România văzută prin ochii unui copil refugiat

5

tuxpi.com_.1435556612Numărul de refugiați sirieni care vin în România, alungați de război, este tot mai mare. Așa că m-am dus să-i cunosc la depozitul cu ajutoare Comunitatea Siria Liberă, din București. Locul a devenit un spațiu de refugiu și comunicare pentru cele peste 100 de familii care încearcă să o ia de la capăt departe de casă. Am încercat să aflu ce înseamnă să fii un copil prins între două culturi, așa că timp de două luni am vorbit cu copii și părinții acestora. Am ales să folosesc toate interviurile cu cei mici și să le scriu ca și cum mi le-ar fi povestit un singur copil. O voi numi Faiza, în vârstă de 10 ani, aflată de trei luni în România.

de Andrada Lăutaru (Imigranţi.ro)

Marhaba! (Salut!) Sunt Faiza, numele meu înseamnă „cea care este victorioasă, biruitoare” și asta e povestea mea

 

Auzeam de frică, dar nu știam ce înseamnă. E ca și cu moartea, nu prea înțelegi bine până la o vârstă. Mama mi-a explicat că atunci când mă trezesc urlând din somn, fiindcă aud „buum!, buuum!” din pieptul meu, tălpile îmi sunt transpirate și gâfâi pentru că trec avioanele pe deasupra casei noastre, ăăă … că asta se cheamă frică. Mama a plecat acum un an și trei luni, a fugit de război. M-a lăsat cu tata și cu cei trei frați ai mei, după ce mi-a promis că o să ne găsească o casă într-un loc în care nu cad rachete. A fugit cu un TIR. Am avut încredere că o să se întoarcă, așa cum crezi fiecare promisiune a unui părinte. Mi-a povestit apoi că și ei îi era frică, la fel ca mie, dar că frica de război era cea mai mare dintre toate fricile. De aia a plecat, ca să ne scape pe toți de coșmar. Am rămas în Damasc, pe întuneric, fără mamă, fără lumină sau curent. Mai aveam doar speranță. Frații mei mai mari și tata aveau mereu grijă de mine, era ca și cum aș avea trei tați și o mamă. Îmi lipseau colegii de la școală. Și mama. Mereu îmi lipsea mama. La școală am mers doar un an, când să merg în al doilea, a venit războiul. Nu prea am înțeles mare lucru din școala asta, știam doar că pentru a mă face om mare, trebuie să merg la școală.

Fuga

Mama spune că a făcut 10 zile până în România, ascunsă cu alți cinci oameni într-un tir. A ajuns în România în luna „unu 2014” și a crezut că o să fie un început bun. După un an și ceva, ne-am dus după mama, eu, tata și cei doi frați. A făcut mama ceva la ambasadă și ne-au ajutat să venim. La început mi-a fost frică să mă urc în avion. Era aproape ca cele de care ne ascundeam. Doar un pic mai mare. Îmi era frică să mă urc în el și să ajung și eu om rău. Să îl arunc apoi în casa unei familii. Noi am ajuns în România în luna patru, acum două luni. Sora mea mai mare a rămas în Siria. Nu a vrut să vină fără nenea Asam, soțul ei. A spus că așa e iubirea, să stea împreună. Îmi e dor de ea. Cred că și asta e tot iubire. Să îți fie dor. Îi mai scrie mamei din când în când pe telefon că e bine. Mama zâmbește atunci. Mama nu prea zâmbește de obicei.

Acum am zece ani și încep să înțeleg lucrurile mai bine. Pentru mine, toată lumea mea era Siria, apoi am plecat. Am ajuns aici, aici nu e lumea mea, nu știu a cui e, nu pot vorbi cu nimeni să întreb, nu mă înțeleg. Eu știam să citesc, dar aici literele sunt altfel. Și pe lângă faptul că oamenii scriu ciudat, mai scriu și invers, de la stânga la dreapta. Nici măcar cifrele nu sunt aceleași. Mint, sunt două asemănătoare. Unu și nouă.

Prima dată, mama și tata au venit în România în 1996. Acum mulți ani, eu nici nu eram. Au spus că mulți sirieni fac afaceri aici și au venit să vadă cu ochii lor cum e. Prin ochii altora tot timpul e ba mai rău, ba mai bine decât e cu adevărat. Au stat atunci până în 2002, au învățat și limba, dar le-a fost dor de acasă. Unul dintre frații mei s-a născut aici. Mama spune că noi suntem un neam așezat, care nu prea vrea să se rupă de locul lui. Doar dacă îl rupe războiul. Știu de la mama că pe casa mea a bătut-o avionul și a căzut. Acum patru ani, chiar când a începutRevoluția. De atunci nu am mai avut casă, am stat ori pe la oameni, ori pe stradă. Stăteam oriunde, dar cu frică.

Casa din Rahova

Acum stăm într-o cameră de cămin de oameni săraci, într-un loc căruia îi zic Rahova. E cam mic, dar măcar nu ne mai e frică. Ne înghesium și dormim liniștiți. Nu se mai aud nici avioane. Tata spune că în curând o să se angajeze, ca să avem bani să ne mutăm într-o casă mai mare. Zilnic iese să caute de lucru. Se întoarce seara. Niciodată nu găsește nimic. Tata mai glumește uneori. Spune că stăm ca melcul în cochilie. Plăim 80 din banii lor pe lună, eu nici nu știu dacă asta e mult sau puțin.

Mama vorbește bine românește. Încearcă să mă învețe și pe mine. Mie îmi e frică să învăț, dacă dup’aia nu ne mai întoarcem niciodată acasă? Mama spune că așa pot să merg la școală și să mă joc cu copiii. Mă mai joc atunci când merg la depozitul de ajutoare pentru sirienii care au fugit ca noi, de război. Ammar e mereu acolo și mă lasă să mă joc, să îmi aleg ce hăinuțe vreau eu. Asta îmi place! Uneori iau mai multe, chiar dacă îmi sunt mai mici. Măcar mă joc cu ele. La depozit mai am grijă și de alți copii, îi iau în brațe și mă joc cu ei. Dar nici cu ei nu pot să vorbesc. Ei nu vorbesc deloc, că sunt mici rău. Ei sunt doar niște bebeluși, mai mici decât mine, sunt frații mei de război. Așa zice mama.

După ce ne întoarcem de la depozit, mama gătește mereu mălai și orez. Mai face chiar și câte un desert. Uneori avem și murături, ca în Siria!

Mă gândesc cum ar fi să merg la școală, să învăț limba de aici, să am prieteni. Apoi îmi e frică iar. Dacă îi pierd și pe ei? Mama nu vrea să mă întrebe ce vreau să mă fac atunci când cresc. Am auzit-o când vorbea cu tata de asta. Le e frică. Și oamenilor mari le e frică. Și în Siria, și aici.

Am mai auzit că ziceau de un permis de ședere. Al mamei mai e valabil un an. Cred că asta înseamnă că după plecam. Poate se termină războiul și ne întoarcem acasă. Asta îmi doresc eu cel mai mult!

Chiar dacă aici unele lucruri sunt mai colorate. Părul de exemplu. În România, toate femeile au părul la vedere și unele îl au colorat. Îl văd mereu pe stradă. Acasă știam doar cum e părul mamei, la restul nici nu mă gândeam. Chiar dacă aici oamenii nu se ascund când văd avioane, ci își pun dorințe.

Am plecat fără nimic, nici nu mi-am luat la revedere de la prietenii cu care ma jucam. Uneori visez că m-aș întoarce și nu mă vor mai recunoaște. Poate cred că am murit. La început plângeam când mama vorbea de Siria. Ea credea că nu îmi mai iubesc țara. Eu plângeam de dor. Și dacă e să spun până la capăt, plângeam și de frică, da! Acum nu mai plâng atât de des că am deja zece ani. Eu îmi iubesc țara, dar mi-e frică de ea acum.

 Momo

Până la urmă, cred că am un prieten și aici. Băiatul lui Abdul. El este cu doi ani mai mare decât mine. E băiețel, dar mi se pare că e mai fricos. Stau și ei aici într-o cameră de cămin. Tatăl lui are 55 de ani și mama lui 47, aproape ca părinții mei. Și el are tot trei frați, dar invers, două surori și un frate. Sora lui cea mare e căsătorită, ca a mea. Dar ea a putut să vină. Cu soțul ei cu tot. Tatăl lui Momo zice că asta e căsătorie, dar nu e căsătorie, că stau toți șase într-o cameră.

tuxpi.com_.1435556550

Momo e pe jumătate român, după mama lui care e româncă, dar nici el nu vorbește română. Acum încercă să învețe. Zice că e cam greu. Și el e pentru prima dată pe alt pământ. Părinții lui s-au căsătorit aici, în 1990. După patru ani au mers în Damasc. Le-a plăcut atât de mult încât au rămas acolo de tot. Au trăit în război până anul ăsta, când le-a intrat o rachetă în casă. De asta mi se pare că lui îi e mai frică, era chiar acolo când a intrat racheta. Casa lui era cu etaj și mereu îi plăcea să se ascundă sus, să nu îl găsească nimeni. Racheta l-a prins chiar în mijlocul jocului. A dărâmat aproape tot, el s-a ascuns sub scări. A auzit un zgomot mare, mare și apoi s-a trezit plin de praf.

Părinții l-au scos de acolo. Când a ieșit afară erau mulți vecini în fața casei lui. Nu înțelegea nimic. Atunci s-a mai lămurit și el ce e cu treaba asta cu frica. Că apare așa și nici nu știi ce să faci. I-a și căzut părul. Acum e chel, ca un bec. Mie îmi place cum îi stă, dar sper să-i crească iar părul fiindcă el asta își dorește. Spune că părinții lui l-au dus la mai mulți doctori, dar nu prea au știut ce să-i facă. I-au zis și ei că tot de frică a pățit asta. Mama spune că noi nu avem bani de doctori, că nu avem asigurare. Pe ea o mai doare în spate, în mai multe locuri. Mai ales seara. Dar spune așa, te doare, te doare, nu ai ce face. Spune asta despre ea, a zis ca dacă pe mine mă doare, să îi spun că atunci avem ce face. După tot ce li s-a întâmplat, tatăl lui Momo i-a spus că bine că au rămas doar cu sperietura. Și fără casă.

Momo face imediat patru luni de când a venit în România. Nici el nu are prieteni. Spune că tatăl lui îl mai duce din când în când în parc, să se joace. Dar nu are cu cine, că nu se înțelege cu ceilalți copii. Nici nu îi place atât de mult când e gălăgie. Își amintește de cât îi e de frică. Iese doar așa, să mai zâmbească și părinții lui. Mie mi se pare că e greu să îi faci pe oamenii mari să râdă.

Momo a venit în România tot cu avionul. După ziua cu racheta, mama lui s-a dus la ambasadă și de acolo le-au dat tichetele să vină în România. Atunci s-au speriat tare părinții, au zis că nu mai pot. Au stat câteva zile prin parc până le-au primit. Au dormit acolo și au stat ascunși. Oamenii mari zic că așa e cu rachetele astea, dacă vin o dată, se întorc apoi până distrug tot. Din Siria au mers în Liban să ia avion, la fel ca noi.

În Siria avioanele zboară doar ca să atace, nimeni nu se mai plimbă așa. Eu mai fusesem în Liban, în excursie. E foarte aproape, ajungeam repede. Dar de data asta, am făcut 55 de km în mai mult de opt ore. Erau controale peste tot, dă-te jos din autocar, urcă în autocar… De aia nu am luat nimic, doar hainele de pe noi. Decât să nu ne lase să trecem, mai bine fără nimic. Doar cu speranța.

Și tatăl lui își caută de lucru, dar nu prea găsește nimic, chiar dacă are școala de electrician făcută în Siria.

Tatăl lui Momo despre plecarea din Siria:

Tatăl lui Momo pare tânăr, mereu îl văd în trening. Dar are ochelari. Știu că nu doar oamenii bătrâni au ochelari, uneori mai au și copiii. Eu nu am, văd bine. Când îmi e frică să mă uit la ceva, trebuie să închid ochii. Și părinții lui Momo sunt îngrijorați de ce o să facă cu mersul la școală. Toți părinții spun că ăsta e cel mai important lucru pentru copiii lor. Momo are cinci clase. Atât a apucat să facă în Siria. Părinții lui s-au interesat și au spus că cel mai bine ar fi să continue aici la o școală arabă. Pentru asta le trebuie 1000 de euro la înscriere. Eu nu știu cât vine asta, dar cred că e mult, la cât de speriați îi văd pe părinți. Se sperie ca de rachete în Siria. Și oamenii mari nu se sperie chiar așa cu una cu două ca și copiii. Tatăl lui Momo îi spune să nu se îngrijoreze, că mai e timp. Acum anul e la jumătate, nu au cum să-l înscrie și dacă ar avea bani. Spune să se îngrijoreze în toamnă, nu acum. Cred că îi spune asta lui Momo ca să o audă tot el. Am auzit că oamenii mari mai fac asta. Vorbesc cu voce tare ca să se liniștească singuri.

Frații lui sunt mai mari. Au deja vârste formate din două cifre. Un doi și încă ceva fiecare. Au făcut și facultate în Siria. Le e mai ușor, că pot să lucreze. Fratele lui lucreză undeva, îi spun Bursa, l-au angajat că vorbea arabă. De aia nu înțeleg eu de ce trebuie să învăț română. Lucrează într-un bloc mare și are mulți colegi. Zice că îi place. Sora lui lucrează doar din când în când. Tot în arabă. Se duce la niște oameni acasă și îi învață să citească și să scrie frumos, ca noi.

Pe Ammar l-am auzit spunând că pentru oamenii ca noi e mai important să își ia actele, decât să își spună povestea. Nu am înțeles nici asta. Mie îmi plac poveștile.

Familia lui Momo poate sta în România cinci ani de acum, până în 2020. A venit poliția, au văzut că au casă, au adresă și le-a dat un carton, permis de ședere îi zic. Așa e aici, mai întâi îți găsești casă și după te lasă să stai.

Eu cred că cinci ani e mult timp. Și Momo crede la fel. Și tatăl lui. Mai ales că mama lui, bunica lui Momo, a rămas în Damasc. Are 86 de ani și spune că ea dacă moare, vrea să moară în Siria. Părinții mei spun că așa sunt oameni mari. Nu vor să plece de acasă. Mama mai spune că acum în Siria, nu poți să vezi nici moartea când vine. Că ea e neagră. Și cum nu e lumină decât trei ore pe zi, dacă vine în alte ore, nici nu o vezi. La fel e și cu apa. Vine din când în când. Nici nu știi.

Depozitul – Singurul loc de joacă

Ammar spune că nu există o zi să nu vină măcar două- trei persoane la depozit. L-am auzit vorbind. Zicea că e greu și nici el nu le știe pe toate, chiar așa bătrân cum e. Mereu stă și spune că „E destul de dificil și pentru ei să vină să ia ajutoare. Mai ales pentru femei, încă mai au chestia aia de demnitate, să nu facă de rușine neamul, soțul. Multora nu le știu numele complet. Am așa în baza de date: Mama lui Mohamed 1, Mama lui Mohamed 2…”.

Baza de date de care vorbește Ammar e un caiet studențesc, cu foi dictando, în care scrie apăsat cu un pix și subliniază cu marker de culoare fosforescentă. Am văzut eu că face așa. Mi-am amintit de caietele mele, pe care le aveam la școală, doar că ăsta e un pic mai mare și scrie un pic mai mult în el.

De multe ori, Ammar stă picior peste picior și fumează gânditor. Are o țigară care nu se arde, pe care o duce des la buze, cu mâna stângă. Alteori iese afară și fumează țigări care se ard. Acum câteva zile au venit trei femei să vorbească cu el. Nu le cunoșteam, dar știam că sunt și ele ca noi: refugiate. Am rămas acolo mai mult fiindcă era și un copil cu ele. Mereu îmi place să mă joc cu copiii mai mici decât mine. Niciodată nu plâng. Așa am auzit ce vorbeau, își căutau și ele de lucru. Ca tatăl meu. Și ca tatăl lui Momo.

Una dintre ele spunea că a început un curs de coafeză. Costă 12 milioane din banii ăștia de aici, dar de opt a făcut rost de pe la oameni buni și patru le-a pus de la ea. A zis că ăsta e planul ei de trăit în România. Și mama ei a fost coafeză în Siria. Mă gândesc dacă mie mi-ar plăcea să fac asta. Nu știu! În timp ce vorbește, își strânge mâinile una de cealaltă în poală, așa cum și le strânge și mama atunci când vorbește cu tata și crede că nimeni nu îi aude. Uneori mai uită că suntem toți acolo. Femeia are niște obraji rotunzi precum două mere proaspete, care se coc atunci când zâmbește. Cred că merele sunt dintre fructele mele preferate!

Nu știu acum ce limbă voi învăța, dacă voi avea prieteni, dacă eu o să îmi vopsesc părul când o să cresc, dacă stau bine să mă gândesc, nu prea știu nici unde o fiu atunci când o să cresc. Dar nu vreau să încep să fiu de pe acum om mare și să mă gândesc la toate chestiile astea legate de viitor. Mai bine îmi iau în brațe speranța și încerc în continuare să îi fac pe oamenii mari să zâmbească. E lucru greu să îi faci pe oamenii mari să zâmbească, mai ales când sunt departe de casă.

***

ONU declară situația din Siria drept criză umanitară la nivel de catastrofă absolută. Numărul refugiaților Sirieni ajunși în România în ultimii ani este de ordinul sutelor. Majoritatea aleg să vină aici fie pentru că sunt căsătoriți cu un cetățean român, fie pentru că au mai fost în România înainte. În primele două luni ale anului 2015 au fost înregistrate 88 de cereri pentru azil din partea cetățenilor sirieni, iar anul 2014 a adunat un număr de 616 cereri, spune Ermina Mihai, purtător de cuvânt al Inspectoratului General pentru Imigrări.

Refugiații sirieni care primesc drept de ședere în România și rămân în București, primesc ajutoare și din partea Comunității Siria Liberă, comunitate ce există din 2011. Adel Alfares, cel care se ocupă de această asociație spune că încearcă nu doar să îi ajute pe cei de aici, ci și să trimită tiruri cu ajutoare în Siria. Au și trimis, chiar dacă multe dintre ele au reușit să ajungă doar până în Turcia, fiind întoarse la graniță.

Depozitul Comunității Siria Liberă funcționează pe bază de sponsorizări, de la oameni de afaceri, ambasade, moschee sau centre culturale. Anul acesta au primit mai multe ajutoare din partea Ambasadei Emiratelor Arabe Unite și cea a Arabiei Saudite. Așa au putut ajuta familiile de refugiați care locuiesc în România, oferindu-le haine și mâncare. În timp ce războiul consumă tot mai multă muniție în Siria, depozitul cu ajutoare pentru refugiați crește într-o clădire din Voluntari.
De când merg la depozit, am început să înțeleg multe dintre poveștile celor care vin aici. În depozitul cu ajutoare din București se glumește, se împart speranțe și necazuri. Se pleacă cu brațele pline și cu un pic mai multă încredere.

Notă: Unele nume au fost schimbate la cerința persoanelor intervievate.

Acest text a fost preluat de pe site-ul Imigranţi în România.


5 comentarii

  1. Propaganda. Se pregateste terenul pentru cotele de mii de imigranti (si 1% refugiati…) din Africa si Orientul Apropiat plantate in Romania. Putin discernamant, dragi editori si cititori…

    • Oameni care suferă. Oameni care văd Romania ca pe un spațiu mai sigur decât țara lor. Ce părere ai de toți românii de prin alte țări care muncesc și încearcă să își depășească condiția în care au fost născuți? Pe lângă asta mai adaugă un război și discriminarea întregii planete față de musulmani. Andreea, mă întristez când văd cât de lipsiți de umanitate și empatie ne-a făcut societatea asta!

    • Tocmai tu te-ai trezit sa vorbesti despre discernamant? Eu zic sa schimbi ceea ce fumezi pentru ca e cat se poate de evident ca duci lipsa de discernamant…

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger