Roşia Montană şi Noua Revoluţie Română

3

O primă minciună fundamentală difuzată zilele acestea, în primul rând de politicieni, dar şi de presă sună aşa: “este vorba de un proiect controversat, în privinţa căruia părerea oamenilor este împărţită”. E o miciună comodă. Pentru că îi de-responsabilizează pe politicieni (mulţi dintre ei complici la acest cel-mai-mare-tun din istoria postrevoluţionară a României, ca şi la tentativa actuală de legalizare a furtului şi otrăvirii printr-un vot parlamentar) şi dă presei mainstream posibilitatea de a organiza acum (după ani întregi de cenzură absolută) aşa-zise dezbateri în care ridică mingi la fileu PR-iştilor (uneori deghizaţi în ‘specialişti’) ai companiei miniere.

 

de Cornel Vîlcu (ActiveWatch)

 

1.1. Or, părerea oamenilor nu e împărţită; nici măcar cea a specialiştilor nu e. Avem poziţii clare exprimate de Academia Română, ASE Bucureşti, UBB Cluj, ICOMOS România, Ordinul Arhitecţilor, Institutul Geologic Român, Comisia prezidenţială pentru patrimoniuetc., toate concluzionând scurt şi net că acest proiect trebuie oprit. Însă presamainstream a cenzurat constant aceste evaluări ştiinţifice şi instituţionale, aducând în prim-plan ‘specialiştii’ unor firme care se ocupă, de fapt, cu PR-ul, cum e deja celebra Oxford Policy Management.

Iar în ce-i priveşte pe oamenii ‘de rând’… după doi ani de Sanda Lungu şi alţii asemenea ei, după o campanie dură cu mită electorală, adus oamenii cu forţa la vot, mii de afişe şi bannere, presiune a autorităţilor locale şi, nu în ultimul rând, fraude în ziua scrutinului şi la urne, RMGC nu a reuşit nici măcar să obţină un rezultat valid din referendumul organizat în cele 35 de localităţi din Apuseni pe care firma credea a le controla.

Nu există nici o controversă reală. Pentru oricine face efortul de a studia câteva zile problema, de a citi atent câteva zeci de pagini de documentaţie mai mult sau mai puţin tehnico-juridică, faptele se arată în toată simplitatea lor.

1.2. Două alte minciuni, periculoase mai ales fiindcă au fost lansate direct şi oficial de către Victor Ponta, sunt următoarele:

1.2.1. Că Proiectul minier, în datele lui tehnice, ar fi altul decât cel de acum un an şi ceva. Oricine citeşte proiectul de lege vede că e vorba tocmai de nişte mici beneficii (2% la redevenţă, 5,7 % la participaţiei) cedate de către RMGC în schimbul legalizării de către stat a tuturor ilegalităţilor comise de firmă până acum; există chiar o zonă în care se spune explicit: România se angajează să NU solicite modificarea nici unui aspect economic, tehnic, legal al proiectului, să îl promoveze aşa cum este, declarându-l, însă, de interes naţional deosebit.

1.2.2.  dacă nu duce la capăt proiectul, România va fi dată în judecată şi va plăti daune de 2 miliarde de dolari. Deja Moise Guran a explicat [în emisiunea Ora de business de ieri, 2 septembrie… din păcate, înregistrarea încă nu e disponibilă pe site] cât de ridicolă e această sumă-sperietoare. Dar şi mai important e să ne amintim o idee a lui Mihai Goţiu: nu avem, ca stat, nici o responsabilitate faţă de ‘pierderile’ companiei, câtă vreme ea nu s-a arătat capabilă să respecte legislaţia românească; nici un tribunal din lume nu ne va condamna la daune pentru aşa ceva; dimpotrivă, doar dacă actualul proiect de lege e aprobat de Parlament, România devine complet captivă şi va trebui sau să înghită furtul şi distrugerea până la capăt, sau să achite compensaţii financiare imense.

