Răzvan Voiculescu: ”Lucrez la un proiect despre ceea ce produce omului salivația ancestrală”

1

După 27 de ani de fotografie, în care a străbătut cotloanele României pentru a surprinde imaginile cu mintea cât mai clară, declanșând mai degrabă cu rațiunea decât cu impulsul emoțional, Răzvan Voiculescu își pregătește acum albumul de autor cu numărul 11. Dobrogea, Portița, Sibiu sau Iași sunt doar câteva dintre destinațiile României profunde cărora le-a dedicat câte o carte de fotografie.

Artistul fie caută cu meticulozitatea cercetătorului soluția gata să releve esențele locului, fie regizează jocuri de imagine cosmopolite, ca în cel mai recent album al Bucătăriei hoinare. Hoinăreala – atenție, întotdeauna cu metodă și disciplină – nu-l poartă pe Răzvan Voiculescu prin te miri ce colțuri ale țării doar pentru a găsi cadrele perfecte, ci și pentru a descoperi noi trasee pentru Enisala Moto Adventure, prin care organizează de câțiva ani plimbări cu motocicleta în natură.

Deși se declară din capul locului ”o persoană neplăcută”, insistând pe importanța rigorii și a seriozității, atât în fotografie, cât și în relațiile cu ceilalți, Voiculescu își dedică mult timp și energie în consolidarea unor comunități cât mai aproape de spiritul său: nu doar prin traseele moto și prin cursurile de fotografie, ci și prin taberele de copii unde încearcă să rescrie câteva legi de bază ale educației. Între două drumuri, ne-am întâlnit să stăm de vorbă cu Răzvan Voiculescu în biroul său, unde își petrece cea mai mare parte a timpului atunci când nu călătorește și când nu transformă tipografia într-o a doua casă, asistând la ”nașterea” propriilor albume de fotografie. Înconjurat de arhivele în care păstrează nenumăratele imagini pe care le-a realizat în aproape trei decenii de ”îmblânzit” obiective, ne-a povestit despre principiile pe care le susține cu fiecare imagine, despre proiectele care îi sunt cele mai apropiate, dar și despre căderile provocate de cursele după finanțări. Din vorbă-n vorbă, am ajuns de la imagini la spiritul întâlnirilor de motocicliști sau la spiritul milităresc prin care joaca și disciplina pot face casă bună atunci când ai pe mână tabere de copii.

 

Cum ți-ai început odiseea fotografică? A fost vorba de o chemare, de un declic anume care te-a îndemnat să-ți canalizezi energia în această artă?

Prima fotografie  a fost un accident, dat fiind că abia după 12 ani de la acest moment mi-am dat seama că trebuie să mă orientez spre fotografie. Orice tânăr, dacă are norocul să-și găsească vocația și să fie susținut de părinți – nu să-l facă mama avocat sau doctor, pentru că sunt meserii bănoase – poate merge în direcția care să-i placă. În ceea ce privește școala de fotografie, ea influențează profund traseul artistic, mai ales pentru că începi să înțelegi lucruri pe care nu ți le explici și îți dai seama de cât de importantă este, de pildă, pictura pentru fotografie. Dacă unii fac câteva fotografii bune fără să aibă cunoștințe de pictură, e un accident; au avut intuiția de a face un clic, dar atât, intelectual neputând să explice imaginile respective.

Dacă ai niște profesori de talie, acest lucru te îndepărtează din start de la ceea ce nu trebuie să gândești când fotografiezi. În paralel, lucrăm cu emoția și judecata, iar un fotograf nu trebuie să judece cu emoția. Emoția trebuie lăsată cu o fractură de secundă înainte de a declanșa. Dacă luăm clasicul exemplu al peisajului, tentația de a-l judeca emoțional și de a crede că poți să-l prinzi într-o cutie de plastic sau de metal e mare. În primul rând, trebuie să-l treci din tridimensional în bidimensional, iar apoi aparatul nu are emoții, care deformează automat. În cele câteva fracțiuni de secundă, în care emoția trebuie suspendată înainte de a face clicul, trebuie să avem o analiză logică, o judecată estetică. Altfel, te trezești în ipostaza de a face o mie de imagini, din care abia dacă poți alege una. Înțeleg să procedeze așa cei care sunt fotoreporteri, fotografi de război sau de sport, însă aici avem de-a face cu o cu totul altă zonă.

Cum vezi starea actuală a fotografiei?

