Roşia Montană – Dilema aurului sau dilema ineficienţei statului

8

Fiind geolog de meserie, cu experienţe în lumea întreagă, inclusiv în domeniul aurului, am fost, în mod natural, foarte interesat de dosarul Roşia Montană – dilema aurului (22, nr 37, 6 septembrie). De aceea, îmi permit câteva comentarii asupra materialului prezentat de ziaristă. În primul rând, voi comenta asupra companiei Gabriel Resources, acţionara principală (80%) a RMGC. Apoi, câteva cuvinte asupra proiectului de exploatare prezentat de RMGC şi, în final, un comentariu asupra a ceea ce ar trebui să facă, în opinia mea, Guvernul României în această afacere.

de Nicolae Stolojan (Revista 22)

Compania Gabriel Resources este o firmă de tip „junior“ listată la Bursa de la Toronto. În domeniul mineritului, firmele „junior“ sunt firme cu capital şi, în general, capacităţi tehnice limitate, care fac prospecţiuni geologice, geofizice, geochimice, în căutare de zăcăminte, cu precădere, metalifere . În general, firmele „junior“ nu se lansează în explorări de tip „grassroot“, adică în zone străine oricăror lucrări, şi preferă să obţină concesiuni în zone cu un potenţial deja bine stabilit, precum Munţii Apuseni în domeniul aurului. Aşa se face că Gabriel a „descoperit“ ceea ce se cunoştea deja din vremuri străvechi: aurul de la Cârnic şi de la Cetate. De pe timpul romanilor până la comunişti, se considera că aurul se găseşte numai în filoane, volburi, zone silicificate din masa breşelor dacitice, însă probele colectate de geologii lui Gabriel de-a lungul vechilor galerii de exploatare romane şi postromane au demonstrat(?) că aur este peste tot în masa breşelor dacitice.

În acest fel, ei au descoperit un zăcământ de aur de tip „bulk mining“, adică tonaj foarte mare de minereu cu conţinut metal mediu scăzut, deşi, înainte, geologii şi minerii vorbeau mai ales de zăcăminte bogate de tip „filonian“. Zăcăminte de tip „bulk“ există în diverse regiuni ale lumii, precum Nevada, USA (zona Carlin), Australia (Boddington) etc. şi ele sunt exploatate în cariere imense, situate în zone deşertice sau puţin populate.

După această descoperire, acţionarul principal al firmei, pe la sfârşitul anilor ´90, Frank Timiş, şi-a vândut afacerea cu un profit frumos unor mari investitori, care sunt şi azi acţionarii principali ai lui Gabriel. Vânzarea acţiunilor cu profit este, de altfel, principalul mecanism, principala raison d´être a firmelor de tip „junior“. Aceste firme nu au nici capitalul, nici capacităţile tehnice pentru exploatarea unui zăcământ. De aceea, ele încearcă cât mai repede să facă o „descoperire“. Multe nu reuşesc şi dispar, iar cele care găsesc ceva încearcă să-şi prezinte lucrările în mod cât mai favorabil invocând două motive: primul şi cel mai important este pentru a creşte cursul acţiunilor, cotate la câteva burse specializate şi foarte specultative, precum Toronto, Sydney, Londra (Alternative Market); al doilea, pentru a atrage atenţia unei firme mari de minerit, de tip „major“, precum Newmont sau Barrick. Aceste mari firme, integrate vertical de la explorări până la exploatarea aurului, urmăresc cu atenţie rezultatele explorărilor conduse de firmele „junior“ şi, din când în când, atunci când o descoperire a acestora reprezintă într-adevăr un zăcământ cu perpective serioase de profit, firma „major“ cumpără firma „junior“ şi îşi însuşeşte zăcământul, pentru a-l dezvolta şi exploata. Şi Newmont, şi Barrick sunt prezente în România, prima ca acţionar al lui Gabriel, şi a doua printr-o participare într-o altă firmă „junior“ care se ocupă de explorări.

Dacă zăcământul de la Roşia va fi vreodată exploatat, aproape sigur că nu va fi de către RMGC, adică de Gabriel, şi este probabil că acesta va încerca să-l vândă unui „major“, probabil Newmont, mare firmă cu experienţă în zăcăminte destul de similare Roşiei (Carlin în Nevada, Yanacocha în Peru etc.). Însă aceasta nu va fi posibil atât timp cât Gabriel nu va obţine definitiv toate licenţele (exploatare, mediu etc.), toţi locuitorii Roşiei evacuaţi, casele răscumpărate şi terenurile expropriate. Marile firme nu suportă conflictele cu „stakeholders“ locali (oamenii care trăiesc în zona exploatării miniere şi care, de obicei, nu se aleg, pe termen lung, cu mare lucru din minerit), căci le strică imaginea.

