Vara trecută, mai mulți muncitori români au fost angajați pe șantierul de construcție al unui mall din Berlin, proiect care a costat circa 1 miliard de euro și care este considerat cel mai mare de acest fel din Europa. Aproape de sfârșitul lucrărilor, după ce i-a obligat să locuiască în condiții grele, la finalul unor zile de muncă a câte 10 ore, angajatorii au refuzat să le dea ultimii bani.
Elvis Iancu. FOTO: Oana Popa
O parte din ei au început să protesteze, au recuperat parțial banii datorați și s-au alăturat în cele din urmă Sindicatului Muncitorilor Liberi FAU-Berlin, care i-a mobilizat mai departe. Șapte muncitori încă se mai luptă pentru suma restantă (600 de euro de persoană), iar cazul ar putea ajunge în instanță. Cauza lor s-a transformat din una pentru bani, într-una pentru demnitate. Pe lângă faptul că nu și-au primit toți banii, muncitorii susțin că au fost amenințați (inclusiv cu violența fizică). Li s-a refuzat dreptul la un contract de muncă în formă scrisă și li s-a cerut între 100 și 150 de euro pentru a-și înregistra domiciliul în Berlin (“Anmeldung”), operațiune altfel gratuită, respectiv pentru a-și face echivalentul german al PFA-ului (“Gewerbe”), care, în mod normal, spun muncitorii, ar costa în jur de 25 de euro.
Responsabili pentru plata sumei restante sunt contractorii “Metatec-Fundus GmbH & Co. KG” din Berlin Kreuzberg și “Openmallmaster GmbH” din Frankfurt-Main, alături de compania constructoare principală – Fettchenhauer Controlling & Logistics GmbH, care a subcontractat cele două firme, și compania investitoare – High Gain House Investments. Muncitorii care s-au răsculat și care au inițiat în cele din urmă mișcarea Mall of Shame au dormit o vreme pe șantier – în containere – și în stradă – într-un adăpost improvizat unde se culcau cu schimbul. Au ajuns cunoscuți atât în Germania, cât și în alte țări ale lumii. Elvis Iancu, un constănțean care a avut un mic butic de marochinărie înainte să muncească pe șantierul din Berlin, a fost recent la Centrul Claca din București. Mai jos, puteți citi versiunea lui asupra celor întâmplate.
***
Am ajuns în Germania printr-un prieten care mi-a spus că e bine acolo, că se plătește. [Acel prieten l-a pus în legătură cu un intermediar român care lucra la mall-ul din Berlin și care i-a luat în primire pe el și pe muncitorii cu care venise]. Suma ne-a convenit: 5 euro pe oră. Am calculat că, la 10 ore, venea 50 pe zi. La noi nu se câștigă atâta. Chiria – 100, 150, ne-am făcut noi un calcul, ne rămân 1.000 de euro pe lună. Ni s-a spus cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine. Am ajuns acolo: Sunteți prea mulți, n-am unde să vă bag în chirie, mai stați până mâine și vedem ce facem. Unde să stăm? În mașină. La mine în mașină eram șase și în altă mașină cinci.
A doua zi, ne-a băgat 11 inși într-o garsonieră. Intrați și voi pe furiș acolo, că garsoniera e pentru doi inși. Am mers câteva zile la muncă, am stat în garsoniera aia cum am stat, apoi primesc un telefon: Vedeți că lucrurile voastre au fost aruncate de-acolo. Ne-am dus, am mai luat ce-am mai putut și ne-a dat un apartament cu două camere grele, o baie grea, fără apă caldă – muncești pe șantier, trebuia să faci duș. Asta în august. 1.800 de euro apartamentul. Noi eram 11, ne-a mai băgat patru inși, deci 15 în total, am calculat noi, hai, merge, e bine.
Ne-au cerut actele la început, să ne facă contract. Ni s-a spus că vom lucra corect. Ne-au dat bocanci, veste, căști, am zis că e treabă bună, că e OK aici. Suntem în centrul Berlinului, mall-ul e cel mai mare din Europa, adevărat. N-are cum să fie țeapă. Când mergeam acolo să ne semnăm dimineața, spuneam firma Openmallmaster, numele, ora. Vedeam că ne face prezența în fiecare zi, nu intra oricine pe șantier, toate bune și frumoase. Ne-au spus de la început că se va întârzia cu salariul câteva zile, că durează cât bagă banii-n bancă.
