România în 2014

În ultima săptămînă din iunie, ca reacție la primele manevre abuzive ale premierului Ponta și la canicula care mă ținea blocat în casă, am scris o novella pulp, în tradiția și stilul cărților polițiste de buzunar americane. E deci o cărțulie de vară dar cu ambiții de pamflet politic. Povestea se întîmplă în 2014, într-o Românie din ce în ce mai fundamentalist-creștină, naționalistă și rasistă. Se numește Combinația și va apărea în august la editura Casa de pariuri literare. Citiți mai jos un fragment.

de Dan Sociu

Cînd l-am văzut pe geamul dinspre șantier, în ploaie, cu brațul rupt și apa șiroind pe ghipsul murdar, m-am gîndit că am halucinații dar eu n-am niciodată halucinații. N-am delirat nici în cele mai demente perioade de beție sau drogangeală, de ce-aș fi început acum?

Am scos ciocanul de șnițele din sertar și m-am retras într-un colț al bucătăriei, sprijinit de masca de chiuvetă, cu o scrumieră, țigările și bricheta și un pet de apă. Îmi bătea inima de sărea să iasă prin coaste, ca un fetus nebun care încearcă s-o sfîsie pe maică-sa.

Ea era în oraș, ca întotdeauna sîmbăta și duminica noaptea. Acum era joi. În ultimele săptămîni, ne ciocneam rar. Dar nu asta era important acum. Îl văzusem eu cu ochii mei mort și am mai văzut morți la viața mea. Văzusem cum l-a pocnit Aiacoboaie pe Procuror în cap. Văzuse Dana cum l-a pocnit Sebi pe Procuror după ceafă cu țeava aia, întruna, ca turbatul. Ea văzuse și îmi povestise și mie, care eram lîngă ea. Îmi povestise și m-am gîndit la toate dimineață, pe terasă la Burger King din Romană, pînă a venit amicul ăsta al meu cu care făceam ultima schemă, înainte să ne cărăm încoace, în Berlin. Cădeau învîrtindu-se păstăi de copac prin aerul frumos de după ploaie, elicoptere, cum le ziceam în copilărie, și la gura de metrou cînta un cor de tineri creștini frumoși, cu ochi albaștri.

Se poate moșteni genetic complicitatea la crimă? Bunică-miu dinspre tată a fost complice la o crimă a fraților lui mai mari, o înjunghiere de grup. Dar eram numai complice? Eu i-am chemat dar n-am vrut să-l omorîm de tot, nu cred c-am vrut.

După vreo trei țigări și-o gură de apă, minunată ca la mahmureală, m-am ridicat și am deschis geamul. Nu mai era nimeni pe-afară. Ploua cu spume, era beznă. Cineva a încercat ușa de la intrare.

Cu o săptămînă înainte, mă întîlnisem cu niște prieteni la o bere și unul dintre ei, genul de ziarist specializat în politică, mi-a zis o poveste.

Nu mai înțeleg nimic din politică, refuz să mai înțeleg, mi se încurcă în cap numele senatorilor și miniștrilor. Nu mai înțeleg nici retrospectiv, nu mai sînt prea sigur care era PNL și care era PNDL, înainte să dispară subit în ceața istoriei, cum a dispărut și conceptul de președenție cu tot cu ultima sa încarnare, știu doar că sînt interlopi și știu deja aproape totul despre interlopi. Nu-mi spui nimic în plus dacă aflu cine s-a mutat la ce grupare, ce a declarat și ce mai pretinde în ultima vreme. Dar tipul ăsta a povestit la un moment dat de o organizație, Lupii Suri, un grup de extremiști care se laudă că bat țigani. Țiganii sînt frecvent bătuți la noi, nu numai de poliție, dar încă nu apăruseră cafturile organizate, cu program. Știam, după cum merseseră treburile în Ungaria, în Austria și la scandinavi după schisma UE că trebuiau să apară și gangbangurile rasiste azi, mîine. Se întîlneau la Mall Vitan, la etajul cu mîncare și film și făceau planuri. Își aduceau și gagicile uneori. Îi strîngea pe toți un tip de la o organizație creștină, lăsa anunțuri la frizeria din cartier și împărțea fluturași în față la supermarketuri.

I-am recunoscut într-o seară, cînd mergeam cu Dana la comedia lui Caranfil despre protestele din ianuarie 2012 de la Piața Universității. Nu era propriu-zis despre revolte, dar avea cîteva scene de atunci, din zilele alea în care ne-am cunoscut. Am trecut pe lîngă grup, îți săreau în ochi. Erau mulți și uniseră două mese în față la KFC, le acoperiseră cu doze de bere și vorbeau tare. Taximetriști în week-end, m-am gîndit, în timp ce coteam spre bunkerul cu filmele. O țineam pe Dana pe după mijloc, vorbeam amîndoi repede și vesel, ne priveam cu sclipirea aia în ochi. I-am uitat imediat. Mi i-am amintit la film. Un puști din stînga noastră își explica singur cu glas tare fiecare glumă și rîdea cu atîta plăcere, că ne făcea invidioși. Și noi rîdeam, dar el era pe pereți. Mi i-am adus aminte pe taximetriști, și ăia erau veseli, simpatici cumva. Se vedea că se simt bine unii cu alții, că-n rest, vai de capu lor.

– Mă duc pînă la baie, mai vrei chipsuri de-ala mexicane?, am întrebat-o pe Dana.

I-am găsit tot acolo. Mi-am luat un pepsi și m-am pus la masa de alături. Șeful, ăla cu banii, se vedea imediat, era unul dintre ăia doi mai tineri, adică sub 30, restul săreau de 50. Era și cel mai bine îmbrăcat. Șase inși, nici o gagică. M-am uitat după paznicii mallului, să văd ce cred și ei. Era unul la capătul scărilor rulante, părea să n-aibă nici o treabă. Nu mai văzusem niciodată o gașcă așa de gălăgioasă într-un mall. Nu prea vezi adunări de bărbați pe acolo, nici măcar după meciuri. De obicei sunt cupluri, familii, adolescenți, maxim cîte 3-4, în medie. Cu atît mai puțin taximetriști, ăștia nu fac chefuri la KFC în mall, nu poți să fumezi, berea e scumpă.

N-aveau nici o treabă, trăncăneau foarte sonor și aiurea. Îi prinsesem în momentele de după ședință, în a doua parte a serii, după ce și-au vorbit propaganda și se relaxează. N-avea nici un rost să mai stau, așa n-aflam nimic.

M-am întors la Dana, am uitat și de cipsuri, ne-am și certat un pic, dar ca întotdeauna, toate se sfîrșeau bine pe drum spre dormitor.