Proiectul prezentat de RMGC este un proiect supradimensionat în toate sensurile. Pentru a extrage, timp de 13-14 ani, 14-15 tone de aur anual dintr-un minereu cu circa 1,5 g/t, sunt exploatate anual circa 36 de milioane de tone de minereu+steril. În total, la sfârşitul proiectului, circa 500 de milioane de tone de minereu+steril vor fi exploatate, care se vor regăsi în marea majoritate (sterile + schlamuri de la cianurare) într-un lac de decantare de 3-400 de hectare, reţinut de un dig de 180 metri înălţime! Cifre care te ameţesc şi care ar face din acest proiect un caz unic în Europa şi chiar în lumea întreagă! Şi, toate acestea, într-o zonă istorică, muntoasă, seismică, cu climă aspră.

Ne putem pune clar întrebarea: de ce s-au ales nişte parametri atât de supradimensionaţi? După părerea mea, răspunsul este clar: rentabilitatea proiectului trebuia să fie foarte mare pentru a justifica o investiţie în România de circa 1 miliard de dolari, adică o cifră comparabilă cu investiţiile realizate pe marile zăcăminte de tip „copper-porphyry“ (porfiruri cuprifere, de exemplu Moldova Nouă, Roşia Poieni în România) din America de Sud. Însă rentabilitatea proiectului în documentele oficiale publicate pe net a fost calculată cu un preţ al aurului de 400 de dolari/uncie, atunci când preţul actual a crescut de 4-5 ori!

Concluzia este foarte clară: un proiect mai mic, care, de exemplu, s-ar focaliza în prima fază pe o singură carieră, din cele 3 sau 4 prevăzute iniţial, ar fi sigur şi el foarte rentabil şi astfel s-ar putea şi prelungi durata de viaţă a exploatării zăcământului, care, în proiectul iniţial (14-15 ani) apare destul de scurtă. O durată de viaţă de 20-25 de ani apare mai normală pentru un astfel de zăcământ.

Despre problemele de mediu s-a discutat mult de ani de zile. O bună parte dintre aceste probleme sunt legate de supradimensionarea proiectului actual de exploatare. Nu cunosc în lume un lac de decantare de 400 de hectare! Poate or fi unele prin Rusia, prin Siberia, unde poluările de toate felurile (radioactive şi altele) sunt omniprezente. Ca să nu mai vorbim de barajul de 180 m, care ar reţine acest lac monstruos de deşeuri. Iar acest lac, precum şi barajul ar trebui să fie monitorizate pe veci, după închiderea minelor – cu ce bani, pe ce buget? În Ungaria s-a văzut efectul ruperii unui baraj de 10 m înălţime care reţinea un bazin de „noroiuri roşii“ de la o fabrică de alumină. În cazul barajului conceput pentru Roşia, efectul unei ruperi ar fi asemănător unui tsunami care ar distruge toată regiunea.

În schimb, spaima faţă de cianuri este, după părerea mea, o prostie. Cianurile se autodegradează foarte repede prin hidroliză şi povestea cu ştiucile din Dunăre, otrăvite de cianura de la Baia Mare, din 2000 şi ceva, este o inepţie. Pe de altă parte, cianura nu se transportă sub formă lichidă, ci sub formă de pastile sau pulbere, în ambalaje ermetice. Ele sunt utilizate pe sute de site-uri miniere, în lumea întreagă, fără probleme.

Ca şi în multe alte domenii (autostrăzi, de exemplu), rolul statului în această afacere a fost unul inept (în cel mai bun caz…). Partenerul român al lui Gabriel, Minvest Deva, este un „cadavru“ economic şi financiar. După sistarea mineritului de aur în 2006, compania a rămas fără resurse, deşi ea trebuia să rezolve toate problemele de mediu de la Roşia, rămase de pe vremea comunistă. Totuşi, se spune că directorii şi anumite cadre manageriale de la Minvest au profitat şi ei frumos de „generozitatea“ lui Gabriel Resources…

Toate deciziile canadienilor au fost astfel aprobate fără discuţie de-a lungul anilor de partenerul român al „vulpoilor“ de la Toronto. Concret, nu se ştie însă mare lucru, deoarece o bună parte dintre contracte rămân secretizate, ceea ce constituie în mod evident un abuz şi o ruşine într-un stat democratic, atunci când viaţa şi viitorul a mii de oameni depind de clauzele acestor contracte!