2. Situaţia ‘la zi’ şi probabilul viitor

2.1. Politicienii sunt, deocamdată, foarte speriaţi, dar pe de o parte speră să treacă repede, pe de alta se vor orienta curând spre a transforma conformarea (de cele mai multe ori doar aparentă, vezi cazul USL 2012) la doleanţele noastre în temă de campanie electorală.

Propunerea lui Băsescu referitoare la referendum e o strategie aproape genială de diversiune (asta neînsemnând că omul e genial – dimpotrivă, se cam repetă), fiindcă totodată încearcă discreditarea mişcărilor de stradă (ce poate fi, în aparenţă, mai democratic decât un plebiscit?), amână un deznodământ care, forţat azi de masa critică a începutului de revoluţie, ar fi defavorabil Companiei miniere şi, mai ales, atacă USL-ul pentru incredibila lui duplicitate. Ea rămâne, însă, o diversiune, fiindcă, pe de o parte, pragul de validare al referendumului se va schimba doar de la mijlocul anului viitor – deci rezultatele acestei consultări ar rămâne in-valide, iar pe de alta (şi acesta e lucrul cel mai important) chestiunile de tipul ‘respectăm legile ţării sau nu le respectăm’ nu trebuie şi nu pot fi decise printr-o astfel de consultare. Se încearcă, astfel, abaterea atenţiei de la realitatea de fapt: USL a propus o lege aberantă, anticonstituţională, care încalcă drepturi fundamentale ale cetăţenilor, prin modificarea a numeroase şi ample segmente din legislaţie în interesul unei companii private. Băsescu, însă, interesat şi să-şi demonstreze loialitatea faţă de RMGC, încearcă să mute accentul înspre un fel de “stimate cetăţean, ai vrea să-ţi dea cineva pe nimica nişte aur?”

Însăşi ideea referendumului demonstrează – dacă mai era nevoie – cât de puţină înţelegere a democraţiei şi, mai cu seamă, a statului de drept au Băsescu sau Ponta (care a acceptat şi el propunerea de consultare populară). Sau nu, daţi-mi voie să reformulez: eu cred că aceştia doi, ca şi mulţi dintre cei din jurul lor, înţeleg perfect despre ce e vorba şi încearcă la modul cel mai conştient să ne păcălească iar.

2.2. Se vorbeşte foarte mult despre constituirea unei comisii parlamentare, ca şi despre declanşarea unei dezbateri în societate. Cei care vorbesc despre asta (în speţă, Crin Antonescu şi PNL, dar şi Ponta, care acum şade, vorba aceeam, cu dosul în vreo… douăsprezece luntri) sunt, să nu uităm, liderii partidelor care tocmai au promovat şi aprobat în Guvern o lege pur şi simplu aberantă… deşi poate că nici chiar cuvântul criminală (ca intenţie şi consecinţe) nu e exagerat. Or, există un precedent al ‘participării’ societăţii civile la o consultare parlamentară – cel al noii Constituţii. A fost, de la un capăt la celălalt, o mimare a democraţiei şi o sfidare din partea politicienilor, nici una dintre propunerile (raţionale, oneste, responsabile) ong-urilor nu a fost preluată de Parlament. În condiţiile date, ne putem da seama cam cât de onestă va fi dezbaterea condusă, probabil, de acelaşi Crin Antonescu.

2.3. Indiferent dacă politicienii vor încerca să ne ducă spre referendum sau să constituie această comisie (ambele, nişte capcane îngrozitoare şi nişte încercări de a scăpa de răspunderea pentru lobby-ul şi legiferarea – în proiect – deja comise), presa aservită va fi principala unealtă de acţiune pe termen mediu şi lung. Dacă presiunea populară se linişteşte, toate televiziunile vor reveni la a face reclamă RMGC nu doar prin clipurile pe care le cunoaştem toţi, ci şi prin aşa-zise dezbateri în care opoziţia nu va mai vedea ‘lumina’ ecranului.

