România profundă îmbătrâneşte

1

Solidaritatea între generaţii nu depăşeşte pragul casei sau al scării de bloc. Bătrânii se simt daţi la o parte şi cred că societatea le întoarce spatele, privindu-i ca pe o povară sau ca pe nişte asistaţi social – noua marotă a politicienilor care şi-au găsit ţapii ispăşitori. Cam asta au spus vârstnicii intervievați despre cum se raportează la “Anul european al îmbătrânirii active şi al solidarităţii între generaţii (2012)”, ce înţeleg prin dezvoltare durabilă şi cum văd anul 2020.

 

de Maria Popa (Comunitate Durabilă)

 

De la copilul cu potcoave la călcâie, la bătrânul sceptic și pesimist

Emanoil Pătrașcu (72 de ani) își petrece după-amiaza de duminică la patinoarul Moghioroș, din Drumul Taberei – Bucureşti, cu Răducu, nepotul mai mare, care este în clasa I. Bătrânul consideră că așa ajută în continuare familia, îngrijind de nepoți când părinții lor sunt la lucru. “Stau la fiica mea de când a murit soția, pentru că trebuie să fiu în permanență lângă nepoți. L-am crescut pe Răducu de la 2 ani. Acum e clasa I. Îl duc dimineața la școală, îl iau de la școală, îl duc la cursurile de limba engleză, la cursul de baschet”, spune Emanoil Pătrașcu (foto sus). Când era de vârsta lui Răducu, avea prima pagină din abecedar cu Regele Mihai și pe a doua pagină o aveam pe “regina-mamă”, Elena. Copil fiind, a prins și colectivizarea, a văzut la țară cum erau arestați chiaburii. “Le-am văzut pe toate”, spune bătrânul. A crescut între Sibiu și Agnita, într-o zonă de deal. Era acolo un râu, în Valea Hârtibaciului, și, în fiecare iarnă, râul îngheța bocnă, spre bucuria copiilor care purtau, pe post de patine, bocanci cu potcoave la călcâie. Acum, cât timp Răducu patinează, bunicul îl urmărește cu privirea și își rememorează viața, de la elanul copilăriei cu potcoave la călcâie până la scepticismul bătrâneții pe care nu o recunoaște în oglindă. “Când mă gândesc la vârsta mea zic că nu e vorba despre mine, este vorba despre altcineva. Mama, care la 88 de ani a plecat, îmi zicea: <<Mă, când mă uit în oglindă, mă întreb cine e baba asta care mă privește>>. Așa gândesc și eu acum2, spune omul.

Din 45 de ani de muncă, 37 a lucrat la recepția materialelor necesare Poștei și Telecomunicațiilor. „Era mai bine în câmpul muncii. Sunt o persoană activă, îmi plăcea ceea ce făceam. Eram foarte ocupat opt ore la serviciu și în zilele de duminică mergeam la munci patriotice, iarna – la zăpadă, primăvara – la văruit pomii pe străzi, la curățenie, la câmp, la ferme, la cules, la Sala Polivalentă când s-a construit”, își amintește bătrânul. După ce s-a pensionat, Emanoil Pătrașcu s-a refugiat în „universul familiei”. Cu prietenii mai vorbește doar la telefon. E dezamăgit de turnura pe care a luat-o societatea și de faptul că bătrânii sunt considerați țapii ispășitori. “Mari așteptări nu am, pentru că de la vârful țării s-a aplicat principiul <<Divide et impera>> și-au început a se învrăjbi bătrânii cu tinerii, sub pretextul că tinerii nu mai pot să susțină pensiile bătrânilor. Eu nu gândesc așa, după 45 de ani de muncă”.

Emanoil Pătrașcu spune că n-a consumat niciodată mai mult decât era necesar și că îl deranjează cel mai tare de lăcomia conducătorilor. “Din ’90 încoace, aleșii noștri au fost puși toți pe jaf, pe prăduirea proprietății statului, indiferent de proveniența lor. E rapacitate în a acumula. Nu am nici o speranță în mai bine. Dacă noi aveam în ’64 conducerea de astăzi, România nu mai exista pe hartă. Și eu tare mă tem că următorii votați nu vor veni de dragul dumneavoastră și al meu, ci vin tot de dragul ciolanului”, spune el, pesimist. Emanoil Pătrașcu întrevede cu luciditate niște soluții durabile, dar se teme că abia generația nepotului le va aplica. “În țara noastră, prin dezvoltare durabilă înțeleg că ar trebui un învățământ foarte bine pus la punct, începând de la grădiniță, chiar. Și în facultăți e nevoie de pregătire pe domeniile de care țara are nevoie – turismul, agricultura. Iar sistemul de irigații ar trebui adus măcar la nivelul la care a fost până în ’90. E păcat de Dumnezeu – avem un teren mănos, care stă nelucrat. În condițiile astea de veri toride și fără precipitații, noi ar trebui să avem un sistem de irigații bine pus la punct. Și, pe baza dezvoltării agriculturii, am putea să dezvoltăm și o industrie alimentară puternică și, de asemenea, o industrie textilă măcar la nivelul pe care l-am avut. Dacă vă uitați aici, unde a fost Tricodava (n.a: fostă fabrică de textile) este teren viran, vor să construiască blocuri de lux, dar nu mai producem nimic.”

„Amorțeala dureroasă” de la Geriatrie

La Spitalul de Geriatrie, Veronica P. (77 de ani) și Alexandrina M. (76 de ani) se tratează pentru două săptămâni (atât ține o internare) de anemie, dureri de picioare și de „o amorțeală dureroasă”. Secțiile de Geriatrie adăpostesc zeci de bătrâni care încearcă, vremelnic, să scape măcar de singurătate, dacă nu și de boli.

“Cât poți să te ajuți și te mai țin picioarele, nu simți că e grea singurătatea. Dar când cazi la pat, atunci n-are cine să-ți dea o cană de apă”, spune Veronica P. Când era tânără, avea o meserie care a dispărut între timp din nomenclator: era taxatoare pe autobuze, le “tăia” bilete celor care urcau. Apoi au apărut tonetele stradale de bilete. După Revoluție a ieșit la pensie, la fel ca și colega ei de rezervă, și de-atunci e mai mult “singură-singură, doar cu Dumnezeu și cu Maica Domnului”. Merge zilnic la mănăstirea de lângă casă, ascultă slujba și invocă o singură soluție, în orice privință: “Credința. Numai credința i-ar convinge pe oameni să nu își mai facă rău unii altora”. Deseori, ca și acum, se cufundă în gânduri cu o carte de rugăciuni în mâini.

Alexandrina M. a proiectat “toate sistemele de irigații de terenuri agricole care s-au făcut în țară pe vremea lui Ceaușescu și s-au desființat pe vremea capitaliștilor”. “Toate canalele alea care erau pavate cu plăci de beton și stațiile de pompare care funcționau s-au devastat și s-au furat și așa am ajuns să nu mai avem cu ce iriga. Au vrut să le refacă și de 20 de ani nu au reușit”, spune femeia. După ce s-a pensionat, a avut grijă de copilul unei prietene, iar acum își crește strănepoata în vârstă de trei ani.

“Ca să fie mai bine în țara asta, le-aș spune conducătorilor să nu se mai poarte așa urât, să nu mai fure așa mult și să respecte bătrânii. Societatea ar trebui să aibă grijă de bătrâni. Sunt oameni care au pensie socială 350 de lei. Cu banii ăștia nu poți să te descurci. Eu am o pensie bună, dar dânsa, spre exemplu (indică spre colega sa de rezervă), care are 600 de lei, cum să se descurce, când 200 de lei e numai căldura? Societatea nu ar trebui să ne dea în cap acuma că suntem bătrâni și nu mai are nevoie de noi. Nu suntem asistați sociali după 40 de ani de muncă”, spune răspicat Alexandrina M. Bătrâna crede că accentul ar trebui să cadă pe dezvoltarea hidrocentralelor, „ca să avem curent, să nu se mai vândă la șmecheri”, și pe refacerea fermelor agricole și de zootehnie. “Să se dezvolte, nu să importăm totul din străinătate și să consumăm mâncăruri pline de E-uri și fără gust!”, continuă ea. Este neîncrezătoare cu privire la concretizarea acestor proiecte și spune că nu are încredere în politicieni, fiindcă “femeile din politică își arată toaletele și toți politicienii își fac vile peste vile și case peste case”.

Încrâncenarea i se mai șterge de pe chip când își amintește de tinerețe: “Pe vremea noastră, mergeam la bal. Mă duceam cu taică-miu la Căminul Cultural, fetele primeau felicitări și, când se numărau, cea care avea cele mai multe ieșea regina balului”. Alexandrina M. crede că tinerii și-au pierdut respectul pentru bătrâni, “din cauza a ceea ce se arată la televizor: numai femei cu fundul gol”. “Tinerii vor doar distracții, discoteci, muzică. Dacă le atragi atenția, îți spun că ai idei învechite”, spune bătrâna.

Economistul de la Externe, devenit administrator de bloc

 

 

Constantin Cojocaru (74 de ani), fost consultant pe probleme economice la Ministerul de Externe, spune că există o “ruptură” între generații. “Solidaritate este în familie și între vecini. Acum, voi, tinerii, sunteți câte un grupuleț, câte un grupuleț. Noi aveam grupuri foarte mari de tineri”.

De vreo zece ani, de când s-a pensionat, domnul Cojocaru (foto) e administrator. „Absolut toți au rostul lor în societate. Eu, de exemplu, sunt președinte de asociație. Am făcut termoizolarea blocului și acum vreau să pun panouri solare, să folosim surse de energie alternativă ca să nu mai plătim gaze vara”, spune cu mândrie în glas. “România poate să trăiască extraordinar de bine din două lucruri: agricultură și turism, dar nu o face pentru că există această goană din partea unora să acumuleze cât mai mulți bani în detrimentul calității. De ce fug unii de noi și nu vor să vină la noi? Pentru că serviciile sunt proaste sau căutăm să-i păcălim. Eu am înființat, în tinerețea mea, Biroul de Turism pentru Tineret din Capitală. Mergeau tinerii duminica dimineață la Predeal cu 5 lei dus și întors, cu trenurile zăpezii. Într-o anumită direcție, orice sistem te și ajută, te și ține pe loc”, adaugă bătrânul. Fostul consultant pe probleme economice e de părere că “o să fie mai bine” în 2020, datorită aderării la comunitatea economică europeană.

Florarul de pe Calea Victoriei

Pe Calea Victoriei, moș Ilie Anghel (85 de ani) vinde flori din grădina lui din Mogoșoaia. Are un pomelnic de locuri pe unde a lucrat la viața lui: ba la Fabrica de Bere, ba la Fabrica de Zahăr, ba la țară. N-a mers la școli înalte, nu știe cum stă treaba cum dezvoltarea durabilă și crede că suntem deja în anul 2020, nu în 2012. Degeaba i se repetă că suntem în 2012. El le știe pe ale lui: suntem în 2020, florile sunt trei lei, dacă iei două buchete le dă cu cinci lei, are pensie patru milioane, pe copii și pe nepoți îi ajută tot el, nu viceversa. Și, dacă nu ești pe fază, te ține de vorbă până te convinge să-i cumperi toate florile. “Ca să meargă mai bine țara, ar trebui să fie mai mici prețurile, să nu se mai scumpească în fiecare lună”, spune bătrânul mai mult pentru sine, căci el e deja în 2020 și viața e la fel ca-n 2012, când spera la prețuri mai mici.

 

Acest articol a fost publicat în numărul 10/ martie 2012 al revistei Comunităţii Durabile şi face parte din colecţia de resurse a primei comunităţi de practică pentru dezvoltare durabilă din România. Comunitatea este un rezultat al proiectului „Parteneriat pentru dezvoltare durabilă”, co-finanţat de Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 ”Investeşte în oameni!”, iniţiat de Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta în parteneriat cu ActiveWatch şi implementat cu sprijinul Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis.


Un comentariu

  1. Ne-am amăgit că ne putem cumpăra libertatea până cănd preţul a devenit libertatea însăşi. Libertatea NU poate fi cumpărată!

    Ne-am înstrăinat unii de alţii şi am închis ochii prea des atunci când nu trebuia. Iar în ultima vreme, nici nu mai avem curajul să ne uitam la ce am ajuns.

    Ia cu tine la Înviere tricolorul ca prim simbol grăitor al rezistenţei mute pe care o opunem celor care ne dezbină, celor care ne-au asmuţit unii împotriva altora, celor care ne-au îndemnat să ne căutăm peste hotare o viaţa mai bună.

    Fie ne vindecăm ca o naţiune, fie vom dispărea ca nişte indivizi oarecare!

    Vino la Înviere cu tricolorul!

    Romania Profunda,
    noi toti cei care mai credem in valorile si traditiile profund romanesti!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger