Războiul dintre iarbă și alcool: Primele fumuri VS primele beții

0

Dacă săptămânile trecute am dezbătut două dintre cele mai răspândite vicii (Dan Sociu a scris despre iarbă, Costi Rogozanu a luat partea alcoolului, azi vă invităm să parcurgeţi câteva experienţe personale alimentate cu cele două tipuri de “combustibil”. Am selectat câteva fragmente din “Prima mea beţie” şi “Primul meu fum”, două antologii publicate la Editura Art, în care aceste două experienţe fondatoare sunt documentate prin relatări ale propriilor intoxicări, mai mult sau mai puţin serioase.

 

 

Dacă primele fumuri de iarbă se petrec, de cele mai multe ori, într-un cadru conspirativ, în care dilema dintre “material adevărat” şi “ţeapă” se dă doar pe propria piele, primele beţii sunt, de regulă, consumate într-un context relativ legitim. Astfel, dacă primele fumuri de iarbă se recunosc prin paranoia de dinainte, primele beţii se disting prin ruşinea de după. Indiferent de ce parte a viciului vă aflaţi, vă propunem o scurtă radiografie a celor două vehicule de alterare a conştiinţei, fum sau alcool, pentru a înţelege mai bine cum stau lucrurile cu cea mai banală dintre intoxicările curente – cea etilică -, respectiv cu haloul ce înconjoară fumurile de marijuana, dată fiind plasarea ei în afara legii.

 

[coloana]

Copulaţii aurite pe străzi sau Când am crezut că am tras primul fum

de Jean Lorin Sterian, scriitor

“Bebi a scos dintr-un pachet de Viceroy două ţigări din foiţe. Haşiş. Ni se spusese că asta ar conţine cele ţigări rulate grosolan. Nu cred că ştiam de semnificaţia cuvântului joint. Faptul că urma să ne drogăm, că puteam folosi acest verb pe care-l ştiam doar din filme şi din jurnalele de actualităţi externe de pe vremea lui Ceauşescu în care erau uneori prezentaţi tineri din vest cu priviri goale, mă umplea de excitaţie.

Făceam ce făcuse Jim Morrison, urma să fim asemenea lui, vom fuma ca şi cum am fi mâncat din trupul Domnului. Bebi a aprins ţigara, a tras un fum, a pasat-o lui Dani. A tras şi el, am tras şi eu, cu mâini tremurânde. Cred că îmi tremura şi bărbia, cum mi se întâmplă atunci când am emoţii puternice sau sunt foarte excitat. Nu prea ştiam să fumez, o făceam întotdeauna stângaci, cu ţigări împrumutate. Am tras uşor, de parcă aş fi pupat-o. Jointul a trecut din gură în mână până când a mai rămas un căpeţel pe care l-am lipit de buze şi l-am ţinut până m-a ars.

N-am simţit nimic.

Nici o uşă nu s-a deschis. Marea, stabilopozii, prietenii mei arătau ca înainte.

Cu feţe ceva mai căzute.

Nici unul dintre noi nu visa la copulaţii pe străzi.

Mă usturau buzele.

Ţeapă.

Costel ne dăduse ţeapă. O înfipsese în speranţele noastre de a ieşi din senzaţiile obişnuite oferite de trupuri.

În Constanţa anilor ’90, ca şi acum, se dădeau ţepe.(…)”

 

… elastic ca un himen

de Michele Bressan, artist

“Primul meu fum a fost un produs mecanic, l-am căutat; asta şi din cauza faptului că pe-atunci nu aveai şansele de acum, de a ajunge prin cine ştie ce bar, unde poţi să mai ciupeşti câte-un fum. Trebuie să specific, acela era şi momentul în care orice adolescent era prada curentelor. Trendul era „precartieristic“, adică premergător perioadei în care BUG Mafia & Co deja scoteau piese explicite, precum Hai să fim high, şi pe care toată lumea ajungea să le trateze ca pe un manifest. (…)

În tot acest context, cuvântul „droguri“ era foarte greu. Îţi putea provoca o hernie imediată. Vorbim de vremurile în care erai învăţat că, la început, ţi se vor oferi gratis (măcar o dată să fi întâlnit şi eu pe cineva care să-şi atragă astfel clienţii), sub formă de ţigară, şi că ulterior vei plăti pentru ele, ba chiar vei vinde lucruri din casă pentru a ţi le procura sau îţi vei ucide părinţii din cauza lor. Un fel de „nu lua bomboane de la necunoscuţi“, însă niciodată nu am înţeles ce conţineau acele bomboane.