3. Ce putem/ trebuie să facem

3.1. Să pregătim cât mai bine, în cât mai multe oraşe, demonstraţiile din 8 septembrie. E posibil ca recorduri de participare cum a fost Clujul de duminica trecută (5-6000 de participanţi la momentul marşului) să nu mai fie atinse; dar numărul localităţilor – şi, în consecinţă, al oamenilor care încep să afle dintr-o sursă mai credibilă decât televiziunile cum stau lucrurile – trebuie să crească. În acest sens, oricine îşi asumă chemarea la un astfel de eveniment şi, în măsura posibilului, organizarea lui este binevenit (cu câteva condiţii fundamentale, fireşte: a) non-acceptarea participării partidelor ca partide, cu însemnele lor – deşi ca persoane private, fără a face campanie, politicienii pot fi toleraţi; b) absenţa oricărei manifestări xenofobe, rasiste sau discriminatorii; c) absenţa oricărei violenţe sau instigări la violenţă fizică din partea manifestanţilor.)

3.2.1. Să cultivăm în noi înşine şi în ceilalţi neîncrederea sistematică în politicieni – cel puţin în aceia care se află, astăzi, la vârful marilor formaţiuni partinice din România. Nu încape nici o îndoială că oameni ca Traian Băsescu, Crin Antonescu, Victor Ponta (cel mai pervers dintre toţi, din fericire de o perversitate care l-a adus la marginea ridicolului, creându-i imaginea unui schizofrenic), Vasile Blaga, la care se adaugă ‘nucleul tare’ al fiecăruia dintre partidele sau ‘mişcările’ lor, sunt cu totul şi cu totul de partea Gold Corporation. Fireşte, fiecare încearcă să facă în aşa fel încât să servească interesele Companiei, pretinzând în acelaşi timp că îl interesează vocea poporului. Ascultaţi-le, însă, cu atenţie fiecare declaraţie: toate spun ceva de genul “în fine, dacă oamenii încă nu au înţeles cât de benefic e proiectul, hai să o lungim în Parlament, sau cu un referendum” etc.

3.2.2. Să ne reamintim nouă înşine şi să le spunem clar celorlalţi că politicienii sunt reprezentanţii şi slujbaşii noştri (publici): adică să intrăm în dialog cu politicienii (‘vizitarea’ fiecărui parlamentar rămâne o sarcină esenţială!), dar nu cu ‘stimate’ şi ‘vă rog’, ci cu o rezervare a stimei pentru după (după ce omul demonstrează nu cu vorbe, ci cu fapte, că nu e un vândut) şi cu un ‘solicit să’ civilizat, rece, extrem de ferm.

3.3.1. În ce priveşte propria noastră informare/ ‘educare’, să ne menţinem cota de neîncredere în presa main-stream. Comportamentul de duminică şi luni al unor canale ca B1 (Florian Bichir spunea aseară că organizarea de proteste pentru Roşia Montană în atâtea oraşe din străinătate se poate explica doar prin ‘agenturi’ şi că e, probabil, mâna Rusiei şi a Ungariei), Antena 3 (pentru care prima seară de proteste NU a existat, astfel încât după ieşirea lui Băsescu şi replicile USL oamenii comentau evenimente teoretic ne-întâmplate) şi mai cu seamă TVR1 (a cărei moderatoare încheia dezbaterea de la Ora de ştiri spunându-i lui Mircea Kivu, invitat ca reprezentant al Pieţei Universităţii, “păi nu înţelegem pentru ce demonstraţi dumneavoastră acolo”) trebuie să ne facă foarte clar faptul că presa mimează azi consultarea publică, fiindcă mişcarea noastră a silit-o. Două soluţii care s-au dovedit deja extrem de eficiente sunt a) să cultivăm în continuare propria noastră presă cetăţenească – pe bloguri, pe reţelele sociale etc. b) să ne informăm direct de la sursă (site-ul Alburnus Maiorpagina dedicată proiectului de lege) privitor la poziţionările fundamentale ale roşienilor.

3.3.2. Toate lucrurile de mai sus nu trebuie însă să ne facă să evităm contactul cu presa – ea va manipula tot ce îi spunem, dar va manipula şi mai mult dacă nu spunem nimic. Aşadar, nu trebuie să curtăm jurnaliştii, nu trebuie să căutăm sub nici o formă atenţia lor, dar dacă suntem întrebaţi trebuie să spunem ce credem şi de ce facem ceea ce facem. Dincolo de asta, controlul – oricum – nu ne mai aparţine. Şi, pe termen mediu şi lung, singurele şanse de însănătoşire a presei româneşti sunt, pe de o parte, apariţia unor surse mai credibile în mediul electronic (Casa Jurnalistului, Think Outside the Box, Vice.ro, sau în domeniul analizei declarat-ideologice (deci asumat-părtinitoare) CriticAtac ‘pe stânga’ vs. Contributors.ro ‘pe dreapta’ etc.), pe de altă parte însuşi comportamentul fiecăruia dintre noi: a informa cum nu se poate mai onest despre ceea ce gândim/ facem/ dorim, urmând ca o selecţie ‘naturală’ (aveţi aici un articol excelent despre lucrul acesta) să elimine presa de dezinformare.

 

4. În loc de concluzii (fiindcă, evident, suntem în mijlocul unui proces exploziv, prin definiţie imprevizibil):

Cinic şi realist vorbind, ceea ce se întâmplă acum nu e nici o dezbatere (vremea acestora a trecut de-demult, cam de când Statul s-a prefăcut a discuta public situaţia, în realitate făcând jocurile Companiei), nici (măcar) o negociere. Este un război.

Nu l-am căutat, ne-a îngrozit dintotdeauna posibilitatea lui, dar dacă Victor Ponta şi guvernul lui, cu complicitatea tacită a aşa-zisei ‘opoziţii’, l-a(u) declanşat, nu putem spune decât: asta este, ne batem! (Insist, aici, asupra caracterului obligatoriu nonviolent al poziţiei noastre, până la capăt, indiferent cum se vor comporta ceilalţi.) Balanţa decisivă nu va mai fi ‘Academia Română vs. Oxford Policy Management’ sau ‘reţelele sociale vs. cooperativa TVR-Antene-Realitatea-RomâniaTV-B1′. Ci va fi o balanţă a maselor critice. Au fost deja în stradă peste zece mii de oameni şi pot ieşi curând alţii, tot mai mulţi, neplătiţi de nimeni, ne-aduşi cu autobuzele, capabili să facă literalmente o revoluţie, să dea jos Guvernul, să spargă zidul Parlamentului, să lupte împotriva actualei Puteri în ansamblul ei ‘din cauza’ Roşiei Montane.

De partea cealaltă sunt, deocamdată, politicienii, trusturile de presă şi, mai ales, banii RMGC.

Dar orice om cu minte din primele două categorii aude, astăzi, tumultul, învaţă să se teamă şi, prin teamă, învaţă să se intereseze, să studieze, să înţeleagă acum, în al treisprezecelea ceas, după ce mizeria a fost de fapt făcută, cât e ea de mizerabilă. Sper din toată inima ca România să nu încerce a servi interesele acestei companii mergând până la a-şi arunca jandarmii şi poliţiştii asupra celor care spun adevărul.

Dacă mai există o fărâmă de normalitate şi o şansă de însănătoşire pentru societatea noastră, balanţa se va dezechilibra în continuare, şi la un moment dat de partea proiectului va rămâne RMGC, cu câţi bani o să mai aibă la momentul respectiv, atât.

Vom asista totodată la încheierea unei afaceri monstruoase, şi la un prim triumf semnificativ al cetăţenilor asupra politicienilor corupţi – cu alte cuvinte, la un nou început – până şi pentru politica şi mass-media românească.

 

Puteți citi de același autor:

România în genunchi? / acum ori niciodată


3 comentarii

  1. Pingback: Proiectul Roșia Montană | jurnal berlinez

Reply To gigixy Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger