Poţi scoate omul din munte, dar nu muntele din om. Nu ştiu unde am auzit vorba asta, cum de mi-a rămas ascunsă prin cotloane de creier, dar adevărul ei simplu m-a lovit (în sens bun) sâmbăta trecută, când am reuşit să urc vârful Retezat, din munţii Retezat (şi să îl şi cobor înapoi).
Fotoreportaj de Camelia Jula
Copil crescut cu munţi şi păduri în preajmă, prin Apuseni şi, respectiv, Parâng (vedeam Parângul de la geamul camerei din Petroşani, în timpul anului şcolar, iar vara, venind la bunici, mă delectam cu parte din Apuseni, priviţi din curtea casei), am uitat, crescând înspre maturitatea vieţii urbane, cum este să simţi că nu mai există timp şi spaţiu, ci doar linişte şi încremenirea universului în jurul tău. Am uitat cum te simţi deasupra lumii. Dar am redescoperit sentimentul la 2485 de metri altitudine, după un urcuş bolovănos, destul de dificil, solicitant, însă spectaculos.
Drumul spre Poiana Pelegii, un loc excelent de campare şi pornit pe trasee, merge prin sălbăticie (drum forestier, se ajunge la el din Haţeg şi se poate urca cu maşină, motocicletă sau bicicletă)
Prima deschidere după ieşirea din Poiana Pelegii, în urcare pe traseul spre Lacul Bucura
Marcajul traseului spre Bucura (traseele din Retezat sunt marcate vizibil, iar hărţi cu noile marcaje şi cele mai recente modificări se găsesc la refugiul Salvamont)
Lacul Bucura, un alt loc preferat de campare pentru vizitatorii muntelui (însă destul de răcoros mai ales seara şi noaptea)
Oferta, şi în engleză, ca să priceapă tot turistul 🙂
La Bucura, cazematele din pietre sunt ceva obişnuit, pentru a proteja corturile de vântul puternic care trage în zonă
Vacile care pasc liniştite sunt obişnuite cu traficul turistic de vară
Am mai fost în Retezat în 1997, când ţin minte că fricile de propriile limite m-au dus numai pe şaua Bucurei şi nu pe vârful Peleaga. Am ratat exact înălţimile, m-am oprit la baza lor. Acum, însă, cu pauze mai lungi sau mai scurte, de răsuflat sau făcut fotografii, am mers până la capăt. Spre norocul meu, am avut doi susţinători în preajmă (nu este înţelept să mergi singur pe munte, fie el şi în toane prietenoase) şi, în trei, mai cu o glumă, mai cu o tăcere împărtăşită pe câte o creastă, am cucerit culme după culme.
Ultima parte a urcării este cea mai dificilă – clişeic, dar adevărat. Mă uitam cu groază la cât de aproape părea vârful şi cât de lung mai era, de fapt, urcuşul dus în zig-zag. Cumva, pe segmentul final, am prins aripi, am uitat de inima care se transformase în concert la baros în piept, am uitat de nasul care îmi curgea, desfundat complet de aerul tot mai tare, am uitat de frici şi limite.
Ştiu că Retezatul nu este Himalaya, că poate cei care au atins înălţimi mai mari zâmbesc, acum, pe sub mustăţi; dar orice victorie, oricât de mică, are importanţa ei. Şi am văzut oameni mulţi pe Retezat, urcând, coborând, mai tineri, mai vârstnici, cu copii, unii chiar mici, duşi în spate, alţii suficient de măricei încât să se sprijine singuri în beţele de ajutor, străini, români, experimentaţi sau mai puţin experimentaţi. Fiecare cu victoria lui, printre aceiaşi bolovani masivi, înspre indicatorul mâncat de rugină pe ici – colo, dar încă în picioare.
Lângă indicatorul de altitudine m-am oprit, pe bolovani şi m-am rotit 360 de grade, încet, să fiu sigură că nu ratez niciun unghi. Am stat cu toţii jos, pe pietre, lângă indicator, am mâncat – la 2485 de metri – şi am ţinut timpul în loc, puţin, cât să respirăm în tihnă deasupra lumii.
Partea mai dificilă, pentru mine, a fost coborârea. Nesiguranţa în picioare s-a simţit aici, nu la urcare, care mi s-a părut mult mai simplă. Efortul fizic presupus de un traseu montan nu este tocmai de neglijat, mai ales când nu mai ai antrenament pentru aşa ceva (şi nici 20 de ani). Însă concluzia este că m-aş întoarce oricând acolo, chiar dacă ştiu, acum, ce mă aşteaptă. Acolo sau pe alt vârf, pentru că victoriile nu trebuie să se oprească aici. Muntele este o experienţă care poate nu încântă pe oricine, dar, până când nu încerci să cucereşti primul vârf, nu ai cum să ştii dacă îţi place sau nu. Prieteniile pe care le legi pe munte, serile la chitară, apa rece de izvor care te trezeşte dimineaţa, poveştile pe care le afli de la alţi pasionaţi de drumeţii – nu se compară cu nimic altceva. Nici senzaţia pe care o trăieşti când te ridici dintre stânci şi, sub tine, stă restul lumii, într-o linişte perfectă. Încercaţi.