Pe lângă asta, când venea vorba de droguri, totul devenea neclar: nu se ştia cum arată, ce sunt sau ce fac. Nu se depăşise pragul de „prafuri albe“ la modul generic, ca în Nea Mărin miliardar, tot ce se ştia era că fac rău şi că nu trebuie consumate. Pentru mine, a fost îndeajuns.

Printr-o serie de conexiuni aproape masonice, am reuşit să aflu de un prieten care ar fi „avut“. Nu se foloseau termenii cunoscuţi acum, precum „verde“, „ganja“ sau „material“ etc., iar dacă cineva „avea“, era clar vorba despre „ceva“, iar „ceva“-ul însemna droguri, fără să ştii însă exact de care. (…)

Am aşteptat câteva zile momentul potrivit. În ziua în care maică-mea urma să plece într-o vizită, i-am furat o ţigară şi am aşteptat plecarea ei, cu tensiunea grea şi dorinţa de transgresiune comparabilă, poate, cu primele masturbări.

Am mers pe metoda începătorului: scos tutunul, scos filtrul, înlocuit cu unul din carton şi umplut cu amestecul de tutun şi verde. Mugurele uscat s-a transformat într-un praf care s-a amestecat foarte bine cu puţinul tutun, lăsându-mi un strat de polen pe buricele degetelor. Totul era extrem de fizic. Nefumător fiind, simţeam că păcătuiesc de două ori. M-am dus la balconul din spate, cel care dădea spre strada unde îşi mai vindeau marfa câţiva ţărani solitari. Am fost mirat să văd cum reuşesc să trag în piept fără a fi fumător, fără să mă înec; simţeam „palma“ aceea în capul pieptului, ca un mic sonic boom, în plămâni.”

 

Primul „Pâh“ sau Cum am intrat în ceaţă

de Vasile Ernu, scriitor

“Povestea începe într-una din zilele studenţiei de la Cluj. Când vorbim de zborurile de mare altitudine, lumea studenţească începuse să se împartă aici între „tradiţionalişti“ şi „modernişti“. E o veşnică dispută specifică spaţiului estic. Cum studenţii de la Cluj, ca în mai toate oraşele din România, sunt copii de ţărani sau, chiar dacă au părinţi orăşeni, sunt strâns legaţi de viaţa patriarhală, atunci şi formele de deconectare sunt specifice zonei. Toţi folosesc în acest scop alcoolul, o tradiţie arhaică verificată de secole. În acest domeniu, nimic nu poate să ne surprindă: totul se desfăşoară după acelaşi ritual şi după acelaşi scenariu. Doar în perioada comunistă din lipsă de alcool au apărut anumite variaţiuni pe temă, pe piaţă luând naştere diverse formule magice de consum care aveau un efect ceva mai diferit decât consumul clasic de alcool. (…)

Într-una din zile, m-am cunoscut cu maeştrii „marelui pâh“, ai „marelui fum“, care ştiau să organizeze cele mai adevărate seri de „deconectare“, de zbor în împărăţia viselor şi a sentimentelor necontrolate. Farmacistul, aşa cum l-am botezat eu, era un maestru de ceremonii al acestui ritual: el ştia să găsească ierburile necesare, să pregătească combinaţiile adecvate şi, mai ales, să creeze o atmosferă specială şi potrivită pentru o experienţă deosebită. În prima seară în care am venit la ei şi am fost acceptat în grup, aveam să particip la un simplu ritual al „deconectării“ cu ajutorul „Bulibuleatorului“. Bulibuleatorul, acest magic obiect, este un aparat pe care în mod normal ştie să-l producă orice copil. Nu trebuie multă îndemânare şi cine ştie ce materiale speciale. Astfel de aparate sunt gândite de oameni care construiesc ustensile „esenţiale“ din lucruri aflate la îndemână.

