Orice astrolog serios îți poate spune că anumite zodii sînt incompatibile unele cu altele pentru relații, dar și că incompatibilitățile sînt bune pentru dezvoltarea personală. Sau, dacă nu te interesează să înveți nimic de le cineva altfel decît tine, măcar n-o să te plictisești, tensiunile o să te țină în priză. Compatibili sau incompatibili, poți să ieși în cîștig sau în pierdere, deci nu există rețete clare pentru o viață de cuplu bună. Pentru o viață bună poate n-or fi, dar pentru o viață perfectă?
de Dan Sociu
Revistele pentru femei (RPF) nu oferă nimic mai mult sau mai puțin decît perfecțiunea. Perfecțiunea e obsesia unei categorii sociale căreia pe vremuri i se spunea artistocrație, iar acum i se poate spune tot așa. Noi, ceilalți, majoritatea, am renunțat la perfecțiune de cînd ne-am născut; au renunțat pentru noi părinții noștri, înainte să ne naștem, cînd ne-au adus aici cu lipsuri genetice, financiare, de poziție socială. RPF-urile mimează populismul, se prefac că ni se adresează (și tu poți fi frumoasă), dar cu adevărat nu sînt decît o platformă pe care lumea bună se poate lăuda cu perfecțiunile ei. Sînt ca ideile lui Platon, varianta noastră mai bună, varianta perfectă și noi ca-n reclama la Swatch – the others just watch. Pot cumpăra și aspiraționalele cîte un fleac de la H&M, promovat între două poze cu femei în chiloți sau o cremă de noapte, dar cam aici se oprește contactul lor cu lumea ideilor pure și perfect – în rest, pot să contemple.
De ce seamănă RPF-urile între ele și cu ele însele, pînă la indistincție? În toți anii cînd am fost pe la dentiști și le-am răsfoit în anticamerele iadului, mi s-a părut de fiecare dată că le-am mai citit. Articolele sînt la fel în stil, toate pe aceleași convenții jurnalistice, zero atitudine, zero ironie, zero semnătură personală, zero voce, iar editorialele sînt numai clișee și gînduri bune. Și la fel în conținut: Celulita, 7 șmecherii să-l faci să se simtă bine în pat, 7 șmecherii să te simți tu bine în pat, ce să nu le zici bărbaților în viață, ce să le zici, tenul, unghiile, grăsimea de pe pîntec, grăsimea de pe coapse, make-up, rețete, ceaiuri, terapii, horoscop, țoale și încălțări la vînzare, pielea, sînii, cum să mergi corect, cum să naști corect, cum să te desparți fără lacrimi, genele, buzele, ochii, bărbatul cel mai iubitor, nasul, pH-ul echilibrat, fericirea, răsfățuri, ceva dulce, curățenia în casă pas cu pas, condimente miraculoase, hiperpigmentarea, impresii turistice și interviuri cu femei care au reușit și bărbați remarcabili.
Dacă te uiți la un număr din Cosmopolitan de acum 10 sau 30 de ani și la unul de săptămîna asta, o să găsești fix aceleași probleme. De ce? Pentru că alea sînt problemele aspiraționalelor, nu ale lumii bune, și sînt de nerezolvat. Lumea bună nu are celulită și cînd are, și-o rezolvă imediat, cu un tratament la o clinică. Femeile din lumea bună nu au nevoie de șmecherii să-și facă bărbații să se simtă bine în pat. Cînd ești perfectă, nu ai nevoie de șmecherii, trebuie doar să te dezbraci. De ce se repetă rețetele perfecte pentru o viață perfectă, cu situații perfecte și relații perfecte? De ce ar mai cumpăra cineva încă o revistă dacă a aflat deja cum să-și rezolve celulita și cum să comunice perfect cu bărbații? Pentru că nu funcționează niciodată, pentru că ingredientul cheie al tuturor acestor rețete, șmecheria care le-ar da un sens, e perfecțiunea. Femeile perfecte din RPF-uri vor să ne facă să credem că tot ce le desparte de restul sînt niște rețete, că au ajuns unde au ajuns pentru că le-au aplicat conștiincioase – uite, fă și tu așa. Cumpără bluza asta care stă perfect pe bustul meu perfect și o să ai și tu un bust perfect. Aceste cizme de la capătul picioarelor mele lungi și perfecte, cu genunchi deloc noduroși, sînt secretul meu, acum poate fi și al tău. Eyeliner-ul ăsta care-mi pune în evidență ochii mari și albaștri, rujul de pe buzele mele cărnoase și senzuale, fardul de pe fața mea simetrică, cu năsuc, chiloții de pe fesele mele perfecte, bronzul de pe pielea mea imaculată, astea-s lipsesc ție să ai o viață perfectă.
În realitate, e cum spune un poet american: I-ar mai trebui doar 15% de frumusețe/ să aibă tot ce vrea. În realitate, nasul perfect al Cleopatrei a făcut istoria. În realitate, ne cuplăm pe divizii: divizia A cu divizia A, B cu B, C cu C. Poate că ești cam stîngace în relațiile cu bărbații și de-aia nu-l ai pe cel mai bun, pe cel pe care l-a luat colega ta? Nu, e pentru că ea e cu 15% mai frumoasă. N-am spus că ea e mai fericită, poate nu e, poate că tu te simți mai bine cu bărbatul tău din divizia B. Dar ea are viața perfectă, viața pe care toată lumea o vede ca perfectă, viața care ți se promisese ție. Viața mai ușoară, cu mai multe uși deschise. Copiii lor o să fie mai simetrici și mai bine plasați social. Ușile o să li se deschidă mai repede. Nu am văzut date în sensul ăsta, dar aș paria că publicul RPF-urilor e compus din: femei tinere și frumoase, care își văd în reviste viitorul ca pe geam, femei tinere și semifrumoase (75%, dar orice e sub perfecțiune intră deja în categoria semi-) care încă speră că lumea perfecțiunii o să le primească și pe ele, femei mai puțin tinere și grăbite să repare ce se mai poate repara, femei perfecte, care se uită în reviste ca în oglindă, ca în buletinul informativ al speciei lor și alte femei, care doar contemplă. Ele știu deja regulile dure ale perfecțiunii și nu mai speră pe bune să intre la Curte, printre aristocrați, dar le place să se uite la perfecțiune și să mai și uite, cîteva minute, de condiția lor imperfectă. Cam ca bărbații care îi admiră pe fotbaliști și viețile lor. Ca un joc video, unde ești altceva o vreme. Ca un șomer de 50 de ani din Botoșani care citește Capital.
RPF-urile sînt mașinării narcisice perfecte. Aristocrația se pozează, tu plătești să vezi poze cu corpurile și viața lor aristocratică și banii se duc tot la ei. RPF-urile par democratice, pentru că poate să le cumpere oricine de la chioșc, dar cam aici se termină și democrația lor. Ele mai par democratice și pentru că ascund, în limbaj, factorul cheie, perfecțiunea, deși e acolo, mare, în poze. În interviuri, femeile remarcabile vorbesc despre tenacitate, ambiție, sacrificii, strategie, muncă, disciplină. Niciuna n-o să spună ceea ce se vede imediat: am noroc că sînt foarte frumoasă, de sus pînă jos. Poate au fost și tenacitate, ambiție, sacrificii, strategie, muncă și disciplină, dar de cele mai multe ori acestea au venit după frumusețe, condiția de bază a remarcabilității. Frumusețea, ca gateway spre o viață bună, e dată ca secundară, ca ceva ce se poate obține în laborator, cu eyeliner-ul. Și tu poți fi frumoasă. Oricine poate fi frumoasă, numai să vrea. Frumusețea vine din interior. Nu există femeie să n-aibă frumusețea ei. Uite, cumpără chiloții ăștia, sînt la ofertă.
Tabloidele sînt negativul RPF-urilor, în tabloide ne răzbunăm. Acolo e clar despre ce e vorba, nu-și mai face nimeni iluzii – e o divizie, A, în care noi n-o să fim niciodată, dar putem măcar să ne bucurăm cînd îi vedem că se despart sau se înșală unii pe alții. Dacă nu le putem lua perfecțiunea, putem avea măcar o satisfacție viscerală cînd îi vedem cum și-o strică ei înșiși cu alcool și droguri, cum îmbătrînesc, cum se duc la vale. Sigur că, după ce se despart, ei rămîn cu herghelia și vila și tu în același apartament cît boxa unui cal, cu bărbatul tău de divizia C și pechinezul, și sigur că, și îmbătrînite sau fără sîni, ca Angelina, aristocratele încă sînt mai aproape de perfecțiune decît ai putea fi tu vreodată, dar ce plăcere e, timp de o secundă, să le vezi programul dat peste cap. Și cu cît ești mai departe de perfecțiune, cu atît e plăcerea mai mare și cu cît ești mai aproape de prima divizie (măcar social, măcar că ai niște bani, deși poate nu ai avut parte și de aristocrația corpului), cu atît ți se par tabloidele mai dezgustătoare. Pentru că simți resentimentul diviziilor inferioare și simți că tot ce desparte de ele e norocul genetic. Diviziile superioare fac mult zgomot să ascundă acest noroc, fac fundații și activisme, adoptă copii africani și se îngrijesc să educe și să culturalizeze diviziile inferioare, dar numai dacă și-ar pune pungi de hîrtie pe cap și s-ar îmbrăca în saci ar reuși să facă uitată evidența crudă: sînt animale superioare, sînt din altă specie.
4 comentarii
de mult timp nu am mai citit un articol atat de bun. Absolut EXCELENT! felicitari!
totusi, am remarcat ca in revista marie claire varianta franceza sunt multe articole bune, pe teme sociale, despre viata femeilor din toate colturile lumii, nu despre fotomodele perfecte. ei au trecut de acest stadiu plictisitor de perfect al revistelor pt femei 🙂
in contrast, marie claire ul romanesc, ca si unica si the one, este un intreg spatiu publicitar de la om coperta la alta (plus, bonus, in revista the one avem si promovare de pitipoance “elevate” gen monica columbeanu)
am citit articolul (recunosc, pe sarite). cred ca i-am prins totusi mesajul. si, ca barbat, nu prea sunt de acord cu el… ca femeie probabil ca intuiesti mai multe aspecte, desi din toate, daca as face un numitor comun, s-ar deslusi invidia. lumea aia perfecta, a ‘animalelor superioare’ nu exista. nu trebuie sa fii decat putin mai inteligent decat un cimpanzeu sa realizezi asta. e un produs, o facatura comerciala. este mitul, aura create pentru a-ti plasa un produs banal – crema de nus’ ce. atmosfera ‘glamour’ e creata pentru a vinde. o mie de produse, din orice domeniu posibil. gagicile alea beton, ‘specia superioara’ sunt cultivate de mici. heitarele de odinioara, daca doriti. intra si ies din sistem fara o cale clara, batatorita. unele devin de un real succes, iar altele se pierd in anonimatul din care,pentru o scurta perioada, reusisera sa iasa. interesant este ca noi, barbatii astia pe care voi, femeile, ii credeti niste brute cu creier de soparla (respira, mananca, *ute) intelegem ca heidi klum e doar o femeie cu nimic deosebita de atatea altele, la fel de frumoase ori poate chiar mai reusite, pe care le intalnim pe strada, le zarim in limuzine ori in pozitii absolut modeste – ieri am zarit intr-un mall o mulatra superba… dand cu mopul (nu in romania). inca ceva: ‘glamour’ and shit prinde, dar numai pentru o anumita varsta, si numai la anumite femei (personalitate, scoala, nivel de inteligenta).concluzionand, nu-i un fenomen social, ori o clasa sociala – precum aristocratia – e doar o schema functionala de marketing pentru anumite produse.
In ciuda faptului ca e relativ bine scris (noroc cu condeiul), concluzionez cu tristete ca, de fapt, articolul nu are nicio esenta si niciun “point”. Este o constatare resemnata a faptului ca revistele pentru femei nu sunt ok.
Multumim, stiam.
Sunt mii de articole, mai acide, mai subtile, mai ironice, mai inchipuite, mai bine sau mai prost scrise care zic fix acelasi lucru.
Si ce, am sa intreb? Ce daca toti reclama ca RPF sunt in neregula?
Ma ierti, I don’t mean disrespect, dar cred ca daca tot pomenesti de articole cu “zero voce, zero atitudine” etc, te-as invita in loc de un articol cu zero valoare adaugata la un articol sustinut de niste studii si de niste argumente referitoare la impactul real al revistelor asupra cititoarelor.
Altfel… taste batute de pomana. Sigur, admit ca poate voiai doar sa te alaturi tuturor celor cu bun simt care au remarcat si ei, dupa 5 secunde de rasfoit o RPF sau un tabloid, ca sunt capcane pentru cei saraci cu duhul. Welcome to the club. Tot taste batute de pomana.
Chiar tu spui “Nu am văzut date în sensul ăsta” apoi pariezi care e target-ul RPF descriind, culmea, toate categoriile de femei (?) Cam incoerent, daca-mi permiti.
Ai vorbit neclar si incomplet despre “perfectiune” si de obsesia pentru ea, desi e taman miezul problemei. A cui este, pana la urma, obsesia pentru perfectiune? Pentru ca pozitia ta in sensul asta nu prea razbate din articol. Poate ne ajuta un psiholog si/sau un sociolog sa ne conturam o opinie. Hai sa documentam mai bine.
Este a celor care o cauta in RPF sau a celor care o vand?
Apoi… doar revistele pentru femei vand asta?
Ia sa ne gandim: ce zici de toate reclamele de la TV? Cum arata personajele? Inclusiv cele pentru credite bancare si pentru, nu stiu, ingrasamint agricol.
Cum sunt actorii din toate absolut toate filmele si serialele de care stii? Inclusiv cele care iti plac. Ca sigur iti plac cateva.
Mai vreau sa spun, si am sa inchei ca scriu mai mult decat tine, ca daca tot ai condeiul si sa zicem pozitia, ca jurnalist/scriitor, sa iei atitudine, macar fa-o clar si cu forta. Nu pseudo-filozofic. Pentru asta exista Facebook. 🙂
Draguţ articol, deşi am senzaţia că e fix pe gustul publicului unei reviste pentru bărbaţi, gen FHM.
Ellie, încearcă să promovezi piţipoance în revista franceză să vezi dacă ţi-o mai cumpără vreo franţuzoaică.