La ora actuală, au cam dispărut curentele, în mare parte din cauza ”minunatei” globalizări. Prinzând un fel de aripi, dat fiind că se pot exprima cum vor ei, oamenii nu se mai pot implica artistic într-o anumită direcție. Marile curente pe care le știm cu toții erau date de cele mai importante școli, dar acum în fotografie nu mai vorbim de stiluri. Ci mai degrabă de iluzia de a scoate imagini frumoase dintr-un aparat foarte performant, care îi minte pe mulți că pot să facă fotografie.  Ce uită ei însă e că un aparat nu poate face nici măcar o poză, dar o fotografie. Ceea ce contează e omul și de aceea, la cursurile mele le spun studenților că pot veni cu ce aparat vor ei, telefon mobil sau cameră foarte sofisticată. Dacă ai talent, n-ai nevoie de tehnologie.

Lumea în care trăim e din ce în ce mai acaparată vizual, iar cantitatea uriașă de imagini pe care le producem și consumăm zilnic ne influențează modul în care ne raportăm la fotografie. Crezi că am ajuns să fim suprasaturați, din acest punct de vedere?

Se coboară foarte mult nivelul ideii de fotografie și tot datorită internetului credem că toți ne putem exprima. Domnii foarte deștepți care au făcut rețelele de socializare au lucrat foarte deștept pe plan psihologic – îți gâdilă egoul că te poți expune cum vrei tu, cu nepotul, mașina, vacanța în Grecia ș.a.m.d. Mai toți uită nu doar că ar trebui să existe o zonă de privacy, dar că atunci când ne expunem, ar trebui să fie cât de cât estetic. Prin urmare, toată suprasaturarea aduce o confuzie din ce în ce mai mare între ce mai e fotografia și ce mai e poza.

 

 

În cei 27 de ani de când faci fotografie, traseul tău a fost lin sau au existat momente de turnură?

Au fost multe momente de turnură. Însă aproape de fiecare dată, momentele în care cădeam și-mi venea s-o las baltă erau legate de găsirea finanțării pentru albume. Când te lovești de o mie de pereți, îți încetinește activitatea și te obosește. În România, nu există editori interesați să realizeze din proprie inițiativă albume de autor, poate și pentru că poporul nostru nu mănâncă fotografie și, prin urmare, nici nu are cultură fotografică.

Colecționarii în România se rezumă la o mână de oameni. Pe de altă parte, construirea unui brand personal în fotografie se face mult mai a la long decât cea a unui pictor tânăr. Atunci când îți achizionezi o pictură, știi că o a doua nu mai există, spre deosebire de fotografie. În același timp, România n-a contat în fotografia europeană – nu avem pe nimeni care să fi fost acolo. Majoritatea românilor care au expus fotografie în Occident au făcut-o în cadrul ambasadei, al institutelor culturale ș.a.m.d.

Crezi că acest raport s-ar putea schimba prin crearea unei școli de fotografie?

Nu contest că ar exista câțiva fotografi români buni, însă mă îndoiesc că ar fi mulți capabili să fie și buni pedagogi. Pot exista oameni de știință genii care, odată puși la catedră, sunt un dezastru. În al doilea rând, cu ce bani? Ar fi, desigur, vorba de o școală privată, pentru că nimeni nu-și dorește să predea la stat pentru 1.000 de lei pe lună. De aceea nu am încredere în învățământul românesc în general.

 

Imagine din albumul ”Bucătăria hoinară”

 

Care sunt principiile pe care încerci să le insufli celor care vin la tine pentru cursuri de fotografie?

În primul rând, îmi place să cred că nu am convingeri. Dacă am convingeri, înseamnă că m-aș plafona. Vreau să caut în permanență, iar dacă voi obosi, voi spune ”OK, n-am găsit nimic.” Ce le spun însă studenților mei este să nu confunde emoția cu judecata și să nu conteze pe tehnologia performantă. Mie nu-mi arăți ce aparat scump ai, pentru că îți arăt că n-ai ce face cu el.

Pari o persoană extrem de exigentă, atât prim imaginile pe care le creezi, cât și prin felul în care vorbești despre relațiile dintre oameni. Cum ți-ai format această disciplină?

Sunt o persoană neplăcută și nu glumesc când spun asta. Vreau să ne delimităm fiecare pozițiile și să nu trecem linia, la fel ca în armată. Dacă vii la mine, ești desigur liber să te exprimi, dar când îți spun eu. Contează foarte mult rigoarea, care ne ajută să nu deviem și să ne focalizăm. Aceleași principii le aplic și în taberele de copii pe care le organizez și care sunt cam milităroase, și în taberele de moticiclete pe care le organizez sau în taberele de fotografie.

 

 

Cum arată întâlnirile de motocicliști pe care le organizezi cu Enisala Moto Adventure?

