România, deşteaptă-te!

1

„ART. 1: Libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea este garantată prin lege.” Am citat primele rânduri din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, pentru că aici este exprimat, succint, spiritul şi sensul acestui act legislativ. Toate prevederile acestei legi sunt orientate înspre a asigura desfăşurarea nestânjenită a manifestaţiilor prin care, în cadrul unei democraţii funcţionale, orice om sau grup de oameni (oricât de minoritari, oricât de ‚ciudaţi’, oricât de devianţi faţă de voinţa brută a majorităţii şi/ sau a politicienilor) îşi exprimă poziţia, ideile, interesele. Mai pe scurt spus: scopul (absolut firesc) al legii este să-i apere pe manifestanţi de… restul cetăţenilor şi, mai cu seamă, de autoritatea instituţional-politică, nu invers.

 

de Cornel Vîlcu (Blog.ActiveWatch.ro)

De asemenea, înainte de a vă povesti ce s-a întâmplat azi în Bucureşti, vă reamintesccă Ministerul de Interne are de gând să modifice legea, înlocuind actuala variantă, atât de ‘blândă’, cu una încărcată de prevederi aberante, al cărei spirit merge de-a dreptul împotriva celui care ‚prezidează’ forma prezentă a legii. Orice referire la libertatea de manifestare lipseşte din textul acestei propuneri legislative – care urmăreşte, vădit,îngrădirea până la imposibilitatea de exercitare a acestui drept constituţional. Reacţia societăţii civile a fost imediată şi decisă; din păcate, însă, aşa-zisele dezbateri organizate de Minister s-au dovedit a fi simple… simulări/ manipulări.

Până la eventuala (mă tem că ar fi trebuit să scriu: probabila) legiferare în Parlament a noii variante, v-aş ruga, însă, să citiţi cu atenţie legea încă în vigoare (durează câteva minute, dar veţi afla care vă sunt drepturile). Veţi putea remarca, astfel, că din text lipsesc cu desăvârşire două cuvinte, foarte importante în raport cu ceea ce doresc să discut aici.

Nu există, în actuala lege, cuvintele: a aproba/ aprobare, a autoriza/ autorizare.

Adunările publice se declară de către organizatori, iar autoritatea locală le poate, cel mult, interzice, în mod explicit, printr-un document oficial (dar aceasta doar în cazuri excepţionale şi cu o motivaţie foarte clară, ‚opozabilă’ în instanţă – cu alte cuvinte, persoana sau instituţia care interzic o astfel de manifestare trebuie să se aştepte la a fi dată în judecată, şi să îşi cântărească atent motivaţia).

Acestea fiind zise, putem examina ceva mai ‚la rece’ nişte evenimente care s-au petrecut azi, de Ziua Internaţională a Drepturilor Omului, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, adică în locul cunoscut, tradiţional, drept „kilometrul zero” al democraţiei în această ţară. Cum probabil aţi văzut deja pe o televiziune de ştiri sau alta, oamenii adunaţi acolo pentru a celebra evenimentul au fost luaţi pe sus de jandarmi şi duşi cu duba la o secţie de poliţie, unde au fost amendaţi cu câte 500 lei fiecare. Dar fiindcă unele televiziuni, dacă de data aceasta n-au cenzurat evenimentul, au ţinut totuşi să ‚îndulcească’ gravitatea lui (Observator-ul îi numea pe manifestanţi ‚scandalagii’, iarTVR insista la nesfârşit asupra lipsei ‚aprobării’ care, tocmai am văzut, nu e legal necesară), ar fi bine, poate, să urmăriţi ‚imaginile needitate’ prezentate azi, la ora 15, de Realitatea TV.

Acum: dacă v-aţi uitat la clipul de mai sus, probabil că numai reci şi capabili de raţionare lucidă nu sunteţi, cel puţin pentru moment – ci revoltaţi şi furioşi. Intenţia mea, însă, nu e să mă defulez, nici să vă ajut pe dumneavoastră să o faceţi. Vreau să insist, în câteva cuvinte, asupra unor paşi pe care cred că ar trebui să-i facem pentru a evita, pe cât posibil, în viitor, asemenea întâmplări.

Vorbind, azi, cu o doamnă mai în vârstă, care ne e foarte apropiată şi dragă, şi pomenind despre utilizarea de gaze lacrimogene împotriva foştilor revoluţionari care au manifestat, zilele trecute, tot în Bucureşti, ea a replicat la un moment dat „păi să ştiţi că şi eu îs sătulă de pretenţiile lor, şi nici nu ştiu câţi sunt revoluţionari autentici”. O poziţie cu care constat că nu pot fi deloc de acord, şi nu din cauză că aş avea mai multă simpatie sau încredere pentru revoluţionari decât avea prietena noastră. Ci fiindcă trebuie să respingem din principiu ideea unor astfel de proceduri de reprimare. Ca să repet o vorbă celebră, deja banalizată: we need to fight for the right to be wrong.

Ştiu că va suna ciudat, dar v-aş ruga să faceţi următorul experiment: să vă imaginaţi minoritatea sau grupul de oameni pe care o/ îl detestaţi cel mai mult: hipsterii, anarhiştii de tip ‚Occupy’, ecologiştii, homosexualii sau lesbienele, feministele, minorităţile naţionale sau religioase – e alegerea Dvs. (eu, personal, urăsc cel mai mult mişcările ultra-ortodoxiste, neo-legionare sau de ‚nouă dreaptă’ – dar ăsta e doar un exemplu la întâmplare). Şi după ce v-aţi ales grupul-ţintă (acele fiinţe despre care simţiţi, sau chiar gândiţi că n-ar avea nici un drept la existenţă măcar), puneţi-vă în situaţia de a manifesta pentru dreptul LOR la liberă exprimare.

Pentru că doar dacă vă simţiţi capabili să faceţi asta, aveţi înzestrarea morală necesară pentru o autentică democraţie (nu am spus că eu aş avea-o: personal, mă mai întreb încă).

Şi să nu-mi replicaţi că acum vorbesc idealisme, când ar trebui să întreb: “cum procedăm cu aceşti jandarmi, cu imbecilitatea conducătorilor lor, cu dispreţul faţă de lege al autorităţilor din Primăria Capitalei şi de peste tot?” Cred, realmente, că sunt şi vor fi găsite soluţii – deie Domnul ca ele să rămână legale şi civilizate – la problema lor. Dar, mai întâi, trebuie să ne asigurăm că suntem, dacă nu pregătiţi, dispuşi măcar să încercăm a o rezolva pe a noastră. Propria noastră intoleranţă.

———————————-

Da, e simbolic/ironic faptul că acest comportament totalmente ilegal, totalmente abuziv şi, mai ales, exercitat în complet dispreţ pentru semen(i) al jandarmilor bucureşteni s-a desfăşurat tocmai de ziua drepturilor omului. E incredibil că oamenii au fost duşi cu duba pentru că aveau fiecare câte o literă pe piept, iar împreună literele formau infamul şi atât-de-periculosul cuvânt LIBERTATE. Este inacceptabil că li se răpeşte bucureştenilor tocmai Piaţa Universităţii. Este jalnic faptul că televiziunile vorbesc despre ‚aprobări’ fără să-şi fi aruncat măcar o clipă cineva ochii peste legea în vigoare.

Da, este evident că lucrurile nu mai pot rămâne aşa, că e necesară o ‚trezire’ a noastră, dacă nu a tuturor, măcar a cât mai multora dintre cei cu o brumă de simţ civic.

Dar în vederea trezirii, cred că e nevoie şi de o deştept-are. O examinare a bârnei din propria privire, înainte de a scoate, cu binele sau cu forţa, paiul din ochii autorităţilor.

post-scriptum important (Cornel Vîlcu):

Unul dintre principalii organizatori ai dezbaterilor purtate în jurul proiectului de lege a adunărilor publice pe care l-am criticat mai sus îmi atrage atenţia că, în urma acestor dezbateri, Ministerul de Interne ar fi renunţat complet la promovarea respectivului proiect. Mi-am petrecut şi eu ultimele minute [acum e duminică, 11 decembrie,  ora 19 :) ]citind minuta afişată pe site-ul Guvernului în urma celei mai importante dintre aceste dezbateri şi trebuie să remarc faptul că penultimul alineat al acesteia sună după cum urmează:

“Proiectul definitivat după analizarea şi valorificarea propunerilor constructive formulate, va fi afişat pe site-ul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în situaţia în care se decide continuarea procesului de promovare a acestuia.” [sublinierea mea, CV]

Într-adevăr, deocamdată pe site-ul Ministerului de Interne nu se mai găseşte acest proiect. Dacă aceasta înseamnă că el a fost retras… definitiv, e o veste incredibil de bună şi, mai ales, o (vă rog să mă credeţi că nu exagerez) imensă victorie a societăţii civile. Cum, însă, sunt de felul meu neîncrezător în capacitatea autorităţilor de a-şi înţelege greşelile şi de a da înapoi, şi cum însuşi comportamentul ‘forţelor de ordine’, cel puţin al celor bucureştene lasă în contunuare, cum am văzut, mult de dorit – deocamdată, personal, mă menţin ‘în aşteptare’.

 

Acest articol a fost preluat de pe blogul Active Watch România.


Un comentariu

Leave A Reply