Anul trecut, doi tineri români din Botoșani care studiază în Anglia au pedalat aproape 3.000 de kilometri pentru a atrage atenția asupra împuținării populației de sturioni din Dunăre, a construirii celor peste 400 de microhidrocentrale pe râurile din România și a legislației de mediu din țară. Recent, unul dintre ei, Dragoș Hrițuleac, student în anul III la Universitatea din Worcester, a vizitat sediul WWF România din București, organizația care l-a ajutat să inițieze campania velo Ride for Life, Ride for Rivers, prilej cu care ne-a spus câteva cuvinte despre aventura lui.
Peste 90% din așezările din România sunt situate în apropierea cursurilor de apă. Resursele de apă dulce au rolul de a păstra un echilibru natural în timpul secetelor și al inundațiilor, sunt bogate în biodiversitate și au potențial recreațional, râurile românești putând asigura toate aceste ecoservicii. În Munții Făgărași, ele sunt amenințate însă de microhidrocentralele (MHC) aflate în diferite stadii de autorizare şi construcţie, care au fost incluse printe cele mai nesustenabile nouă studii de caz de pe planetă într-o analiză recentă realizată de organizaţia WWF (World Wide Fund for Nature), alături de alte hidrocentrale cum ar fi cele de pe râurile Devrekani în Turcia, Coosa în SUA sau Xingu din Brazilia. În urmă cu aproximativ trei ani, două situri Natura 2000 din Munții Făgăraș, unul desemnat și pentru protecția anumitor specii pe cale de dispariție, cum ar fi vidra și diferite specii de pești, nevertebrate și amfibieni, precum și pentru protejarea habitatelor acestora, au fost invadate de 53 de microhidrocentrale, cu aproximativ același număr de captări, provocând distrugerea râurilor de munte și a speciilor și habitatelor pe care acestea le găzduiesc. MHC-urile de pe versantul nordic al Munților Făgăraș sunt doar un exemplu, cazuri similare existând în toată România.
Având o existență de 200 de milioane de ani, sturionii au supraviețuit după dispariția dinozaurilor, însă astăzi au ajuns unele dintre cele mai periclitate viețuitoare de pe lista roșie IUCN a speciilor amenințate cu dispariția. Pescuitul excesiv, în mod special pentru caviar, reprezintă cea mai mare sursă de îngrijorare pentru această populație de pești, la care se adaugă blocarea rutelor de migrație a sturionilor, alterarea habitatelor și poluarea. Potrivit Societății Mondiale de Conservare a Sturionilor, Dunărea este singurul sistem mare de râuri din Europa unde este încă posibilă protejarea resurselor de sturion este încă posibilă. “Noi am avut în Dunăre șase specii de sturion, acum mai sunt patru, care sunt încă într-o stare acceptabilă. Cel mai periclitat este nisetrul”, spunea Radu Suciu, cercetător în cadrul Institutului Național de Cercetare Dezvoltare Delta Dunării din Tulcea, într-un interviu pentru TOTB. “Sunt ani în care se prind doar câteva exemplare. În 2007 s-au prins numai masculi, atunci am fost nevoiți să folosim pești din 2006 pentru reproducere. E o situație critică”.
Cu aceste informații în minte au încălecat șaua Dragoș Hrițuleac, student în conservation ecology la Universitatea din Worcester, și Tiberiu Patraș, care a studiat ingineria motocicletelor la Universitatea din Coventry. La 1 iunie 2012, cei doi botoșeneni au pornit cu bicicleta din Coventry și au traversat preț de circa 3.000 km Franţa, Belgia, Luxemburg, Germania, Austria, Slovacia şi Ungaria, având ca destinație finală orașul natal, unde au fost întâmpinați cu surle și trâmbițe. Campania lor de conștientizare Ride for Life, Ride for Rivers a fost organizată cu sprijinul WWF România, care i-a ajutat pe partea de promovare, fundraising și know-how cu privire la problemele de mediu pe care le-au popularizat.
TOTB: Cum s-a născut campania?
Dragoș Hrițuleac: L-am văzut pe Tică Darie, care a făcut mișcarea pentru Roșia Montană. Culmea, el nu și-a promovat proiectul când l-a făcut, în vară (n.r. – vara lui 2012). Am aflat toți în iarnă [de el]. Și am spus că dacă a reușit de unul singur, o treabă din asta e realizabilă. A urmat să găsesc pe cineva care să fie și el tentat. Grupul bicicliștilor din Botoșani mi l-a recomandat pe Tibi, care era plecat deja în Anglia. Până să plecăm, ne-am întâlnit doar de câteva ori. Am plecat în expediția asta neștiindu-ne cu adevărat, doar de pe Facebook, mailuri. Ne-am întâlnit o dată în Botoșani și o dată în Coventry, când am luat un pachet trimis de ai lui. A fost singurul om care a spus că ar face treaba asta.
M-am gândit că nu merită s-o fac așa, să nu știe nimeni. Să existe o cauză bună, să nu o fac doar de dragul de a o face. Am dat un mail la WWF mai mult să văd care e feedback-ul. Mi-a răspuns Ioana [Bețieanu], care e din Botoșani, a studiat la același liceu [ca și mine]. Am dezvoltat împreună cu Ioana campania. Ioana mi-a spus că [WWF] planifică ceva pentru râuri, pentru microhidrocentrale și am zis să intrăm tare pe asta. Apoi a zis să extindem puțin cauza, să fie ceva mai larg. Am stabilit trei puncte: sturionii, microhidrocentralele și legislația, despre care lumea efectiv nu știe. Și simplul fapt că lumea afla despre WWF era un câștig pentru noi la urma urmei. Intrând pe site-ul nostru, aflai o informație în plus.
Care a fost traseul?
Inițial am spus să bifăm un traseu relativ simplu până în țară. Ce putea fi mai simplu decât să mergem de-a lungul Dunării? Și am mers de-a lungul Dunării în Germania, Austria și Ungaria. În total, am făcut 26 de zile. În Austria am urmat Dunărea cel mai bine. Mergeai pe malul Dunării, deal, deal, munte, munte, stânga, dreapta, și nu urcai nimic. A fost super. Am avut avantajul că în Austria este ruta EuroVelo 6 și a fost foarte simplu de urmat. În Germania, [ruta]a fost mai greu de urmat și în Ungaria aproape imposibil. Nu sunt la fel de organizați ca austriecii sau ca germanii. Găseai ruta [Euro Velo 6] și o pierdeai sau te scotea pe drum principal cu trafic greu. După ce veneai din Austria, unde totul curgea de-a lungul Dunării… În Germania a fost mai greu pentru că, deși există rute pentru biciclete, nu sunt atât de bine marcate peste tot. Le-am urmat cât le-am urmat, dar ajungeam în intersecție și efectiv nu aveam semne. Teoretic, era aceeași rută, [Euro Velo 6], dar practic nu o puteam urma pentru că au fost inundații, în primul rând, și în al doilea rând am mai ocolit Dunărea parțial prin Germania. România nu e nici la fel de prietenoasă cum a fost Viena pentru ruta asta. Am mers mult folosind GPS-ul de pe telefon. Planul a fost să mergem pe hărți, dar am mers pe GPS-ul de la telefon până la urmă, pentru că ai nevoie de mult prea multe hărți pentru o rezoluție suficient de mare ca să vezi fiecare dunguliță de bicicletă.
V-ați pregătit împreună înainte de plecare?
Împreună nu, nu am apucat. Tibi era anul III, a avut dizertația. Eu am ieșit să pedalez în ultima jumătate de an, [înainte de campanie], până în 3.500 de kilometri, cu mai mulți omuleți care pedalează serios. Am luat-o și eu foarte în serios. Mai aflai de un concurs, de un contratimp, de un test în laborator. Concursurile te motivau să tragi de tine cât de tare poți. Așa te formezi. Eu mergeam foarte mult pe off-road, iar pe off-road nu plusezi foarte mult, te mai relaxezi. Pe cursieră, pe asfalt, ești presat constant, și acolo e antrenamentul. În cadrul universității este o facultate de sport, iar studenții de-acolo fac studii și au nevoie de cicliști câteodată. Testu efectele muzicii asupra tempoului tău, dacă îți influențează cofeina ritmul etc. Îți dădeau o substanță sau un placebo și te puneau să pedalezi, apoi fără substanțe. Își făceau research-ul pentru anul III. Având nevoie de bicicliști, te ofereai voluntar și în felul acesta obțineai date despre tine. Cum performezi, care e ritmul tău cardiac, cum îți funcționează mușchii, efectiv cum funcționezi tu ca ciclist. Plusai cât de mult puteai și erai sub supraveghere, în siguranță.
Ce biciclete ați avut?
Eu am avut un hibrid, ceva între cursieră și mountain bike, Tibi a avut o cursieră. Am suferit din cauza asta, sincer să-ți spun.
Ce probleme ați avut?