Cei care vin în taberele EMA știu că în cele patru zile petrecute împreună toată lumea se simte liberă, însă știind foarte bine ce are de făcut. Fiecare traseu ales este spectaculos din punct de vedere fotografic, pentru că îl gândesc foarte bine după ce l-am descoperit pe drumuri și drumeaguri. Fiecare zi aduce un lucru nou, iar drumurile pe care le facem sunt tot timpul legale, pentru a nu afecta natura, iar seara socializarea e comună, nu pe bisericuțe. Întâlnirile diferă foarte mult de taberele de motocicliști normale, unde mai totul se petrece la pahar, pe hard rock – noi le vedem ca pe întâlniri de spirit. Împreună, de exemplu, încercăm să eliberăm din energiile negative care se acumulează din când în când și faptul că funcționează îl dovedește cea de-a 17-a ediție, pe care o organizăm în mai. Acum, suntem deja o comunitate și au rămas toți cei care s-au recunoscut. Poate prin aceste întâlniri mă implic mai activ în schimbarea unor deformații ale spiritului decât o fac prin albumele mele.

Spuneai că organizezi, de asemenea, tabere pentru copii. Cum e Răzvan Voiculescu în această postură?

Taberele de copii sunt foarte creative, dar și foarte milităroase. Nu există noțiunea de timp liber decât atunci când dorm. Petrecem foarte mult timp în natură, descoperim pădurea, învățăm să ne orientăm sau să facem adăposturi fără să provocăm pagube, totul în echipă. Avem și program de bicicletă offroad, pe drumuri de căruțe, concursuri de ”Găsește comoara” și toate îi amuză copios. Le e interzis să aibă jocuri electronice, iar la telefoanele mobile au voie să vorbească doar cinci minute seara, când iau legătura cu părinții. De asemenea, hrana pe care o primesc e din grădină sau de la ciobanul de peste deal. După o astfel de tabără, mă sună părinții și mă întreabă ce le-am făcut de le-am responsabilizat copiii.

Cum ți-ai descrie, pe scurt, evoluția în toată activitatea ta fotografică?

Singura evoluție pe care o știu este una de ordin pragmatic. Mi-e mai ușor să-mi construiesc proiectele. Din punct de vedere fotografic, îmi doresc să fac cât mai puține imagini, din care să le scot pe cele mai bune. Dacă înainte, raportul era de 1:20, acum sunt pe la 1:15 și aș vrea să pot ajunge la 1:10. Nu cred că e posibil să faci o imagine 1:1, poate numai în zona de peisaj unde poți avea timpul de expunere oricât de mare. Nici nu cred că merită să mergi în această direcție.

 


Dintre toate albumele pe care le-ai realizat, pe care le simți cel mai aproape de tine?

Există niște puncte foarte sus, de care sunt mai legat, cum ar fi Dobrogea sau albumul de nuduri. Cel de nuduri a apărut în brațele lui Corneliu Vadim Tudor la TV, care a vrut să-l atace pe Patapievici, autorul prefeței. Dar mi-a și adus povești savuroase de la doamnele din librării, care-mi spuneau de cititori care se ascundeau când răsfoiau albumul.

La ce album lucrezi acum?

La o replică foarte românească a Bucătăriei hoinare. Lucrez la un proiect despre ceea ce produce omului nostru salivația ancestrală. Am fotografiat, de pildă, o tăriere de porc, dar mutând practic studioul de fotografie la fața locului. Prin urmare, efectul este unul cu totul diferit, oferindu-ți totul ca pe o scenă. Oamenii și-au văzut de treabă, iar eu i-am fotografiat. Vreau să merg însă mai departe pe această idee și alte asemenea scene ar mai fi cu producătorii de gemuri sau culegătorii de ciuperci, prepararea sarmalelor, totul într-un regim de imagine neobișnuit, cu luminile potrivite. De exemplu, dacă te uiți o fracțiune de secundă la o telenovelă și la un film hollywoodian, te prinzi din prima care ce e. Iar asta doar datorită luminilor – americanii chiar sunt maeștrii luminilor. Punerea în scenă a următorului album, cu scene de gătit sau legate de tradiție, va aduce un efect de teatralitate într-un context real, mai ales prin folosirea luminilor. Până acum, doar ultimele două albume au fost color, restul alb-negru, iar următorul – cu numărul 11 – va fi și alb-negru și color.

 

Foto main: Arhiva personală a lui Răzvan Voiculescu


Un comentariu

  1. Aha de la nuduri cu băţ în fund la mese aglomerate de nu poţi pune pe ele un ac cu mâncăruri aşa-zise tradiţionale. Artă, frate!

Leave A Reply