Pentru cei responsabili, voi dezvălui ceea ce ştie orice copil de grădiniţă: se ia o sticlă de Coca-Cola (preferabil de 2 l sau 1 l), se face o gaură în partea de jos, la vreo zece centimetri de la baza sticlei; se pune puţină apă care are ca scop răcirea fumului, iar sus se pune o hârtie de staniol care se ia de la un pachet de ţigări, se găureşte de mai multe ori cu acul, se apasă puţin ca să capete forma unei pipe, iar în acel loc se pune iarbă, sau „travkă“, cum zic specialiştii dinspre est. E un fel de pipă pe bază de apă, sau un bong, cum i se mai zice în argoul anglo-saxon. Numele adevărat al unei astfel de instalaţii mi se pare însă mult mai corect în argoul rusesc, folosit de „studenţii Basa“ de la noi, căci, când tragi din acel aparat o gură de fum, el scoate sunetul acesta: buli-buli! Seamănă cu sunetul de narghilea, însă are acel i moale, pe care numai Bulibuleatorul îl scoate. Acest i moale  are şi un efect special asupra a ceea ce urmează.”

 

[coloana]

Totul s-a petrecut în absența mea

de Constantin Vică, scriitor

“1998. Există câteva trucuri pe care nu vreau să le folosesc acum. Prima mea beţie e destul de clasică şi banală. S-a întâmplat în oraşul Botoşani. Era primăvară şi oraşul arăta foarte aiurea. Eu aveam 14 ani şi participam la concursul „Mihai Eminescu“ unde picase ca subiect o poezie de Mihai Eminescu. Totul decurgea conform planului cincinal al limbii şi literaturii române. Ca şi acum. Scrisesem destul de interesant, inventasem chiar un citat din Kant. O fată care era a XII-a mi-a propus să bem şi să ne îmbătăm. Am luat dintr-o excursie la ceva cetate a lui Ştefan cel Mare o sticlă de vin şi din Botoşani o sticlă de coniac Napoleon 5 stele. Le-am băut discutând despre Barbu Paris Mumuleanu şi rolul său în istoria lit rom. Am coborât să dansăm în discoteca improvizată de la parterul căminului unde eram cazaţi. În cinci minute, am ameţit şi am vomitat în valuri peste dansatori, adolescenţi ai studiului literaturii române. Timp de câteva ore a fost blackout total. Îmi reveneam uneori, mă priveam în oglinzile din toaletele de la fiecare etaj unde eram dus să fiu reparat cu apă rece. Locuiam la patru. Fetele au avut grijă de mine. Acest obicei s-a păstrat de-a lungul vieţii.

A doua zi a fost groaznică până la primul pahar de vodcă. Probabil, oraşul Botoşani era locul ales al primei mele beţii. În 1998, în România, 12 din veniturile unei familii se duceau pe alcool, peste 30 dintre familii îşi produceau propria băutură acasă şi nimeni nu aplica legea care interzicea vânzarea către minori. 50 de persoane la 100 000 de români erau alcoolici şi se tratau. Restul nu. Eu priveam pe geam la etajul patru şi un copac a început să-şi multiplice ramurile. Pe stradă nu trecea nimeni, dar eu vedeam umbrele intersectându-se şi discutând relaxat despre metadiegeză şi rolul completivei directe în acţiunea oricărui roman clasic. Era o beţie enervantă, lame.”

 

Jocul cu fiolele de sticlă

de Matei Pleșu, scriitor

“O primă beţie s-a petrecut într-un sat băcăuan,după treapta a doua, pe fondul euforiei inocente pe care o trăiai, pe atunci, la sfârşitul şcolii sau după un examen de admitere reuşit. Beam, împreună cu câţiva prieteni, vin la carafă, procurat cu mari eforturi logistice, de la mai bine de o sută de kilometri depărtare, din podgoria „Podu turcului“, dispărută la scurtă vreme după 1990. Noua euforie alcoolică ne-a mânat inexplicabil spre depozitul bibliotecii, un loc retras, pe unde nu călca, după înserat, nimeni. Pe lângă tomuri prăfuite, discuri de vinil, benzi de magnetofon, bibliorafturi şi dulapuri din oţel, în încăpere se afla, sprijinit de perete, un tablou. Pictura veche în ulei, scorojită pe margini şi brăzdată de o tăietură stranie în mijlocul pânzei, o înfăţişa pe Maruca Cantacuzino, singura femeie din grupul nostru, la scară reală. Purta o rochie sângerie, păr negru strâns în coc,şi era pictată pe un fond dens, opac,părând să plutească ezitant la hotarul dintre două lumi. Se zvonea că Maruca bântuie noaptea prin aşezământ. Ne-am unduit pe rând, ireverenţioşi, prin faţa ei, sfidând zvonul sinistru şi dansând, pasămite, cu ea, pe melodia voalată a unui magnetofon rusesc Kashtan. Ne-am risipit, într-un târziu, prin camere. A doua zi, prietenii mei erau de negăsit.Dispăruseră, mi-am închipuit, fără urmă, şi, odată cu ei, tăietura de la brâul Marucăi.”

 

Adio mamă!

de Johnny Răducanu, artist

“Prima mea mare beţie a fost cu Coana Maria Tănase. Coana Maria era ca o regină. Avea o broşă mare în frunte, atât de mare, că putea să cumpere cu ea tot bulevardul Brătianu. Se îmbrăca de la Paris. Lucrase cu tata, pe care-l luase în formaţia ei, alături de Grigoraş Dinicu şi Fănică Luca.

După război, Coana Maria Tănase avea trupa ei în care mă adoptase şi pe mine. Făceam turnee prin toată ţara, dar printre primele spectacole împreună am avut unul într-un orăşel de pe lângă Bucureşti, Leordeni. Singurul birt din tot oraşul era în gară. Acolo m-am îmbătat prima dată. Formidabilă chestie!

Băusem un soi de lichior de anason care se numea Adio mamă! sau Te-am văzut printre morminte – prima băutură con sacrată de comunişti. Era un lichior verde-verde, un dezastru. Era cald, şi pe-atunci nu aveai bere la îndemână ca să-ţi stingi setea. Aşa că am completat… cu rom Jamaica. Le-am combinat până când mi-am ieşit din minţi. Eram în gară şi trebuia să plecăm, dar nu m-am putut urni din loc. Am intrat într-un fel de comă relativ suportabilă. Coana Maria mă legase la cap cu o eşarfă albă de mătase, pe care o udase într-o fântână, şi m-a întins pe o bancă. L-a chemat pe şeful gării şi i-a spus: „Bă, ai grijă de ăla, că ţin tare mult la el. Mâine mi-l trimiţi pachet!“ Apoi m-au lăsat dormind pe bancă. A doua zi, am fost expediat cu trenul la Bucureşti. Nu pot să spun că mă resimţeam foarte tare, doar că plângeam întruna. Aveam vreo 22 de ani, eram student şi mă făcusem de ruşine faţă de CoanaMaria.

Atunci a fost prima mea beţie sinistră. După aceea, am mai băut, desigur, dar nu m-am dat niciodată în spectacol, fiindcă e o mare mitocănie să te îmbeţi în societate. Poţi să te îmbeţi, dacă vrei, la tine acasă. Chiar dacă ai musafiri, te poţi retrage bine-mersi într-o cameră şi dormi.Nu te vede nimeni, dormi o oră, două, îţi bagi capul în chiuvetă, apoi ieşi din nou în lume. Dar să te îmbeţi în societate e primul pas către mitocănie. În societate, nu se cade să bei ca un porc, nu te porţi ca un sălbatic. Fiindcă, atunci când eşti beat, îţi pierzi cumpătul şi nu ştii ce vorbeşti.”

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger