România lucrului prost făcut

Au trecut 12 de ore de când s-a închis cutia poștală a președintelui României, pentru propuneri de ”persoane reprezentative” din partea oamenilor ieșiți în stradă. Sunt foarte curioasă cum arată această cutie neagră, [email protected]residency.ro, după privilegiul celor 6 ore acordate mărinimos de mai marele tribului. Ce nume au aruncat, ca niște avioane de hârtie, oamenii care ies de patru zile să strige fiecare-n orașul lui că li s-a umplut paharul.

În Republica Facebook, propunerile încropite, împrășiate pe pereți, în ferestre, în cozi de comentarii, i-au aruncat înainte pe Tudor Chirilă, Moise Guran, Andi Moisescu, Adrian Despot, Lucian Mândruță, Cristian Tudor Popescu. Sunt deja pregătite, în micile parlamente tastate de fiecare, scaune de miniștri pentru (din nou) Moise Guran, Gabriel Liiceanu, Dan Puric, Constantin Bălăceanu Stolnici etc. (Nu comentez nici cât de reprezentative sunt și nici absența remarcabilă a femeilor de pe aceste liste, într-un moment în care, vorba lui Justin Trudeau, noul premier al Canadei, care a numit 15 femei ministru din 30, ”fiindcă suntem în 2015.”)

Încerc doar să-mi dau seama ce au în comun oamenii-ăștia și cum se face că mulți i-ar delega să-i reprezinte în fața președintelui, indiferent ce-ar însemna asta. La prima vedere, oamenii-ăștia spun lucrurilor pe nume. Fiecare pe limba lui, dar cu toții au un soi de franchețe care-i face credibili. După mulți ani conectați la perfuziile zgomotoasă de presă și divertisment, dintre vedete i-ar alege mulți pe cei care să vorbească în numele lor. ”CTPeu’ la justiție, oricând,” zicea ieri un protestatar din Piața Universității. ”CTPeu’ ăla vorbește el cam mult, da’ dacă stai să-l urmărești, are logică.” Nu mai contează  ce pregătire profesională are o persoană puternic prezentă în spațiul public, atâta vreme cât le zice pe bune; iar ăsta e, pe de o parte, efectul talkshow-ului nesfârșit început în urmă cu 26 de ani, ai cărui invitați se pricep, în general, la tot. La revoluția din ’89, în studioul alb-negru al TVR, fâlfâiau hârtii cu schimbări actori și poeți; între timp, nici poeții și nici actorii n-o mai duc prea bine, așa că în studioul global al Facebook, doar muzica se mai aude. În ping-pong-ul delegării informale a reprezentanților, mulți dintre cei propuși au refuzat invitație de a face parte din marea improvizație.

Într-o utopie, în căsuța poștală a lui Klaus Iohannis n-ar fi ajuns niciun mesaj în cele șase ore. De zile întregi, zeci de mii de oameni ies din case, mărșăluiesc și huiduie întreaga clasă politică – în Focșani, Deva, Drobeta Turnu Severin, Brăila, Galați, Petroșani, Giurgiu, Pitești, Ploiești, Bârlad, Arad, Botoșani, Târgu Mureș, Satu Mare, Târgu Jiu, Sighetu Marmației, Craiova, Buzău, Brașov, Iași, Baia Mare, Bacău, Sibiu, Oradea, Alba Iulia, Târgoviște, Piatra Neamț, Constanța, Timișoara, Cluj, București. E o masă critică pentru o nemulțumire vecină cu scârba și furia, asimilată într-”un sfert de veac de singurătate,” cum scria ieri pe o pancartă. În fața revoltei celor pe care ar trebui să-i asculte, șeful de trib alege să deschidă cursa contra-cronometru pentru ”reprezentanții societății civile.” În limita locurilor disponibile. N-are cum să existe un semn mai evident al României lucrului prost făcut,  ca un proiect pe fonduri umflate în care inventezi activități care dau bine, dar pe care le bifezi de formă.

Sunteți într-o eroare profundă. Vă explicăm de ce:

Nu înțelegeți semnificația termenului de societate civilă. Ea reprezintă tot ceea ce nu este înregimentat în instituțiile publice, fie sub formă organizată, respectiv cu personalitate juridică, fie fără această organizare. Adică și noi, cei de la Centrul de Resurse Juridice (CRJ), dar și cei care se află în stradă, suntem societate civilă. Fiecare dintre noi dorim ceva, uneori același lucru, alteori nu. Nu există termenul „reprezentativitate”, pentru că este incompatibil cu libertatea de asociere, fie aceasta formală sau informală. Prin urmare, nu puteți invita la consultări nici „coaliții de organizații neguvernamentale cu largă recunoaștere publică” și nici persoane dintre manifestanți care au „un grad ridicat de reprezentativitate”, pentru că nu credem că există așa ceva. Nu au fost inventate până acum, în lumea democratică, cu tradiție asociativă, criterii pentru cerințele dumneavoastră, arată o scrisoare deschisă adresată președintelui de Centrul pentru Resurse Juridice.

Fluturând ”premiera istorică” a consultării dintre cetățeni și președinție, ce-a mai rămas din guvern are impresia că oamenii din stradă vor fi orbiți de acest – cât se poate de fals – privilegiu. Că vor accepta chiar și deadline-ul meschin de șase ore; în definitiv, ”împăratul” cheamă poporul la Palat. Graba asta e semnul unei neînțelegeri înduioșător și dureros de profunde. E marca înregistrată a nenumăratelor eșecuri pe care zeci de mii de oameni, de la elevi și studenți, la corporatiști și pensionari, le strigă, mai articulat sau nu, de câteva zile în piețe. Indiferent cât de tare ar striga strada că vrea schimbare, politicienii români joacă singurul joc la care se pricep în relația cu ”masele”: al disimulării și al aparențelor, al discursului asurzitor de gol.

La rândul lor, grăbiți de propriile impulsuri de schimbare și propulsați de presiunea publică pe care prin forțe proprii au creat-o de o săptămână încoace, cetățenii străzii au început frenetic să facă revendicări. Fiecare cum și pe unde apucă, coerent și argumentat sau, dimpotrivă, emoțional, într-o baie de semne ale exclamării. Deși societatea civilă din România și-a început exercițiile de nesupunere civică deja în urmă cu câțiva ani, lipsesc încă instrumente simple, eficiente și testate de dialog și dezbatere publică, iar lipsa unei metode sau a unor metode se traduce în haos. Chiar dacă în metrou, mulți dezbat aprins criza prezentului – ”important e cum îi facem să ia mâna de pe bani,” spunea ieri un tip pe la Lujerului, în vreme ce un altul, de lângă el, scria pe Facebook ”cine va merge la Cotroceni? Diversioniștii?” -, chiar dacă piețele zumzărie de tag-uri ca ”sistem”, ”corupție”, ”colectiv”, iar netul duduie de proiecte de lege și reforme de lege, output-ul e cât se poate de volatil.

În încercarea de a sistematiza un pic din ”ce vrea strada”, am deschis alături de colegii mei un grup de dezbatere pe tema revendicărilor. Grupul https://cevremcolectiv.yrpri.org/ e creat pe platforma YourPriorites, construită de Citizem Foundation din Islanda, tocmai pentru a-i ajuta pe cetățeni să comunice între ei, dar și cu autoritățile. Pe platforma asta, islandezii și-au rescris colectiv Constituția. E drept, populația Islandei e doar cu puțin peste 320.000 de locuitori, însă considerăm că am putea măcar încerca, între două proteste, să susținem, criticăm și dezbatem idei cu cap și coadă, pentru a înțelege mai bine cine suntem cei din stradă și ce înțelegem prin ”schimbare.” De ieri după-masă, până azi, grupul de discuții a fost intens vizitat, iar oamenii continuă să voteze propunerile deja existente și să adauge altele. Chiar dacă asta e o încercare infinitezimală, cu multe lacune, de a da o structură corului haotic, e mai important ca oricând să începem să lucrăm împreună, ca cetățeni și netățeni, și nu doar în vremea protestului. Altfel, la fiecare răbufnire masivă, când supapele societății se vor fi înfundat, ne vom trezi că avem de improvizat pe genunchi proiectul vieții colective pe care ne-am dori s-o trăim.

Iar în timp ce noi tastăm de zor, la Palat se perindă organizații și coaliții cu temele făcute.