Între lumea reportajelor interbelice și jurnalismul narativ al anilor 2000 se spune că ar fi un imens zaț propagandistic din perioada comunistă. Nimic mai fals! Iar volumul lui Cornel Nistorescu Reporter la sfârșitul lumii (1978-1988), editat de Compania la sfârșitul anului 2013, dovedește că există filoane jurnalistice remarcabile care nu au fost exploatate pentru că spațiul public a fost invadat de un pseudo-discurs istoric când condamnator și judecătoresc, când avocățesc, dar nicidecum explicativ.
de Adi Dohotaru
Reeditarea se bazează pe cele trei cărţi de reportaje: Întâmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, 1982) şi Proprietarul de iluzii (editura Cartea Românească, 1988) și au fost însoțite de încă un volum de publicistică postdecembristă: Români, vi se pregăteşte ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Express(1990-1995) (Editura Compania, 2013, Colecţia Clarobscur). În total, două volume document de peste 1.000 de pagini, dar care își depășesc prin calitatea scriiturii miza documentării unor epoci, care ar fi de găsit în vraful unor biblioteci pentru un uz strict universitar.
Din nefericire, prefața Reporterului este slabă, de complezență, submediocră. Și voi adăsta asupra ei pentru că miza unei reeditări se bazează pe o retorică a recuperării. Potrivit universitarului Bogdan Crețu, reportajele lui Nistorescu sunt valoroase pentru că pășesc „pe terenul sigur al literaturii, scuturându-l de prejudecata preciziei și a utilitarismului propagandistic” (p. 8). Nistorescu reușește „să reconstituie o realitate dispusă conform unor cauzalități care sunt ale literaturii, nu ale cotidianului” (p. 9). Este obturat faptul verosimilitatea unui document publicistic sau istoric are în sine calități estetice de redare, așa cum are verosimilitatea construcției literare, a unei lumi textuale noi prin raportare la cea cotidiană con-textuală.
Din judecățile de valoare pripite ale prefațatorului reiese că sfere narative valoroase sunt doar cele aparținând autonomiei esteticului, mai precis literaturii, înțeleasă ca proză și poezie, poate cu un frățior vitreg și impur mai nefericit, adică eseul. Scriitura documentară, jurnalismul, antropologia sunt, pasămite, incapabile de virtuți estetice, valoarea poate fi filtrată doar literar în sens restrâns, ca dezangajare în raport cu realitatea printr-un „adevăr neutru” (p. 10). Mai mult literatura e dez-ideologizare, autonomizare, fără a conștientiza perspectiva liberală a acestei pre-judecăți despre artă sau despre așa-zisul bun simț (faceți un efort, cum era simțul comun la 1850?)
Potrivit lui Crețu, „cu cât este mai aproape de evaziv, mai aproape de literar” cu atât reportajul „se deplasează de la fapt la semnificația lui”, cu atât jurnalismul narativ devine mai popular. Dar prefațatorul a înțeles parțial reportajul, căci redarea jurnalismului feature e atât faptică & epică, printr-o situație inedită, cât și lirică, subiectivă, intimă. Echilibrul între cele două genuri oferă verosimilitatea acestui gen jurnalistic, cel mai nobil după documentar, care în cazul publicisticii se traduce prin roman non-ficțional, care în SUA i-a dat pe Truman Capote, Norman Mailer, Hunter S. Thompson, Tom Wolfe, etc., la noi existând după 1989 un singur nume remarcabil, Tatiana Niculescu Bran cu Spovedanie la Tanacu și sequelul la fel de palpitant Cartea Judecătorilor.
Într-o retorică sentimentală contrastivă, plină de dulcegării trecute ca judecăți, Crețu deplânge soarta reportajului contemporan, mai ales că „imaginea ready made a invadat întregul spațiu public” (11). Comparația este nefericită pentru că problema cu știrile și reportajele TV nu constă în faptul că ar fi ready made, ci că sunt editate prost, unde ar trebui să fie profesionalismul jurnalistic vizual și valențele sale estetice. Ca exponent al jurnalismului narativ de calitate e oferit sociologul religiei și publicistul neoconservator Mirel Bănică. Sunt eludate alte reportaje de valoare publicate pe site-ul Casa Jurnalistului, platforma eco Think Outside The Box, în revista D.O.R, uneori în Dilema Veche, pe bloguri individuale etc. Apoi, nu există nici o referire la reportajele realizate în perioada comunistă și erau destule atât în reviste cât și în cărți, multe de o calitate submediocră și propagandistică, altele de calitate certă sau care permit nuanțele necesare înțelegerii sistemului comunist și a vieții de zi cu zi. Am câteva zeci de astfel de cărți în bibliotecă și am documentat destule reportaje de când editez o carte despre unchiul meu, jurnalistul și scriitorul Adrian Dohotaru, deci o miză recuperativă există. România nu era o Siberie a jurnalismului, cum se creează facil impresia punctând dintr-o perspectivă ideologică neoliberală sau neoconservatoare doar articolele de propagandă.
Bogdan Crețu crede că Nistorescu va rămâne în istoria presei nu pentru rolul său de gazetar politic postdecembrist, ci prin textele de tinerețe aflate pe „domeniul sigur al artei literare”, mai ales că „politicul și tot ceea ce este legat de el își poate afla legitimitatea în posteritate doar atunci când atinge excelența sau oroare”. Vă imaginați cât de depopulată e politica în ochii literatului Crețu? Nu există loc pentru cetățeni în polis, căci nu vor avea posteritate, nu există loc pentru comentariul publicistic, filozofic și antropologic legat de politică pentru că își va pierde eternitatea literară, nu există loc pentru colectivități în istorie, căci ele nu au viitor în varianta aceasta de politică aparținând doar marilor personalități. Nu există într-o asemenea viziune posibilitatea unei democrații participative.
Desigur, Crețu nu a avut intențiile care decurg din consecințele concluziilor sale, dar intențiile universitarului sunt puțin relevante. Dânsul e mai interesant ca tipologie a autonomiei esteticului exacerbat, ca dez-ideologizare și de-socializare completă, până la irelevanță a câmpului literar, o paradigmă șaizecistă promovată cel mai asiduu de Nicolae Manolescu, un deceniu benignă, dar apoi din ce în ce mai malignă și lipsită de arme conceptuale împotriva diverselor sisteme de putere, indiferent că e vorba de comunism sau capitalism.
Comparativ cu articolele mai propagandistice de gazetă pe care le-am parcurs, Nistorescu lucrează în aceeași paradigmă, a autonomiei esteticului, a unui realism magic jurnalistic, i-aș putea spune, dar el câștigă pariul estetismului tocmai pentru că îl transpune în reportaj, unde creează un echilibru între social și artă.
În primul volum al tripticului, sunt atent meșteșugite suprapunerile între prezentul prea înmiresmat, anistoric și pe alocuri paradiziac, mai ales dacă îl surprinde pe narator în mediul rural, în raport cu trecutul glorios, dar de o solemnitate goală, ca și cum peisajul marilor bătălii nu le-ar înregistra gloria sau drama, viața continuând mut mai departe, dar plină senzorial și tactil. Așa e începutul din Liniște în mările de porumb:
„Era ca într-o toamnă aducătoare de minuni. O duminică limpede, cu lumină galbenă ca berea, curgând peste oraș, peste văile căptușite cu porumbiști și cu lanuri de floarea-soarelui, totul apropiat unei incredibile încremeniri. Se născuse o liniște asemenea celei în care se coc strugurii, când te poți considera fericit că vezi dincolo de așezări, de plante și animale, și chiar mai departe” (p. 26).
Nistorescu lasă câte un personaj și câte două pagini să vorbească astfel încât cititorul plonjează în lumea respectivă, care devine una de roman non-ficțional, nu atât de reportaj. Uneori întâlnirile între jurnalistul tânăr și intervievații rurali vârstnici sunt stranii, pentru că se întâlnesc două lumi, una arhaică, ciclică și anistorică, alta a progresului muncitoresc, a industrializării forțate, a urbanizării României. În reportajul Un om și un cal leagă satul Albac de șase continente, bătrâna Agafta Șchiopt din comuna ce devine oraș Albac îi răspunde (p. 41).
– „Și cum vi s-a părut Bucureștiul?
– Mare, mare, tot un om cât vezi cu ochii. Unul fuge încolo, unul fuge încoace. Toți sunt o fugă. Seamănă mult cu o zi de târg de la noi, dar cu mai multă lume.
– Dar râurile mari, Dunărea, Mureșul, le-ați văzut?
– Mureșul, da, da’ Dunărea nu. Aia n-ai cum s-o vezi. O văd cei care trec la America.
– La film mergeți?
– Nu, că mi se face rău.
– De ce?
– Nu știu, e așa, ceva tare, tare, cum să zic, da’ nu știu ce-o fi. Multe lucruri nu mai am vreme să le pricep. Odată m-a chemat un ginere de-al meu la telefon din Zalău. Cum am pus fierul acela negru la ureche, cum n-am mai auzit nimic. Parcă erau vreo trei cloște cu 50 de pui și piuiau la mine în ureche”.
Există pe alocuri un contrast între întrebarea clară, realistă și răspunsul în cheia realismului magic din partea intervievaților, țărani-muncitori eroi de reportaje încă nedesprinși complet de lumea lor folclorică și a căror viață în comunism s-a făurit cu trepidație, cu avânt muncitoresc, iar pentru majoritatea ca o mutație benefică de statut social. De pildă, un țăran bătrân auzind de introducerea televizoarelor în sate la începutul anilor 1970 este curios să vadă ce-i cu minunea modernă. Stă și se uită. Este întrebat dacă îi place și răspunde „place, al dracului îmi place”, deși notează apoi hâtru autorul „televizorul era închis” (p. 111). Uneori modernizarea este filtrată necritic, urbanizarea ieftină prin raderea fostelor „magazii de vechituri” (p. 77) unde nu s-au construit încă blocuri (extrem de ieftine ceaușiste) este văzută fără urmă de indignare, mai ales că suprafața mică a orașelor ar fi permis pe alocuri o întindere ceva mai mare prin păstrarea cartierelor de case. Dar în general atitudinea scriitorului jurnalist este netributară regimului, cartea este epurată de ingerințele ideologice crase, așa cum se vedea în reportajele sale de ziar, dar și ale altor jurnaliști respectabili, care nu aveau de ales dacă doreau să supraviețuiască în câmpul mediatic.
Povestea civilizării este o miză pentru Cornel Nistorescu, băiatul venit de la țară, care sesizează mult mai acut decât alții diferențele între traiaul la țară și cel de la oraș. „Doamne, ce bine e să ai apă rece la orice oră din zi, indiferent dacă afară plouă sau ninge, să nu trebuiască s-o cari cu găleata de cine știe unde”, exclamă reporterul în Priveliște dintr-o grădină suspendată, când se mută la etajul 10 al unui bloc de beton, construit în grabă, cu pereții subțiri, în care vecinii devin intimi și fără să și-o dorească. În ciuda modernizării, realitatea este rece, exterioară cetățenilor, statică, doar în vis naratorul se auto-suspendă din lumea masivă din jur când „întunericul topește pe nesimțite micile luminițe ale vapoarelor de ciment adormite în larg” (p. 212). Înaintea visului, naratorul s-a împăcat cu gândacii care îi mișună prin bucătărie, pe care înainte încerca să îi strivească. Se împăcase cu ei, cu gândacii-șopârle (ca să folosim jargonul epocii), ca într-un vis kafkian domesticit, în care stranietatea realității este aneantizată ca mecanism psihologic de supraviețuire.
Pe fundalul a destule reportaje empatia jurnalistului, prima calitate a reportajului pentru că transpune cititorul într-o lume diferită, „nouă, uluitoare chiar” (p. 168), este dublată de ironie, care indică personalitatea autorului, așa cum se întâmplă în Câteva clipe înaintea bătăliei de la Mărășești, unde este deconstruită o reconstituire emfatică, specifică propagandei regimului. Țăranul Dogaru este contrariat la 50 de ani de Mărășești de atitudinea regizorului, dar se complace în statutul de erou pentru consăteni, deși nu luptase în linia întâi. În ciuda scepticismului de la filmări, el își joacă rolul, nu fără mici încăpățânări, redate cu o imaginație magistrală de Nistorescu:
– „Arătați-ne locul pe unde ați luptat.
– Pi locul ista cu porumbiști.
– Nu-i bun pentru filmări. În pădurea de acolo, nu?
– Nu!
– Nu-i nimic, nu știe nimeni, filmăm acolo, că e un cadru de efect. O să vă îmbrăcăm soldat și o să fugiți printre copaci cum ați fugit atunci la atac, a zis regizorul.
– La atac n-am fugit, am mers la pas și eu nu mai pot fugi, că am 70 de ani.
– N-ar fi mai bine să vă faceți că săpați prin pădure și din întâmplare că găsiți o pușcă ruginită și să vă întrebați dacă n-ați luptat cu ea?
– Păi, ce-o să zică lumea când m-o vide că sap în pădure? Or să spună că eu am ascuns pușca, de n-am găsit să sap tocmai acolo.
– Nu contează ce a fost, contează să creadă spectatorii că a fost cum le arătam noi.
– Mă rog! Dumneavoastră știți mai bine.”
Reportajele sunt lungi, frazele dense, antediluviene, din vremuri neclickuite în care timpul mai avea răbdare. Nu atât conținutul impresionează cât tehnica și un lirism bine ancorat în social. Conținutul pălește uneori din pricina limitărilor ideologice pentru că nu se putea spune efectiv prea mult și cu siguranță nu ceva critic, de aceea lumea din reportajele sale e microscopică, dintr-un social suspendat de lumea politicului și-a economicului. Ideologicul fiind într-atât de prezent, Nistorescu se retrage în fapt divers, în morale minimale, în povești a căror lipsă de didacticism e surprinzătoare în raport cu cerințele oficiale ale epocii.
Uneori metafora și lirismul sufocă realitatea descrisă pentru că actanții… nu acționează. Pentru a acționa, e nevoie de o tramă și un conflict, iar în lumea comunistă, prea plină și multilateral dezvoltată, nu era loc pentru lipsă, nemulțumire și revoltă, altfel decât ca literatură de sertar, și aceea din lașitate absentă și suplinită ulterior cu un anti-comunism post-comunist extrem de emfatic și parvenit.
Alteori ironia, este însoțită de un ușor sarcasm și cruzime, nu lipsite de empatie, ca în descrierile din Paradis provizoriu, trăsătură mult mai prezentă în scriitura editorială postdecembristă. Atmosfera paradisiacă de vacanță este întreruptă de barmani care se bărbieresc în chiuveta barbarului, filozofi aflați mereu la pagina a doua a cărții și câini aduși de lipoveni pe insula din deltă unde se află paradisiacii de sezon și lăsați să moară pe insulă să moară când vine toamna, iar excursioniștii se îndepărtează pe vas…
Sunt și reportaje care se întind pe zeci de pagini și ar putea avea statutul unor nuvele non-ficționale. Ar fi putut deveni romane, dar le lipsește adâncimea, scriitura rămânând un survol ce panoramează o lume cum este cea a nevăzătorilor sau a unui inventator ardelean. Dar lipsește adâncirea vreunei perspective pentru ca scrierea să capete un aer romanesc non-ficțional. Sunt virtuoase, meșteșugite, dar le lipsește măreția.
Chiar și așa, Cornel Nistorescu se ridică la nivelul reporterilor interbelici celebri ca Brunea-Fox ori Geo Bogza, considerați clasici ai reportajului, sau la nivelul lui Tudor Arghezi, care excela și în notația de reportaj, nu doar în pamflet unde era magistral. Iar dintre reportajele citite din perioada comunistă, el pare cel mai bun, iar pariul lui Petru Romoșan din Cuvânt înainte îndreptățit. Editorul are dreptate să creadă că literatura non-ficțională a lui Nistorescu „are toate șansele să dureze și să depună mărturie despre o epocă din ce în ce mai greu de înțeles pe măsură ce timpul ne îndepărtează de ea” și să judece că reportajele sale jurnalistico-literare sunt mai proaspete decât ficțiunea esopică a acelor ani (p. 7). Aș plusa și aș arăta că literatura sa non-ficțională este mai valoroasă și mai veridică, chiar în condițiile de cenzură a epocii, în raport cu literatura memorialistă anticomunistă postcomunistă, dar și a geamănului ei contestatar, eseistica anti-anticomunistă de stânga. Mai ales reportajele din orășele în curs de formare, foste sate, prezintă mai empatic procesul de modernizare și de industrializare, la firul ierbii, în raport cu stânga autohtonă, abstractă în redare și al cărei filtru critic n-a evoluat de la contestație la o critică de direcție.
Din punct de vedere editorial ar fi fost mai necesară o triere a celor mai bune reportaje din cele trei volume și gândită o reeditare de 250 de pagini cu o altă prefață, nu o carte densă de 500 de pagini. Apoi, cu ajutorul autorului erau necesare intertitluri și noi alinate, pentru că sunt pagini greoaie la lectură și arborescente, mustind de perifraze lipsite de alineat, așa cum se scria în epocă pentru a strecura celebrele șopârle, dar și pentru că regimul comunist era un regim construit ideologic pe limbaj, spre deosebire de capitalismul financiar al „obiectivității” digitale sau de spectacolul consumerismului vizual.
Per total, este o carte relativ de nișă, dar care nu trebuie ratată de literați, jurnaliști, sociologi și antropologi.