Tibi a avut o șa inconfortabilă. A folosit tot felul de creme pentru că efectiv a suferit din cauza asta. Au fost probleme cu căldura, când erai epuizat și puneai apă rece iar în trei minute era caldă. Au mai fost probleme mecanice, dar care s-au rezolvat repejor. În prima zi, mi-am rupt eu urechea de la macara, de la cadru, dar s-a rezolvat. Apoi, pe traseu, lui Tibi i s-a rupt o spiță, dar am mers la Decathlonul cel mai apropiat, din Franța și ne-au dat roți noi imediat. Apoi Tibi a avut o problemă cu trailerul, s-a rupt un cârlig de-acolo și în două ore s-a rezolvat. N-au fost probleme majore, n-am avut probleme de sănătate, de exemplu, ceea ce e foarte important. Am avut pastile cu noi, începând de la Alogacalmin pentru dureri și plasturi pentru căzături, până la Furazolidon. Dar nu am luat nici unul nici o pastilă. Am folosit un plasture pentru Tibi, atâta tot. Și acasă, dacă stau o lună, poate iau o pastilă.
Cât ați pedalat pe zi?
125-130 de kilometri media. Am făcut și 420 de kilometri în două zile. În țară, am făcut 160 de kilometri într-o zi, incluzând Mestecănișul și Pasul Tihuța. Am zis să lăsăm lucrurile simple până ajungem în țară. Nu puteam evita munții sub nici o formă [la intrarea în România].
Unde ați dormit?
Am avut cort și am dormit în pădurice, după un tufiș, lângă o fermă, lângă o mănăstire, lângă o casă, mai cu voie, mai fără voie, în camping o dată la câteva zile.
Ce echipament ați avut?
Nu am cărat nimic în spate, nici pe bicicletă, totul a fost pus în remorcă. Fiecare aveam câte una. Era incomod de cărat rucsacul în spate 3.000 de kilometri, transpiri, e cald. [În remorcă] am avut cort, două saltele, saci de dormit, o cratiță, o farfurie, o lingură, o furculiță, scule, haine de schimb, camere, cauciucuri, o butelie pentru gătit, mâncare, nu multă, plus cabluri pentru încărcătoare, pentru lanterne. Am încercat să păstrăm totul cât mai minimalist, dar se adună. Banii (n.r. – adunați prin crowdfunding și alte sponsorizări) i-am folosit pentru echipament, cazare și mâncare pe traseu, scule, camere, cauciucuri de rezervă. Mâncare nu puteai să iei cu tine, pentru că era cald. Te opreai de două ori pe zi și mâncai, atâta tot. Mi-am mai cumpărat o cameră HD Hero Go Pro, pentru că trebuia să înregistrăm cumva toată povestea. Tibi lucrează pentru Decathlon, care ne-au sponsorizat cu camping kit și i-au dat lui o bicicletă pe care a returnat-o. Am păstrat bani pentru strictul necesar, nimic în plus.
Poți să ne spui care sunt diferențele între țările prin care ați trecut când le traversezi cu bicicleta?
În Anglia e OK, ai drumuri secundare accesibile care sunt ușor de urmat. În Londra ai cele mai multe semafoare. Am stat la semafoare jumătate de zi, cât fac într-o săptămână în altă parte. În Franța, drumurile secundare sunt OK, le poți urma oarecum ușor. Belgia mi s-a părut mult prea prietenoasă cu bicicliștii. Germania are piste pentru biciclete, dar dacă nu ai o hartă detaliată pentru rutele de biciclete, s-ar putea să fie mai greu de urmat. Problema Germaniei e că nu ai drumurile secundare la fel de accesibile. Ei imediat te scot pe autostradă. Austria a fost super, am urmat aceeași rută dintr-un capăt în altul. Am avut probleme cu țânțarii, în schimb, dar nu foarte mari. Problemele mari au fost în Ungaria cu țânțarii, după inundații. Slovacia, aproape la pământ. Am avut un șoc când am trecut din Viena în Bratislava, în aceeași zi. După Viena, care e impunătoare, cu statui, un oraș frumos în care se vorbea engleza, am trecut în Bratislava, unde erau blocuri ca niște cutii de chibrituri, oameni triști, posomorâți. Drumurile sunt mult sub, începeau să apară gropi în asfalt, mașini care scoteau fum de nu te vedeai în urma lor, scuturi căzute. Apoi Ungaria, care nu ne-a impresionat în mod pozitiv. Au început să apară primele căruțe, primele tractoare, primele mașini chinuite care te încurcau pe drum. Începeam să ne simțim ca acasă, dar nu eram la fel de bine primiți. Nu ne simțeam în siguranță. În Austria, Germania, spuneam: Tibi, dacă vrei să încui bicicleta mea, poți s-o încui, dacă nu, poți s-o lași cum vrei, nu-mi făceam griji. În Ungaria eram mai precaut. În Ungaria, EuroVelo 6 a fost parțial pe un drum din ăsta principal, cu trafic greu, iar la noi, [în România], nu ai infrastructură și nu ai unde campa. Până în Slovacia, am găsit foarte ușor locuri de campat. Aici, [în România], nu puteai să-ți pui nicăieri cortul, oficial. Dacă vrei să-ți pui cortul într-un camping, să faci un duș, în țară nu găsești, iar în Ungaria găsești foarte greu. În țară am stat la o fermă, am stat la o mănăstire. Nu am urmat EuroVelo 6 în România, pentru că am intrat prin Oradea.
Cum ați interacționat cu oamenii cu care v-ați întâlnit?
În general impresionezi, pentru că te văd pe bicicletă, le spui că ești plecat de o săptămână și mai ai trei până acasă, te văd că n-ai masă, n-ai casă și ai o problemă. De exemplu, aveam nevoie de baterii pentru ciclocomputer. Eram oarecum disperați, în Germania. Am găsit un magazin de biciclete duminica, închis, evident. Era un bătrânel (foto jos) care locuia vizavi și a zis că ne ajută el. Se duce într-o magazie, vine cu două ciclocomputere și scoate bateriile, să vadă care se potrivesc. La sfârșit întreb cât costă și spune că nimic. E de apreciat efortul oamenilor când te văd disperat. Sau în Ungaria, am avut o problemă cu remorca lui Tibi. Am găsit un magazin de biciclete deschis, dar era doar cu biciclete, nu avea [și] reparații. Omul de-acolo ne spune că nu are cu ce să ne ajute, iar cum noi nu vorbeam ungurește și el nu vorbea română sau engleză, ne-a scris pe o hârtiuță de ce avem nevoie, ne-a arătat să facem stânga și apoi încă o dată stânga. Am ajuns la un fel de atelier ad hoc, în curtea unor oameni. Ne-au ajutat și la sfârșit ne-au dat și doi litri de apă rece.
În România, n-am găsit un loc de campat oficial sub nici o formă, deja nu mai campasem de două zile și am zis hai să căutăm un loc de campat unde să ne spălăm echipamentul. Era anunțată și o ploaie. Aveam limba de partea noastră, deși se mai vorbea ungurește acolo. N-am găsit nimic, am fost la vreo trei pensiuni. Fie erau full, fie era un milion pe cameră. Am mers, am mers, se făcea seară și am găsit o fermă, mai departe de drum, închisă cu barieră, dar bariera era trasă. Am intrat pe jos și începe omul să strige de pe geam, în ungurește, la mine și la câini în același timp. La mine că de ce am intrat, că n-am văzut bariera și din astea, la câini să se potolească. Erau trei câini mari. I-am spus bună seara, schimbă pe românește, încă strigă la mine și la câini, apoi iese afară, potolește câinii și-mi spune: Cum intri așa, dacă te mâncau câinii? Dacă eu nu eram aici, erai sfărâmat tot. Păi, bariera era deschisă. Încerca să ne găsească soluții: mergeți mai încolo, că o să găsiți un drum lateral care nu mai este folosit, unde puteți să stați mai OK. V-aș lăsa la mine pe proprietate, dar dacă vă simt câinii în cort, s-ar putea să nu iasă bine. Era îngrijorat. Dar cum eram disperați, ne-a înțeles disperarea până la urmă. Hai că vă las aici, dar dacă nu vă e frică de câini. Dacă simt că ți-e frică, poți să sfârșești urât de tot. Până la urmă, ne-a zis să dormim într-o sală de mese, jos, pe gresie, fără grijă. Era ca la hotel pentru noi. Ne-a adus și trei ouă fierte, două roșii, două sandvișuri și două beri. Noi nu dormisem înăuntru nicăieri. Am dormit doar la cort, fie în pădure, fie în camping. Acum eram deja la adăpost total. Oamenii sunt binevoitori de cele mai multe ori, asta e ideea. Apoi, dacă te întâlneai cu cineva, îl întrebai: știi despre WWF, știți ce fac? Uitați, la noi în țară avem problema cu microhidrocentralele.
Cum ați fost primiți în Botoșani?
În Botoșani am rămas surprinși de oamenii care ne-au așteptat. Au fost biciliștii, care anticipam că vor fi acolo să ne întâmpine, dar au fost și oameni de la primărie, de la Consiliul Județean, oameni din presă, a fost TVR-ul, a fost Radio România Actualități, am auzit că a fost un reportaj scurt și la Pro TV. Am rămas surprins.