Așa s-a întâmplat la primul salariu. La al doilea, tot așa, o întârziere de 7, 10 zile. Cu actele, tot așa, ne spuneau că n-a venit contabila, că cutare. Noi mergeam pe încredere, că durează, cine știe. Mai era puțin și se termina mall-ul. Am început pe 26 iulie și ne-am oprit pe 21 octombrie. De pe 15 septembrie, trebuia să primim bani. A trecut o săptămână, au trecut două, ne amâna din zi în zi. Mâine se rezolvă, mâine se rezolvă, devenise o obsesie chestia asta cu mâine. Mâine, mâine, mâine. Intermediarul trebuia să ne dea banii, dar el, la rândul lui, îi lua de la cel care ne făcea prezența – Sașa, un moldovean rus care avea o ținere de minte de elefant. Erați 20 de inși și spuneați cum vă cheamă și a doua zi știa numele la fiecare.
După trei săptămâni de când nu am primit salariul, am pus un fel de clauză: Dacă zilele astea nu primim banii, ne oprim din muncă. Dacă ne opream din muncă, asta însemna să se înceteze munca pe locația aia. Era o locație foarte mare. Noi am mers pe curățenie, dar dacă noi nu făceam curățenie în locurile în care trebuia, meseriașii n-aveau cum să lucreze acolo. Că mai stați, că mai stați. Se apropia și chiria.
Într-o zi am zis că dacă până la ora cutare nu primim banii, ieșim. Nu i-am primit, am ieșit, s-a oprit toată munca. Veniți mâine că vă primiți banii, dar orele astea în care ați ieșit se taie. Nicio problemă, să se taie orele și să vedem banii. A mai trecut o săptămână așa, că mâine, mâine, mâine. Am amenințat iarăși. Noi ne gândeam că îi sabotăm dacă ne oprim. De unde, că au venit alții, tot români. Și i-a băgat pe ăia în locul nostru. Erau plătiți și mai puțin ca noi.
I-am amenințat că facem demonstrație. Nu ne-au luat în seamă. Noi deja ne pregătisem. Am fost prima dată la direcția generală care se ocupă cu muncitorii, DGB îi spune. Acolo era o nemțoaică care știa foarte bine românește. I-am explicat despre ce e vorba, ne-a pus să facem niște hârtii, orele în care am muncit, perioada, să ne dăm numele și să spunem că ei vor lucra pentru noi. Au dat ei telefoane la firmele respective. Acolo s-a auzit că noi suntem un fel de turnători.
Rusul ăsta, Sașa, a zis că cei care au dat declarații acolo nu-și mai primesc banii, dar ceilalți și-i primesc. Așa ne-a făcut și să ne destrămăm, nu mai eram grupul ăla unit. Am zis să fac ceva prin care să-i reunesc pe toți. Am făcut un poster dintr-un cearșaf. În seara aia am stat să găsim ceva cu care să îi presăm. Am ajuns dimineața la muncă, acolo unde erau birourile lor. L-am întrebat pe rusul ăsta ce facem, că dacă până la ora 9 nu primim banii, facem demonstrație. Faceți ce vreți.
Bun. I-am adunat pe ceilalți cărora le-a zis că voi vă primiți banii, dar ăștialalții nu, aștialalții fiind noi, 16 inși, și le-am zis: Dacă nu sunteți cu noi, dați-i drumul de-aici. Dacă sunteți cu noi, veniți să vă trec pe listă, îmi dați copie după buletin, vă dați cu semnătura și sunteți cu mine. Am trecut pe listă 33 de inși. Am scos afișul, am mai găsit ceva de plastic, tot așa mare, am mai scris și pe aia.
Eram vreo 50 de inși acolo. Cum am scos alea, în zece minute, un sfert de oră, a venit Viktor, șeful Openmallmaster, firma care ne angajase. A venit val-vârtej, cu câteva gorile în spatele lui, s-a dus spre birouri și a lăsat vorbă: Cine-i răspunzător să vină după mine. M-am dus după el, am urcat unde erau ei, acolo mai erau încă vreo 10 inși care toți stăteau drepți. Vorbea nemțește și-i spunea lu’ rusu’ ăsta, lu’ Sașa, să-mi traducă.
Spune-i să dea pancarta jos. Eu lu’ rusu’: Spune-i că nu o dau jos, să-mi spună ce facem. Ziceai că e comedie. Spune-i s-o dea jos. Spune-i că n-o dau jos, să-mi spună întâi ce facem. Spune-i că rezolvăm acum și îi dau bani, câți oameni sunt. Dar acuma s-o dea jos. Dau eu telefon: Lăsați aia jos. S-o aducă aici. Nu, n-o aduc aici, spune-mi câți bani îmi dai, ce facem. Mâine rezolvăm. Nu mâine. M-am săturat de mâine, astăzi.
Bun, am ținut-o așa câteva minute, am adus pancarta aia înăuntru, ne-a dat 300 de euro de persoană și a zis că ne mai dă peste câteva zile. Mă întreabă: Câți sunteți? Păi suntem atâția. Nu, nu, nu, câți ați făcut reclamație? Păi sunt și ceilalți. Nu, lasă, cu ceilalți am altă treabă. Bine, suntem 16 inși. Cu ăia rezolvăm acum și cu ceilalți am altă treabă. Și ne-a dat câte 300 la cei care am făcut reclamație, care eram trecuți acolo la DGB.
Apoi am fost direct la firma mare, la Fettchenhauer, cu ideea: Domnule, tu ai angajat firma asta, Openmallmaster, firma asta m-a angajat pe mine. Uite, nu mi-a dat banii. Ce facem? Mă duc la presă, mă duc la televiziune și vă reclam. Așa aveam de gând să fac. Când ne-am dus acolo, un lift din ăsta cu cifre, cu cod anume să urci la firma respectivă. Erau două secretare acolo. Bună ziua, bună ziua, vrem să vorbim cu Fettchenhauer. Așteptați acolo. Stăm noi cinci minute, zece minute, o jumate de oră, iar: Bună ziua, bună ziua. Vrem să vorbim cu Fettchenhauer. Da, imediat, imediat. Mai trec acolo câteva minute, n-a venit Fettchenhauer, au venit Viktor cu Sașa. Au venit așa, c-o falcă-n cer: Ce căutați aici?
Ne ia de-acolo, ne duce în partea aia, la lift: Nu v-am spus că nu am bani? Către Sașa ăsta: Spune-i că nici noi n-avem bani. Noi dormim în stradă. Dă-ne banii să plecăm. Credeți-mă că nici eu nu mi-am primit banii de-aici de la firmă, ne-a spus Viktor. Și banii ăia pe care vi i-am dat, m-am împrumutat. I-am zis lui Sașa: Spune-i că-l cred, da’ spune-i să se mai împrumute, să ne dea și diferența, că nu e prea mare, și scapă de noi.
Stă el, Viktor, se uită, mă măsoară. Avea și o prezență din asta, te făcea să-ți fie teamă de el. Killer ziceai că e. O chelie și o ceafă din aia de pușcăriaș… că a făcut pușcărie, am aflat dosarul lui. A făcut pușcărie pentru alte firme mai grele, a luat el asupra lui ca să îi acopere pe ceilalți, și acum ceilalți îl țineau în spinare. De aia își permitea el să facă giumbușlucurile astea. În firma asta, Openmallmaster, nu era el titularul, era cumnatul lui, Vitali. Chiria aia care ne-o dăduse el la 1.800 de euro, unde aveam apă caldă 20 de minute, a fost prin Vitali. Până la urmă, ne-a mai dat încă 400 de euro după ăia 300, cu promisiunea că, în 20 de zile, ne va da și restul de bani. Dar să nu mai stăm acolo, să nu mai declarăm nimic. Trebuia să ne dea 1.300 de euro în total.
Din ziua în care am început protestul, am dormit acolo, pe șantier, în containere, că nu aveam unde să mai stăm. Ne dăduse afară din chiria aia. Venea lumea, ne aducea mâncare, cafea. Muncitorii care au muncit cu noi, nemți, făceau chetă și ne aduceau câte-o pungă de mâncare. M-am întâlnit cu Viktor în a 19-a zi și i-am zis: Vezi că mâine sunt 20 de zile. Da, dă-mi numărul tău de telefon. Te sun în două ore. Sigur? Pe cuvânt. Acuma nu am mai avut traducător. M-a întrebat el dacă știu nemțește. Nu, engleză. Bun, engleză. Give me your number, cutare. I-am dat numărul, au trecut două ore, a trecut toată ziua, nu m-a sunat. Îl sun eu pe rusu’ ăsta, pe Sașa: Spune-i lui Viktor că dacă astăzi nu ne dă banii, mâine mergem la presă, facem o demonstrație mai mare și n-o să ne mai oprim. Îl sună și primesc răspunsul: Mi-e indiferent.
