Risipa de hrană: Experienţa americană versus satul românesc

10

Prima mea experienţă directă cu risipa de hrană s-a petrecut în Statele Unite ale Americii, în vara anului 2002, când lucram acolo în cadrul programului Work&Travel. Cea mai mare parte a celor patru luni americane mi-am petrecut-o ca food runner (un fel de ajutor de chelner) şi hostess într-un restaurant american renumit dintr-un oraş de vacanţă, de pe coasta estică – Ocean City, Maryland.

 

 

de Camelia Jula

 

Imaginaţi-vă un fel de Mamaia de-a noastră, dar mult mai extinsă, plină ochi de hoteluri, mai mari, foarte mari sau mai mici şi cu sute de localuri pentru luat masa – restaurante pentru micul dejun, de tip all-you-can-eat, restaurante numai pentru prânz şi cină, restaurante pentru toate mesele zilei, fast-food-uri, tonete cu mâncare pe faleză, mcdonalds-uri şi kfc-uri de toate felurile, taco bells, drive-ins, restaurante cu specific thailandez, japonez, chinezesc, vietnamez, italian… Pe scurt: de toate. Pentru orice gusturi, pentru orice dorinţe culinare, pentru orice pofte. Şi cam toate erau pline, de dimineaţa până seara, pentru că oraşul respectiv era destinaţia preferată de vacanţă a americanilor din câteva state.

Întâmplarea a făcut să ajung să lucrez în restaurantul cu pricina, foarte renumit în regiune, căutat, cu specific combinat, american – jamaican, unde, de la prânz începând, în ciuda numărului mare de locuri, se stătea la coadă pentru a se prinde o masă liberă. Pentru cină, americanii ajungeau să stea, uneori, şi mai bine de o oră la rând, ca să apuce o masă. Nu se făceau rezervări, sistemul restaurantului nu se baza pe aşa ceva, dar oamenii stăteau răbdători la cozi lungi şi încete, pentru o masă bogată. Căci era bogată: porţiile aveau dimensiuni uriaşe, mai ales în cazul anumitor feluri de mâncare. O “Jumbo Pizza”, spre exemplu, ar fi hrănit singură o familie întreagă. De regulă, însă, o familie de patru oameni comanda patru astfel de pizza. Şi nu reuşeau să le mănânce cu totul. Dimensiunea porţiilor a fost primul meu “şoc”, la locul de muncă: un banal “club sandwich” de-al lor era, pentru mine, o masă în sine, iar pentru ei, un aperitiv. Pizza cu crab (“crab toast”, o delicatesă cu carne albă de crab şi brânză) era, la fel, mai mult decât necesarul unei mese, dar acolo era aperitiv. Şi aş putea continua cu multe alte exemple, dar aţi prins ideea deja: porţii mari, mâncare multă, nimeni nu venea acolo doar pentru un suc şi o porţie de scoici Casino.

Al doilea şoc a fost momentul adunării resturilor de mâncare de pe mese. Clienţii se înghesuiau să comande feluri variate de mâncare şi rareori băteau tot din farfurie. De multe ori, dintr-o porţie rămânea chiar şi jumătate, neatinsă. Existau multe cazuri în care clienţii luau doar o îmbucătură, nu le plăcea şi, astfel, mâncarea rămânea în farfurie. Comandau altceva sau aşteptau următorul fel. Copiii făceau multe mofturi, astfel că, de la ei, întotdeauna rămânea multă mâncare. Când se elibera masa, în aşteptarea următorilor clienţi, resturile de pe ea, că erau de mâncare, că erau farfuriile sau tacâmurile ori paharele din plastic, se aruncau la grămadă în saci menajeri şi totul se ducea la tomberon. O groază de mâncare aruncată. În bucătărie, acolo unde eram noi, food-runner-ii, alături de bucătari, am trăit al treilea “şoc” culinar: dacă un fel de mâncare nu mai era dus la masă pentru că se răzgândea clientul, se arunca imediat ce se răcea. Exemplul care mi-a rămas viu în minte a fost chiar cel al unei pizza cu crab (de altfel, o specialitate foarte gustoasă). Discuţia am purtat-o cu unul dintre managerii bucătăriei, care se pregătea să arunce pizza, după ce constatase că nu mai era tocmai caldă şi chelneriţa anunţase că clientul care o comandase se răzgândise.

 

 

I-am spus că este păcat să o arunce, că este comestibilă, nu stricată şi că o poate împărţi între angajaţi. Mi-a replicat că asta ar însemna ca angajaţii să mănânce o mâncare gratuită, de la restaurant (precizare necesară: toţi angajaţii aveau o reducere de 50% la mâncarea comandată în restaurant, dar nu gratuitate, la fel şi în cazul băuturilor). “Da”, i-am spus, “dar nu ar fi mai bine decât să o arunci, dacă oricum este pregătită şi nu va fi plătită de client, pentru că nu o mai vrea? Sau poate o plătim noi, mai mulţi, dacă ne-ai întreba dacă o vrem”. A stat pe gânduri puţin, apoi a spus: “La noi, mâncarea care nu se consumă se aruncă. Cine vrea mâncare, îşi comandă, plăteşte şi primeşte. La voi, în Europa de Est, unde aţi suferit de foame în comunism, probabil lucrurile funcţionează altfel. Aici, corect este ca fiecare să plătească pentru ce consumă. Dacă vreţi pizza cu crab, o comandaţi şi vă fac”. “Dar dacă în loc să o arunci, la fel ca tonele de mâncare care oricum se aruncă săptămânal de către restaurant, ai da-o unui sărac, unui om fără adăpost, ai dona-o unei cantine pentru nevoiaşi? Poate fi reîncălzită şi consumată mai târziu”, am spus. A stat din nou câteva secunde pe gânduri. “Nu sunt săraci în oraş, suntem oraş de vacanţă. Nu avem cantine pentru săraci. Nu am unde să o dau. Şi, dacă o dau, înseamnă ca am dat ceva gratuit din partea restaurantului, pentru care cineva a muncit şi nu a primit o plată. Nu este corect. Şi săracii pot munci, dacă vor, nu să aştepte mese gratis. Dacă ar fi o cantină pentru nevoiaşi în oraş, poate ne-am gândi să ducem acolo mâncarea rămasă. Dar nu este şi să o ducem la distanţa la care o fi vreo astfel de cantină ne costă prea mult, înseamnă timp investit, pierdere de resurse şi, ca atare, mai bine aruncăm mâncarea”. Discuţia a continuat, timp de aproape un sfert de oră, dar în acelaşi ton şi cu finalitatea iminentă – pizza a ajuns la gunoi, după ce mi-a mai spus o dată că restaurantul nu dă mâncare de pomană.

Şi, de aruncat, aruncau zilnic zeci de saci menajeri uriaşi, plini cu resturi alimentare. Aruncau produse care se apropiau de termenul de expirare (sosuri, în special) cu borcanele. Aruncau produse semipreparate care, la fel, mai aveau puţin până la data expirării, în fiecare dimineaţă, când se făcea inventar în bucătărie. Aruncau saci cu cartofi pai (încă neprăjiţi), saci cu chifle, legumele decongelate care aveau mai mult de o zi, prăjiturile care se scoteau de la rece şi apucau să se înmoaie, aluaturi semipreparate pentru pizza etc. După discuţia cu managerul de bucătărie, însă, am remarcat o uşoară schimbare de atitudine – la el, dar şi la colegii lui americani. Nu ştiu dacă a fost din cauza faptului că noi, ceilalţi angajaţi din spaţiul respectiv, veneam din Europa de Est şi ei aveau impresia că suntem malnutriţi şi marcaţi de “foametea din vremea comunismului” sau din cauza faptului că au realizat că, până la urmă, nu este nimic rău în a oferi angajaţilor şansa de a cumpăra un produs pe care un client nu l-a mai vrut sau de a “face cinste” cu o bucată de prăjitură, din care fiecare să ia o linguriţă. Cert este că, de la acel moment, de fiecare dată când rămânea ceva pregătit, dar nedus la masă (când se răzgândeau un client în privinţa comenzii, deşi aceasta era deja preparată), cine era la comandă în bucătărie (managerul sau asistenţii lui) întreba dacă vrea cineva comanda respectivă, înainte să o arunce. Sau ieşea de după tejghea şi luam cu toţii o pauză de câteva minute, împărţind frăţeşte o pizza ori o felie de prăjitură cu ciocolată. Tonele de resturi şi mâncare aruncată nedesfăcută, însă, au rămas, în continuare, o realitate zilnică. Sunt 12 ani de atunci, încă le văd în faţa ochilor; poate, între timp, politica restaurantului s-o fi schimbat, poate s-au mai schimbat oamenii, dar cert este că SUA aruncă, în continuare, enorm de multă mâncare, risipă ce provine mai cu seamă de la supermarketuri şi restaurante. Nu sunt singurii: fenomenul risipei de hrană este global, dar specific mai cu seamă naţiunilor dezvoltate, bogate.

 

 

Nu am lucrat niciodată într-un restaurant românesc, ca să pot face o comparaţie, însă bănuiesc că peste tot lucrurile stau cam la fel. Şi nu contest că există, cu siguranţă, localuri (şi la noi, şi în alte părţi de lume) care îşi donează mâncarea rămasă sau produsele pe care nu le mai folosesc – fie către cantine ale săracilor, fie direct pe stradă, oamenilor fără adăpost. Dar pentru mine contactul cu risipa uriaşă de hrană pe care am văzut-o sub ochii mei în restaurantul american în care am lucrat a fost un “şoc” din perspectiva educaţiei mele de copil crescut la ţară, unde nu existau şi nu prea există nici acum “deşeuri alimentare”. Satul românesc a avut şi încă are un “sistem” de administrare a hranei conceput în aşa fel încât nimic să nu se piardă. Nu se face mai multă mâncare decât se consumă într-o zi – trei zile – maxim o săptămână (dacă este vorba, spre exemplu, de pâine – pentru a face pâine, cuptorul se arde o dată pe săptămână şi atunci se face pâinea pentru toată casa, pentru şapte zile). Nu se face în fiecare zi un alt fel de ciorbă sau supă, până nu se termină oala cu ciorbă deja făcută. Şi nimeni nu se plânge că trebuie să mănânce două zile la rând acelaşi fel de “zamă” sau din aceiaşi “cartofi bătrâneşti” cu cârnaţ, pe post de felul doi. Dacă, totuşi, rămâne mâncare, se bagă laolaltă cu ce se mai fierbe pentru porci ori cu ce se dă la găini sau câini ori chiar la pisici. Resturile rămase de la curăţat cartofi, morcovi, cojile de ouă, dovlecii care apucă puţin pe stricat, cartofii tăiaţi cu sapa la recoltare etc. – toate au o întrebuinţare: fie la porci, fie la vaci, fie la găini, fie la alte animale din bătătură. Iar dacă omul nu are animalele lui şi îi rămân resturi diverse de mâncare, i le dă vecinului care are animale (şi mai primeşte, la schimb, câte o sticlă cu lapte sau un caş proaspăt, o tablă de slănină sau te miri ce are nevoie).

De trei ani, de când am revenit la viaţa la ţară, am constatat că, trăind la oraş, aruncam mai multă mâncare. În Bucureşti, în zona unde locuiam, obişnuiau să-şi facă veacul câţiva cerşetori şi oameni sărmani, cărora le-am dus, de multe ori, ce mai rămânea de mâncare şi ştiam că, altfel, ar fi ajuns la gunoi. Dar, chiar şi aşa, privind în urmă, am realizat că aruncam destul de multă hrană. Că am trecut pe lângă tomberoane pline cu diverse resturi de mâncare, prin care scormoneau de zor şi mai vârstnici, şi copii, cu trăistuţe murdare în spate, în care îşi puneau orice li se părea încă bun de consumat. Şi că, trăind la sat, sistemul natural de gestionare a hranei de aici îşi spune cuvântul. Nu ţinem porci, nici vaci şi încă nici găini, este adevărat că avem numai pisici, dar sunt bune şi ele când vine vorba de a le da de mâncare ce rămâne de la noi. Însă adunăm resturile şi le dăm vecinei, care are găini şi ne mai aduce ouă sau le duc mătuşii care ţine patru vaci şi de la care luăm lapte, brânză şi smântână. Iar când vine vorba de resturi pe care poate nici animalele nu le-ar consuma, intervine o altă opţiune: compostul. Deşeurile organice se pot transforma în îngrăşământ pentru terenul pe care îl lucrăm ca să obţinem recolta de legume. În îngrăşământ pentru spaţiile în care punem flori. Astfel că, într-un fel sau altul, totul se poate recicla. Nimic nu se pierde, totul se transformă.

 

 

Problema apare, şi la sat, când vine vorba de alt tip de deşeuri (de pet-uri, de hârtie ş.a.), dar aceasta este o altă discuţie. În materie de resturi alimentare, însă, satele (cel puţin cele transilvane, pe care le cunosc mai bine) ştiu să nu “prade”. Astfel i se spune risipei, în termeni populari, pe la noi: că “prazi” mâncare. “A prăda” înseamnă a jefui, a devasta, aşa că, dacă faci risipă de hrană, eşti un fel de jefuitor, faci un lucru rău. Bătrânii satelor au rămas cu amintirea foametei trăite imediat după război sau în timpul războiului (sau cu amintirile transmise de bunii şi străbunii lor, din alte vremuri cu foamete), astfel că au împământenit această expresie de “pradă a hranei”, asociindu-l pe cel care risipeşte mâncare cu un jefuitor venit cu gânduri rele, să fure ori să distrugă hrana agonistă cu greu de cei care muncesc pentru ea. Nu ştiu cum ar fi reacţionat bunicii mei faţă în faţă cu risipa de hrană pe care am experimentat-o eu în SUA, dar pot să îmi imaginez că ar fi suferit văzând atâta “pradă” de mâncare ce ar fi putut hrăni animale, dacă nu oameni sărmani sau ar fi putut îngrăşa pământul care ar fi dat alte şi alte roade, apoi. Îmi amintesc că, încă de mic copil, bunica mă atenţiona să nu fac risipă de mâncare la masă (să nu îmi pun în farfurie mai mult decât cred că mănânc, să nu mă fac că mănânc şi apoi să mă răzgândesc) şi îmi spunea: “Sunt copii care nu au ce mânca şi tu ai; iar pentru mâncarea asta s-a muncit ca să ajungă la tine, fă bine să o respecţi, nu o prăda!”. Sărutmâna, măicuţă, pentru sfat; am uitat, o vreme, să îl urmez, dar aveai dreptate: dacă am respecta hrana din farfurie şi munca depusă pentru obţinerea ei, poate am face mai puţină risipă.

 

Foto main: Modern Farmer

 


10 comentarii

  1. Se tot vorbeste de lipsa de hrana ce va sa vie, cind planeta va fi ocupata de 8, sau 9, sau 10 miliarde de oameni. Cred ca in 10 -15 ani oamenii vor fi nevoiti sa re-invete sa nu mai iroseasca hrana. Sper.
    E greu sa nu irosesti cind nu stii cit de complicat se produce hrana aia. Oamenii dinaintea noastra, taranii care muncesc ptr. a avea grija de animale si pamint stiu, si de-aia nu arunca cu atita usurinta la noi, urbanii planetei, mincarea.
    Felicitari pentru articol!

  2. Si la noi in Romania se arunca mancarea. De exemplu in supermarketuri mai bine se arunca produsele de patiserie seara la gunoi sau capetele de la salam. Si mai rau daca cineva merge la tomberon sa le ia este sanctionat.

    • Supermatket-urile din Ro au proprietari occidentali.
      Şi în occident se face o risipă uriaşă de mâncare.

      Proverb românesc:
      Sătulul nu crede flămândului…!

  3. Excelent. Confirnm ca asa e la tara, risipa de mancare e limitata la maxim si totul (sau cel putin aproape totul) se transforma.

    La restaurantul respectiv din SUA, banuiesc ca daca puneai pe peretii bucatariei fotografii cu copii africani realmente manutriti, te-ar fi dat afara pentru atitudine rasiala.

  4. Excelent articol. Confirm risipa de mâncare din State. Ce-i drept pe-aici pe unde locuiesc eu, NY, s-a creat un program anti-risipă, nu-mi dau seama cît de eficace. Restaurantele, am înțeles, oferă resturi alimentare unor biserici care la rîndul lor au deschis cantine, oferă o masă caldă pe zi celor fără adăpost. Chiar vizavi de unde lucrez eu este o biserică, în pauza de prânz văd coadă la cantină.
    S-au înființat Food Banks pt familii cu copii și bătrâni.
    Totuși, risipă se face. Asta-i realitatea.
    Cu stimă,

  5. Mi s-a parut intotdeauna o crima ca dupa ce ai omorat animalul ca sa-l faci mancare sa il arunci la gunoi fara sa il mananci. O salata, niste cartofi, asta mai pot sa inteleg, dar sa arunci carne (nu conteaza ca e porc, peste, crab) este o oroare.

    Prima data cand locuind la oras a trebuit sa arunci niste oase la cosul de gunoi mi s-a parut foarte anormal, in mod normal le dadeam la caini/pisici sau le aruncam in gradina; si nu numai oase, dar resturi de fructe si legume – cotoare de la mere, acele mici bucatele de la rosii pe care le tai inainte de salata. Nu as considera acest aspect al vietii urbane a fi progres.

  6. Frumos articol. si trebuie sa recunosc ca iti invidiez modul sanatos de viata. Stau in bucuresti de 2 ani si nu reusesc sa ma obisnuiesc. Pot sa iti cer un sfat, pe langa subiect..? imi poti recomanda o zona frumoasa, rurala, de vizitat intr-un weekend? Incerc sa evit zonele comerciale, turistice (ex valea prahovei).. mc,

  7. Bunicii mei stau din octombrie pana in mai in oras si la sat din mai pana in septembrie.Din octombrie ,dupa fiecare masa, strang firimiturile ,le pun deoparte intr-un saculet si in mai merg cu acel saculet in bagaj si hranesc cateva zile pasarile.E o educatie nascuta din lipsuri anterioare,dar intr-adevar e pozitiv…lumea moderna trebuie sa isi reaminteasca unele valori pe care le-a pierdut…

  8. Am citi intr-o carte despre un calator , scolit la Parma(vorbim de anii 1100 e.n) care ajunsese pe jos, departe, in Asia. Si intr-un moment greu, de foamete si lipsuri, si-a amintit de o pruna usor stricata, pe care a aruncat-o, pe cand era la facultate. Si o regreta amarnic…mi-a cam ramas intiparita imaginea. Oricand, se poate intampla sa ajungem intr-un punct dificil. Risipa de timp si resurse pe care am practicat-o, nu ne-o vom putea ierta. merita sa facem ceva in sensul asta. Pentru noi.

Leave A Reply