La origine, Minvest deţinea circa 19% din RMGC, însă, de-a lungul anilor, canadienii au procedat la mai multe creşteri de capital al firmei. Evident, Minvest fiind pe butuci, Gabriel a avansat banii pentru cota parte a românilor în creşterile de capital succesive. Astăzi, se pare că, dacă Minvest nu-şi rambursează datoriile faţă de Gabriel, cota parte a firmei româneşti devine neglijabilă în firma RMGC! Deci statul român n-ar mai încasa mare lucru din această afacere, ceea ce ar fi într-adevăr culmea prostiei.

S-a vehiculat recent în media declaraţia ministrului Economiei asupra eventualităţii renegocierii contractului cu Gabriel. Această iniţiativă trebuie să fie încurajată şi rezultatele negocierilor comunicate clar opiniei publice. Odată cu desecretizarea contractelor, guvernul ar putea lansa şi o procedură de tip „due diligence“ (un audit tehnic, economic, financiar, social) al proiectului Roşia Montană, cu scopul de a cere consultantului agreat de minister să prezinte şi proiecte altenative la proiectul iniţial al lui Gabriel.

ANRM ar putea organiza această procedură de tip anglo-saxon, foarte utilizată în domeniul mineritului. După câteva luni, consultantul va putea propune diverse scenarii – proiecte de exploatare pentru Roşia Montană mai puţin distrugătoare pentru mediu şi care ar asigura o viaţă mai lungă exploatării de aur.

Acest articol a fost preluat din Revista 22.

Foto: Wikipedia

 

 


8 comentarii

  1. deci pana si un specialist este de acord cu aceasta exploatare in mare parte. daca grija dumnealui se refera la barajul care ar putea ceda, ar trebui sa il linisteasca faptul ca barajul nu este doar foarte mare ci si foarte sigur. a fost proiectat sa reziste la seisme de 8 grade si la doua precipitatii maxime consecutive. din perspectiva mediului nu-i bai.cat despre cianura si dumnealui a recunoscut ca nu-i cazul de panica. acum in ceea ce priveste profitul, statul nu isi scoate profit doar din Minvest ci si prin intermediul taxelor si al impozitelor, plus toate investiile din zona rosia montana. ajungandu-se astfel la un profit de 56% pentru noi. acum, avand in vedere ca statul nu depune niciun efort, mie mi se pare destul de rezonabil.

  2. Barajul este testat ca model, el se poate testa din nou daca exista girji, ma intreb de ce un artico lde genul asta nu este preluat, ah stai ca omul e mai mult pro asa ca nu face parte din agenda publicatiilor

    • Depinde la ce e testat. Poate fi testat al cutremur daca zona respectiva nu-i cu risc seismic ridicat si se va rupe de fapt din cauza unei inundatii. Wow, barajul nostru sigur. Right.

  3. Spaima fata de cianuri de care se mentioneaza, chiar e nejustificata si vine din lipsa de informare, din exagerarea prin declaratii bombastice facute de politicieni sau alte instante care nu s-au si informat in prealabil.

    • Nu doar politicienii au exagerat in legatura cu cianura, in primul rand televiziunile cele mai importante sa zic, televiziuni care sunt bazare numai pe stiri, ele au inceput cu exagerarea, dupa au mai adus 2-3 “experti” care sa ii sustina. Cna i-a avertizat, cam tarziu dar a avertizat

    • Spaima de cianuri e exagerata dar minciunile RMGC nu. Chiar ieri am vazut la TV o astfel de reclama. Specialistii RMGC care costruiesc cartiere langa Alba, locuri de munca si alte tampenii dinastea slabe. Bunica-mea credea ca va fi expoatare subterana, asa de bine infromeaza RMGC publicul cu reclamele lor minicnoase. Cat timp aia mint, cianura ucide, clar?

  4. De ce ar trebui sa aiba o viata mai lunga exploatarea? Pana acum lumea se opunea, ca cica zona ar trebui sa fie eco etc si mai nou, se vrea o prelungire a duratei proiectului? In fine, ideea e ca deja exista prea multe paradoxuri. Se vorbeste de viata si viitorul romanilor, romani pe care pana acum nu i-a bagat nimeni in seama cand efectiv au cerut locuri de munca pt ca le moare localitatea!!

  5. Pingback: Goana după aur devastează pădurea tropicală din Peru | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply