarte mult de ceva ce mi-ar fi plăcut să am şi eu când eram elevă. Mi-am dat seama că pe oamenii din conducere nu-i interesa ce făceai tu la oră, din primul an mi-am dat seama de asta. Puteai să faci ce voiau muşchii tăi. Nici acum nu te întreabă nici dracu’ ce faci tu acolo. Te întreabă în sistemul privat, unde trebuie să ai plan de lecţie pentru fiecare oră. Dar în sistemul public, nu. Dacă îţi faci materia care se dă la teze, poţi să faci ce vrei tu. A fost un an în care am descoperit această libertate de a fi eu, nu trebuia să mă fabric pentru copii.

Eu eram anul V, că am făcut facultatea la fără frecvenţă, în Bucureşti. Când am terminat, în vara de după anul de IOR, am dat examenul de titularizare, cu gândul să mă titularizez la acelaşi liceu. Era un singur titular de engleză acolo şi clar mai era nevoie de încă unul. Când m-am dus la concurs şi am văzut că IOR-ul nu era pe listă, am super plâns. Abia apoi am aflat prin alţii că postul era ţinut de fapt pentru fiica profului de desen tehnic, care era încă în liceu. Am dat concursul, am luat 10 la el şi am ales un post la Liceul George Coşbuc, se alegea în funcţie de medii. A fost o chestie de pură proximitate, liceul era aproape de casa mea. A venit la mine directoarea de la Coşbuc şi mi-a spus să mă gândesc foarte serios dacă eram pregătită să fiu profesoară la ei, că e o şcoală foarte grea, e o şcoală bilingvă, cu profesori străini, în care nivelul este extrem de ridicat, nu se vorbeşte niciodată română cu elevii, trebuie să am o engleză extrem de puternică ca să pot face faţă nevoilor elevilor, care sunt foate exigenţi, dau profii afară din clasă dacă nu sunt suficient de buni, a încercat în toate felurile să-mi zică maybe you don’t wanna do this.

În scurtă vreme, s-a îndrăgostit de mine. Ea a făcut în aşa fel încât să plec de bunăvoie la începutul anului şcolar, prin două manevre. Prima a fost că mi-a dat dirigenţie la o clasă de a X-a, ultima clasă de nebilingv din Coşbuc. După ei nu s-a mai dat admitere la altceva în afară de bilingv. Ei erau cu profil informatică. Cu clasa asta era o singură chestiune, nu că nu erau ei bilingvi, ci că într-a IX-a, dirigintele lor de informatică îi ţinea în laborator toată ziua şi bea cu ei, iar ăştia erau alcoolizaţi maxim. Veneau la 8 dimineaţa cu nişte cutii din carton cu votcă, cu pai, în buzunarul de la geacă. Nu toţi, dar majoritatea. Când am intrat prima oară la ei în clasă, eu, băutoare, fumătoare, miroasea atât de tare a alcool la 8.00, că am zis „Băi, e de la mine sau de la voi?”.

Citiți restul articolului pe „Jurnalist în curtea școlii”.