Rezistenţa prin subzistenţă

1

Între Nantes şi Rennes se află o zonă ocupată cu scopul de a proteja o pădure şi pajiştile pe care pasc vacile fermierilor din Notre-Dame-des-Landes. Prima dată când am auzit vorbindu-se, mai mult decât în treacăt, a fost la adunarea de primăvară a hipioţilor din Italia. Un tip mărunt şi ciolănos, dintr-o insulă din Arhipelagul Indonezian, povestea cu o voce joasă, în faţa unei audienţe restrânse, întâmplările avute prin Scoţia şi Bretania.

 

 

de Victor Perdevară

 

Povestea ZAD-ului (Zone a Defendre, Zonă de apărat, n.r.) din vecinătatea satului Notre-Dame-des-Landes m-a făcut să ciulesc urechile. Parcă îl văd şi acum pe asiaticul care se recomanda cu un nume european. Ne poziţiona într-o lume a unui radio pirat care a ocupat frecvenţele altor radiouri. Într-o pădure unde apelul la mobilizare se dă ca pe vremea bunicilor. L-am ascultat până am fost distrat de prezenţa unei mândre despuiate. Şi uite că n-am mai prins finalul şi nici o altă întâlnire cu acest misterios călător.

A doua oară. Eram proaspăt sosit cu velo-mârţoaga la Geneva. Îmi amintesc că mă aflam în ultima duminică din iunie prin preajma sediului de sticlă al ONU. O prezenţă insolită, deloc tipică pentru o zi formală de duminică, mă face să salut ca pe maidan. Avea o barbă lungă şi o cuşmă de lână pe cap. Îmi spune că sunt norocos. Pierduse autobuzul acum câteva minute, şi pornise să facă distanţa la pas. Şi numele băiatului cu cuşma de lână pe cap era Druch. Încep să-mi prezint planul de a duce steagul anti-fracking în zona ocupată dintre Nantes şi Rennes. Într-o clipită mă văd strâns în braţe şi pupat de trei ori. A locuit acolo, în propia lui cabana din scânduri, pentru vreo opt luni. Şi era normal să-şi manifeste bucuria ca un părinte. Vă puteţi imagina că, preţ de două zile, subiectul nostru de conversaţie a gravitat doar în jurul ZAD-ului.

 

 

Acum vă scriu toate acestea din faţa unei ferme ocupate. Sunt sosit doar de câteva ore şi tind să încadrez locul unde stau acum în punctul central al rezistenţei. Noaptea trecută am stat la poveşti cu cei care stau prin vecini. O lumânare pe masă, câteva pahare de sticlă, suc de mere cu flori de mucegai şi o sticlă de culoare mată cu ţuică din ’87. În jurul mesei erau adunaţi mai mulţi tineri. Vorbeau în engleză şi în franceză, fără să înţeleg fiecare ce naţionalitate avea. Lili a stat în stânga mea toată seara. A fost singura persoană cu care am putut să leg o conversaţie închegată. Ea a pus sucul de mere pe partea noastră de masă. Spunea că-i franţuzoaică, cu bunici homofobi, şi locuia în ZAD fără să-l fi cunoscut pe Druch. Ştia mai multe despre Roşia Montană pentru că a lucrat pentru o organizaţie care se ocupă de impactul exploatărilor de suprafaţă. Lili avea aceeaşi caracteristică pe care am observat-o la mai multe fete din satul acesta. Lipsa sutienului şi părul de subraţ m-a făcut să mă întreb dacă purta chiloţi. Viaţa într-un astfel de experiment social poate să semene cu cea dintr-o societate agrară. Din vorbăria avută cu Lili am priceput faptul că rezistenţa prin subzistenţă vrea să fie defensiva lor.

 

 

Pe toată durata şederii m-am cazat şi am luat masa la Fosses Noires. Preţul la pâine şi legume se stabileşte după buzunarul fiecăruia. Adică există libertatea să pui o monedă în cutie sau chiar să fugi cu casa de marcat. În ZAD sunt indivizi care mai sar gardul la vreun magazin pentru a căuta după mâncare. Aici nu-i nevoie să scormoneşti după legume şi fructe sifonate. Pe suprafeţe apreciabile o să vezi lanuri cu ceapă, dovlecei, cartofi, fasole şi alte legume care pot trece iarna cu brio. În două zile am înţeles că sunt înconjurat de indivizi cu o viaţă boemă. Ad-hoc se mai cânta la o ţeavă de WC care voia să imite un digeridoo al aborigenilor. Dintr-un alt colţ de pădure, cineva cu mai mult talent exersa câteva note la un fagot. Liniştea rămânea şi atunci când mai trecea o rablă ruginită. Pe străzi se circulă mai mult pe jos sau cu bicicleta. Prima staţie de benzină se află la cinci kilometri de sat şi nu vinde combustil la canistră pe durata protestelor. Numeroase lăzi şi lădiţe stau aşezate în spatele baricadelor sau a şicanelor. Sticlele adunate grămadă sunt folosite ca proiectil şi obiect de intimidare. Pentru că în ZAD sunt doar câteva blocuri de beton, iar pietrele sunt aduse din altă parte. Ultima confruntare, mai serioasă, s-a dat între ocupanţi şi miliţieni în toamna anului trecut, în urma unui lung şir de proteste faţă de propunerea de a se construi un aeroport în această zonă. Ceea ce îmi spune că există un conflict greu de anticipat.

 

 

Opoziţia nu-i doar în rândul anarhiştilor care au ocupat cele 2.000 şi ceva de hectare. De la începutul anilor ’60, cei care locuiesc pe o rază de 50 sau chiar 80 de kilometri au luat poziţie. Am stat la poveşti, atât cât mi-a permis bariera lingvistică, şi-am înţeles că sunt şi oameni sănătoşi la cap în rândul contestatarilor. Şi nu-i obligatoriu să deschizi un dialog.

 

 

E suficient să observi cutiile poştale, marcajele rutiere, parbizul unei maşini sau orice altă tablă. Aşa poţi să pricepi dorinţa lor. Vor ca pădurea să crească mare şi să aibă linişte atunci când apusul se lasă peste ocean.

Privind barăcile improvizate, aruncate ca nişte zaruri, am retrăit o conversaţie avută în sud-vestul Elveţiei. Într-un canton german am întâlnit o tanti care avea o rulotă permanentă undeva prin sudul Italiei. Locuia pe valea Rhonului şi în fiecare iarnă se refugia în locuri mai însorite. Şi-am privit cu surprindere această mutare. Asemănătoare cu cea a păsărilor călătoare. Doresc să îmi ridic cândva un ermitaj cu găini eco-teroriste şi straturi cultivate cu nap, ceapă şi alte legume. Până atunci, mai am de călătorit cu velo-mârţoaga prin lumea largă. Odată şi-odată o să mă opresc din văzut. Şi în ZAD aş vrea să mă stabilesc pe perioada lunilor de vară. Clima oceanică din Bretania face ca lunile cele mai călduroase din an să semene cu o iarnă din insula Cipru.


Un comentariu

Leave A Reply