Religia pentru atei

Am fost anul trecut la o întâlnire internaţională de atei şi umanişti, ai cărei participanţi, deşi erau de multă vreme convinşi că religiile sunt simple universuri de fabulaţii, împărtăşeau încă pasiunea de-ai ridiculiza activ pe credincioşi. Richard Wiseman, psiholog convertit în iluzonist, a activat o sală întreagă cu discursul de stand-up comedy în care demonta cu ironie credinţele religioase, cultele create în jurul unor guru şi încrederea oarbă în ceea ce Wiseman, la fel ca toţi umaniştii, consideră a fi poveşti de adormit copiii. În cartea recent apărută la Editura Vellant, Religia pentru atei, Alain de Botton, autor foarte cunoscut, cu un doctorat în filosofie, porneşte tocmai de la plăcerea ateilor de-ai ridiculiza pe cei care cred în Dumnezeu, Allah, sfinţi sau spirite.

 

 

După părerea lui de Botton, ateii şi agnosticii ar putea avea o abordare mai constructivă, atâta vreme cât religiile lumii ne pot învăţa, spune el, o mulţime de lucruri utile despre mecanismele de funcţionare ale lumii sociale. La rândul său non-credincios, autorul elveţiano-britanic crede însă că religiile ne pot învăţa cum să organizăm viaţa în comunitate, cum să construim relaţii trainice cu semenii, ba chiar să găsim portiţe de scăpare din avalanşa zilnică de informaţii şi să dezvoltăm afaceri care să răspundă nevoilor noastre emoţionale.

Mai jos, vă invităm să reflectaţi asupra acestei propuneri, pornind de la un fragment din cartea pe care o puteţi găsi în librării sau la Editura Vellant.

 

RELIGIA PENTRU ATEI, de Alain de Botton

Traducere: Mihaela Ghiţă

 

Am crescut într-o familie de atei convinşi, ca fiu a doi evrei netradiţionalişti care vedeau în credinţa religioasă cam acelaşi lucru cu ataşamentul faţă de Moş Crăciun. Îmi amintesc cum tata a făcut-o pe sora mea să plângă în încercarea de a-i anula convingerea firavă că undeva prin univers ar locui un dumnezeu izolat. La vremea respectivă ea avea opt ani. Dacă se vădea că vreun membru al cercului lor social nutrea sentimente religioase clandestine, părinţii mei începeau să-l privească cu soiul acela de milă rezervat îndeobşte celor diagnosticaţi cu vreo boală degenerativă şi din acel moment era în zadar să-i convingi să-l mai ia vreodată în serios.

Cu toate că am fost puternic influenţat de atitudinea părinţilor mei, pe la douăzeci şi ceva de ani am traversat o criză de necredinţă. Scepticismul meu îşi avea originea în cantatele lui Bach, fusese adâncit în prezenţa anumitor Madonne ale lui Belinni şi a devenit copleşitor în urma familiarizării cu arhitectura Zen. Chiar şi aşa, de-abia la şapte ani de la moartea tatălui meu – care zace sub o lespede din cimitirul evreiesc din Willesden, în nord-vestul Londrei, pentru că, în mod straniu, a omis să facă alte aranjamente mai laice pentru propria înmormântare – am început să înţeleg adevărata dimensiune a ambivalenţei mele în privinţa principiilor doctrinare care îmi fuseseră inculcate în copilărie.

Convingerea absolută că Dumnezeu nu există nu mi s-a clătinat nicio clipă. Mă simţeam pur şi simplu uşurat la gândul că ar exista o posibilitate de a mă arăta interesat de religie fără a fi nevoit să-i accept şi conţinutul supranatural – în termeni mai puţin abstracţi, un mod de a mă gândi la Taţi fără a tulbura amintirea pioasă a propriului meu părinte. Am înţeles că rezistenţa mea continuă
la teoriile legate de viaţa de apoi sau de locatarii cereşti nu putea justifica renunţarea la muzica, arhitectura, rugăciunile, ritualurile, sărbătorile, locurile sfinte, pelerinajele, mesele împărtăşite sau manuscrisele iluminate ale credinţelor.

Societatea laică a fost pe nedrept sărăcită prin pierderea unei suite de practici şi de teme pe care ateii le găsesc de netolerat pentru că par asociate mult prea îndeaproape cu ceea ce Nietzsche numeşte „mirosurile urâte ale religiei“. Am ajuns să ne temem de cuvântul moralitate. Să ne dea fiori gândul ascultării unei predici. Fugim de ideea că arta ar trebui să fie înălţătoare sau să aibă o menire etică. Nu pornim în pelerinaje. Nu putem construi temple. Nu dispunem de niciun mecanism de exprimare a recunoştinţei. Ideea de a citi o carte de dezvoltare personală a devenit absurdă pentru cei cu înalte concepţii morale. Refuzăm exerciţiul mental. Necunoscuţii cântă arareori laolaltă. Suntem puşi în faţa unei alegeri neplăcute între a ne ralia la nişte teorii stranii legate de zeităţi imateriale sau a ne dezice complet de o sumedenie de ritualuri consolatoare, subtile sau pur şi simplu fermecătoare, cărora ne dăm peste cap să le găsim echivalent în societatea laică.

Renunţând la atât de multe lucruri, am îngăduit religiei să pretindă ca apanaj exclusiv zone ale experienţei umane care aparţin de drept întregii umanităţi – şi pe care n-ar trebui să ne fie ruşine să ni le reapropriem pentru uzul secular. Până şi creştinismul timpuriu era foarte abil în a-şi însuşi ideile bune ale altora, subsumându-şi în mod agresiv nenumărate practici păgâne pe care ateii moderni au tendinţa să le evite, convinşi fiind că sunt incontestabil creştine. Noua credinţă a preluat festivităţile dedicate solstiţiului de iarnă și le-a reambalat drept Crăciun. A absorbit idealul epicurian al traiului laolaltă într-o societate filozofică şi l-a transformat în ceea ce este astăzi monahismul. Nu în ultimul rând, s-a insinuat nepăsător în templele abandonate închinate altădată eroilor şi credinţelor pă­gâne din cetăţile devastate ale vechiului Imperiu Roman.

Provocarea cu care se confruntă ateii este aceea de a anula procesul colonizării religioase: cum să separi ideile şi ritualurile de instituţiile religioase care şi le-au însuşit. De exemplu, cam tot ce e mai frumos la sărbătoarea Crăciunului nu are absolut nimic de-a face cu naşterea lui Hristos. Ea are în centru conceptele de comu­nitate, de sărbătoare şi de reînnoire care datează de dinainte de contextul în care au fost plasate de-a lungul secolelor de către creştinism. Nevoile noastre spirituale sunt gata să fie eliberate de conotaţia specială atribuită lor de doctrinele religioase – chiar dacă, în mod paradoxal, studiul însuşi al religiilor este acela care deţine adesea cheia redescoperirii şi rearticulării lor.

Ceea ce urmează este o încercare de a citi doctrinele religioase, cu precădere creştinismul şi, într-o mai mică măsură, iudaismul şi budismul, în speranţa descoperirii unor idei care s-ar putea dovedi utile în viaţa laică, în mod special când vine vorba de provocările traiului în comun şi ale suferinţei mentale şi trupeşti. Teza funda­mentală nu este aceea că secularismul este greşit, ci că, cel mai adesea, am secularizat în mod greşit – în sensul în care, în demersul de a ne descotorosi de ideile nefezabile, am abandonat în mod inutil şi unele dintre cele mai utile şi mai atrăgătoare componente ale credinţelor religioase.

*

Strategia schiţată în această carte va enerva, fireşte, susţinători din ambele tabere. Cei religioşi se vor simţi lezaţi de această analiză în aparenţă seacă, selectivă şi nesistematică a convingerilor lor. Religiile nu sunt bufete cu autoservire, vor protesta ei, din care să alegi numai felurile care îţi plac. Cu toate acestea, motivul decăderii a numeroase credinţe religioase a fost tocmai insistenţa lor nerezonabilă ca adepţii să mănânce tot din farfurie. De ce n-ar fi posibil să apreciezi modul în care este redată castitatea în frescele lui Giotto şi, cu toate astea, să eludezi doctrina Bunei Vestiri, sau să admiri accentul pus în doctrina budistă pe compasiune, şi totuşi să respingi teoriile vehiculate de aceasta despre viaţa de apoi? Pentru cineva lipsit de credinţă religioasă nu e cu nimic mai grav să împrumuţi elemente din mai multe credinţe decât este pentru un iubitor de literatură să-şi aleagă o mână de scriitori preferaţi din întreg canonul literar. Dacă vom vorbi aici doar despre trei dintre cele mai importante douăzeci şi una de doctrine religioase, nu este din cauza vreunui favoritism sau a lipsei de răbdare, ci reprezintă consecinţa felului în care această carte înţelege să pună accentul pe compararea religiei în general cu secularismul, mai degrabă decât pe compararea doctrinelor religioase între ele.

Ateii militanţi se pot simţi la rândul lor ultragiaţi de o carte care tratează religia ca şi cum ar merita să fie o continuă piatră de hotar pentru nevoile noastre. Ei vor invoca lipsa de toleranţă instituţională a nenumărate religii şi, de asemenea, resursele la fel de bogate, dar mai puţin ilogice şi neliberale, de alinare şi de revelaţii accesibile prin intermediul artei şi ştiinţei. În plus, s-ar putea întreba de ce cineva care se declară nedispus să accepte o mulţime de aspecte ale religiei – care se simte incapabil să protesteze în numele neprihănitei zămisliri, să zicem, sau să aprobe tacit teoriile pioase din povestirile din Jataka legate de identitatea lui Buddha ca reîncarnare a unui iepure – şi-ar mai dori să fie asociat cu o temă de dezbatere atât de compromisă precum credinţa.

La cele de mai sus, răspunsul este acela că doctrinele religioase merită atenţia noastră pentru pura lor ambiţie conceptuală; pentru faptul că au schimbat lumea într-un fel în care puţine instituţii seculare au izbutit s-o facă. Au reuşit să combine teoriile despre etică şi metafizică cu o implicare practică în educaţie, modă, politică, artă şi arhitectură – un areal de preocupări pe lângă care pălesc chiar şi rezultatele celor mai mari şi mai influente mişcări seculare din istorie. Dacă ești interesat de circulaţia şi impactul ideilor, este greu să nu fii uluit de exemple ale celor mai de succes mişcări educaţionale şi intelectuale pe care le-a cunoscut vreodată această planetă.

Cu un tată bancher, o bunică supranumită Mata Hari a Israelului, un strămoş talmudist şi o soră colecţionar de artă, nu e de mirare că Alain de Botton a ales să acopere atâtea domenii în cărţile sale, scriind la fel de captivant despre dragoste, literatură, călătorii, arhitectură sau religie. Romancier, eseist şi jurnalist, Alain de Botton s-a născut în Zürich în 1969. A studiat istorie şi filosofie în Marea Britanie, iar în prezent locuieşte în Londra. Cărţile sale, descrise ca o “filosofie a vieţii de zi cu zi” au devenit bestselleruri în 30 de ţări. Este producător şi realizator al mai multor programe de televiziune, iar în 2008 a fost unul dintre membrii fondatori ai unei instituţii de învăţământ în centrul Londrei, care promovează o nouă viziune asupra educaţiei – The School of Life. A fost ales membru al Royal Society of Literature şi al Royal Institute of British Architects.