În a 21-a zi, am făcut un banner mai mare și l-am postat în mall. Mall-ul ăsta e din două corpuri și între ele e o cupolă mare unde e practic centrul mall-ului. Acolo ne-am postat. Au venit bodyguarzi să ne dea la o parte. Nu ne-am dat la o parte. Ei că să aducă poliția. Adu poluția, vreau s-aduci poliția. A venit poliția, ne cunoștea deja, că eram populari în mall-ul ăla. Nu aveți voie. Ne vrem banii. Că puneți-vă avocat, că… N-avem bani nici de mâncare, tu ne spui să ne punem avocat? Păi n-am ce să fac… Și ce să facem noi? Vrem să protestăm, ce să facem? Păi veniți și faceți o cerere acolo la poliție pentru demonstrație.
Una peste alta, ne-au făcut tot ei cererea, prin telefon. De-a doua zi, eram legali. N-am mai fost 16, am rămas opt inși. Restul au plecat acasă, n-au putut să mai stea. O zi, două, trei, deja venise și presa. Nemții, în metrouri, au niște monitoare. Cât mergi cu metroul, te uiți pe monitoarele alea. Apar știri, diverse reclame, și apăream mereu și noi. Când mai mergeam cu metroul, deja lumea ne cunoștea. Ne-am făcut și câțiva prieteni, iar unul din ei ne-a îndrumat către un sindicat, FAU, care se ocupă de muncitori. Ne-am dus acolo și am stat de vorbă cu ei.
Ne-au întrebat dacă știm nemțește. Nu știm. Bun, vorbim numai în engleză. Erau numai tineri. De la 23, la 30 și ceva, 40 maxim. Au fost foate încântați că am suportat atâtea, că am dormit acolo. Au discutat între ei și, când discutau, discutau în engleză, ca să nu ne simțim noi stânjeniți. Hai să vedem cum îi ajutăm, hai să facem așa, tu ce poți să faci, tu ce poți să faci. Au stabilit niște programe în care să avem demonstrații, la două intrări din mall, principale. Să ne împărțim, veneau și ei. Ne-au dat veste, au făcut și ei un banner, după aia am mai făcut și noi altele și ieșeam zi de zi în fața mall-ului, aveam program. Începeam la ora asta și terminam la ora asta. În presă, dacă nu apăream astăzi, cu siguranță apăream a doua zi. Lumea ne saluta, zicea succes, bravo, bine faceți. În mall, erau sabotaje ca-n filme. Se arunca, cum era pe timpul războiului, cu manifeste. Muncitorii se duceau sus și aruncau de pe scări și fugeau.
Cei de la sindicat au creat și un site cu un cont în care să doneze lumea bani pentru noi. Pentru hrană, pentru adăpost. Am dormit și la sindicat câteva zile, până ne-au găsit ei să dormim la prieteni de-ai lor. N-am mai stat în containere – am stat o lună acolo. Am dormit și în stradă, după ce n-am mai putut sta în containere. Ne făcuserăm niște paleți, aveam și niște pături, am mai făcut un paravan din ce-am găsit pe la gunoaie. Dormeam cu schimbul, că n-aveam loc toți. Dormeau unii până la 2, se trezeau și dormeam noi.
Cei de la sindicat mergeau la magazine și vorbeau cu vânzătoarele, ca vânzătoarele, la rândul lor, să vorbească cu patronii, ca patronii să meargă la șeful cel mare, la Fettchenhauer. Era un neamț care a închiriat o firmă și firma aia a închiriat mai multe firme micuțe, 30-50. Noi nu mai aveam treabă cu firma care ne-a angajat, aveam treabă cu firma cea mare să ne dea banii. Nu semnasem nimic, chiar n-aveam niciun act, dar de partea noastră îi aveam pe muncitorii germani care știau că am muncit acolo.
N-am avut probleme cu autoritățile germane, din contră, autoritățile ne-au sprijinit. La fiecare reprezentație, și ei aveau serviciul lor. Chiar ajungeau înaintea noastră la demonstrație. Erau postați acolo pentru noi. Și în perioada când am dormit la containere și atunci când am dormit în stradă, lângă containere, ei și-au pus un post acolo ca să ne protejeze. C-am zis noi c-am fost amenințați, că ne rup picioarele. O mașină de poliție stătea acolo toată noaptea.
Relația cu sindicatul a fost super bună. Erau foarte deschiși. Amabili e prea puțin spus. Se purtau cu noi de parcă cine știe de când ne cunoșteau. I-am făcut și noi pe ei mai cunoscuți, mai populari. Ei au spus asta. De câte ori aveau ședință, că aveau trei ședințe pe săptămână, a câte 4-5-6 ore, din cinci ore, 4 ore jumate le discutau despre noi. Nu vorbea nimeni neîntrebat. Voiai să vorbești, ridicai mâna. Dacă ridicam mai mulți mâna, erau atenți care a ridicat primul mâna. Vorbești tu, apoi următorul care a ridicat mâna. Și sunt de mai multe naționalități acolo, începând de la argentiniană. Suedezi, norvegieni, greci, italieni. Se ajută între ei și nu se poartă așa, stai că ăsta e mai amărât, se poartă egal.
S-a întâmplat ca, la o săptămână după ce am intrat noi în sindicat, să ne întrebe dacă vrem să mergem la cutare demonstrație a lor și s-a întâmplat ca prima demonstrație pe care au avut-o s-o aibă împotriva la ăștia care sunt fasciști, naziști. Și am zis hai să fim și noi alături de ei, să le arătăm că ne implicăm și noi.
Acum mă întorc în Berlin, pentru că s-au făcut toate formalitățile și vom avea judecată. Cu Openmallmaster și Metatec, două dintre firme. [FAU, din care fac acum parte muncitorii români, le plătesc un avocat]. Noi suntem șapte acum, nu mai suntem opt. Nu ne așteptam să ajungem atât de departe. Multă lume a rămas surprinsă până unde s-a ajuns. S-a dat pe posturi în Spania, în Franța. Au trimis bani din America. A donat o femeie de-acolo, din partidul de stânga. Ne-a căutat ambasada română. Devenisem vedete.
Firma mare, Fettchenhauer, și-a dat faliment. Era o firmă foarte puternică acolo. Bine, nu datorită nouă, dar am contribuit și noi puțin acolo, 2%. Am fost la avocat, a zis că judecătorii – sunt patru judecători mari și lați care se ocupă de munci – sunt foarte obișnuiți cu muncile la negru. Că noi, cum am fost mediatizați și suntem cunoscuți, nu mai avem nevoie de acte. Ne va da două întâlniri în care să ajungem la o înțelegere cu cei care trebuie să ne plătească. Dacă nu ajungem la înțelegere, se merge cu judecata înainte și avem șanse foarte mari să câștigăm. L-am întrebat pe avocat: A dat firma faliment, noi pe cine mai dăm în judecată? Stați voi liniștiți, că statul plătește. Bun, dar ei au mai multe datorii, ne mai bagă pe noi în seamă? Întâi plătește muncitorii.
Banii nu numai noi nu i-am primit. Nici dintre muncitorii nemți n-au primit banii. Ceilalți muncitori români, care ne-au înlocuit, n-au primit nici ei nimic. Trebuie să existe o inițiere înainte să pleci, ce se poate întâmpla, de cine să te ferești. În primul rând, să te ferești de români. Te ia așa, cu fratele meu. Păi dacă zice așa, așa e, ce spune el. Vezi să nu faci aia, să nu faci aia, du-te pe partea aia, ți le spune în primul rând ca să te acapareze și după aia să te distrugă. Străinii au prins punctul ăsta slab. Au nevoie de un cap, român, care să-i prostească pe ai lui.
Noi nu mai luptăm acum pentru bani. E o sumă infimă, 600 de euro. Luptăm pentru faptul că am fost prea tratați cu indiferență, călcați în picioare. Pentru demnitate.
Elvis Iancu la Centrul Claca, alături de trei bărbați de pe Vulturilor 50 care au lucrat la rândul lor peste hotare.
Puteți afla mai multe amănunte despre muncitorii români de Mall-ul din Berlin accesând acest articol sau pagina de Facebook a mișcării lor.
Think Outside the Box are nevoie de ajutorul vostru, al cititorilor, pentru a putea merge mai departe. Dacă de-a lungul timpului aţi găsit lucruri interesante de citit, puteţi susţine proiectul nostru prin donaţii. Vă mulţumim.