Mâine, la ora 19, Raluca Feher ne aşteaptă la Cafe Verona din Bucureşti, să aflăm mai multe despre America dezgolită de la brâu în jos. După ce anul trecut, şi-a lansat la Tandem Media primul volum de povestiri despre drumurile, experienţele şi oamenii întâlniţi în călătoriile prin America de Sud, Raluca redeschide pofta de luat lumea-n cap cu cel de-al doilea volum. Autoarea – al cărei blog vă recomandăm să-l urmăriţi aici – îi va avea ca invitaţi pe Andi Moisescu, Radu Paraschivescu şi Florin Iaru.
După 20 de ani de publicitate şi presă, Raluca şi-a luat rucsacul în spate şi s-a dus că cunoască America Latină, altfel decât în ghidurile turistice. Poveştile ei de călătorie sunt scrise de parc-ar fi spuse pe viu şi prind, cu empatie şi umor, spiritul locurilor – fiindcă în (sub)continent încap multe Americi. Mai jos, vă propunem să citiţi un capitol din cartea care va fi lansată mâine.
Paşte, samba şi feijoada
După atâtea zile în care am îndurat mirosul de feijoada, îmi iau inima în dinţi şi merg la ăl mai expert local de feijoada din Rio care se cheamă, surprinzător, Casa Feijoada. Cine zice că e cel mai şmecher loc de feijoada? Expaţii zic. Eu îi cred, căci e grea viaţa de expat aici din cauză de bacalao, feijoadă, mâncare la kil şi alte aberaţii ale firii. Îmi amintesc că am citit cândva despre carbonifer şi permian, două epoci în care nivelul de oxigen ajunsese la 35% din atmosferă (acum e 21%). Pentru că aveau astfel mult mai mult combustibil, vieţuitoarele erau mult-mult mai mari decât acum, ţânţari cât alouette-ul, şopârle cât pubela de gunoi.
Sunt sigură că întreaga Brazilie are masca de oxigen pusă pe faţă, trăind într-un permian actual. Totul aici este cvadruplu. Porţia de feijoada de la Casa Feijoada nu este o farfurie normală cu mâncărică. Nu. Pe masă se înşiră o oştire de castroane şi ceşti, căni şi oale, cratiţe şi patouri, aduse de un chelner simandicos cu un gabarit monstruos.
Expaţii se înghesuie cu poşetele pe genunchi, privind stupefiaţi linia frontului fasolesc. Ce fac cu ceştile cu supă de fasole neagră şi cu farfuria cu 20 de kile de cabanoşi prăjiţi? Mă uit la ceilalţi cetăţeni, ei se uită la mine, împreună ne uităm pe geam. Neajutorare. Simandicosul scoate instrucţiunile de degustare a mâncării naţionale: bei cu sos iute supa din căniţă şi mănânci cât poţi din cărnat. După care, cu ficatul încălzit, treci la castronul gigant plin cu carne şi cârnaţi de porc scăldaţi în aceeaşi neagră supă de fasole, la oala imensă cu fasole neagră şi la platoul uriaş cu orez, tapioca, manioc şi franjuri de usturoi tăvăliţi în ulei. Iei fasolea cu polonicul şi-o arunci peste orez, adaugi portocală, manioc şi hălci de carne. Şi tot aşa, şi tot aşa.
În zece minute se instalează epuizarea. Halucinezi, burta stă să-ţi crape şi n-ai urca dealul pân la favela ta, nici n-ai construi stadionul. Ai dormi pe o bordură până-n 2014, la ţanc să te trezeşti şi să vezi cum Brazilia ajunge campioană mondială. Şi atunci, de bucurie, ai mai servi o feijoada.
Mă-ntorc acasă înfrântă. Nu am reuşit să răpun mai mult de 20% din feijoada mea. Bob râde de i se scutură frenetic sânii.
— Asta e mâncare de sâmbătă la prânz. Sâmbătă, că e liber şi poţi să mergi acasă, să zaci până luni, cu fasolea-n maţe.
Azi e joi. Acum înţeleg de ce la cârciumă eram doar venetici.
Trag să mor undeva în Lapa, sub arcadele apeductului gigantic. Chioşcurile şi-au împletit la tâmple cutii de bere, suc, frigărui şi fructe. Hai la orice neaaaamuleee, oriceeee avem!
— Dă-mi doi orice la trei reali.
— N-am orice atât de ieftin. E Rio. Plăteşti ca să-ţi freci coatele cu zeii bosanovei.
Un tataie se unduieşte pe stomacul gol, travestiţii roiesc cu turbane şi tocuri, un negru rupe bateria-n două. Lângă, un cetăţean pacificat de heroină s-a aşternut la iernat. Doarme în zgomotul infernal. Doarme sau moare, pe faţă are un zâmbet mic, de parcă ar şti ceva ce noi ăilalţi nu am aflat. Pe plasmele întoarse spre stradă e volei masculin. Nimeni nu se uită la volei masculin, gloata e întoarsă în ea însăşi, ascunzându-se de urletele cacofonice ale muzicii.
Bulevardul Catete se deschide într-o parcare largă şi şase-şapte perechi se rup, se sparg, se adună şi se-mpletesc în muzica sălbatic-senzuală. DJ-ul mângâie butoanele. Ce cântă?
Samba, ce altceva?
Fetele sunt cochete, subţiri, se frâng din mijloc, auuuuuu, se-noadă pe pulpa partenerului. Băieţii o ard funky, flexează genunchiul, se caţără pe poante. Michaeleeee, ce spectacol!
În dreapta pleacă scările lui Selaron, se grăbesc pe deal colorate, cioburile unor vieţi imaginate la şapte ani. Au veselia surâsului unoauaşele lui sunt cu brazilience cu burţi imense, ţuguiate într-un Ceahlău al feijoadei. Deci domnu’ Selaron, aţi văzut şi dumneavoastră asta? Şi-or face implant de burtă, că prea n-am văzut un stomac plat până acum.
Artistul chilian n-are chef de vorbă, e pe business: Cumperi sau nu cumperi?
Aleg o vedere cu Selaron, el însuşi, nud, aproape nud, trântit pe scările lui. Aprobă alegerea, mâzgăleşte ceva cu pixul pe cartonul alunecos, pasta nu prinde şi atunci apasă până îndoaie vederea. Bodogăne neguros ceva despre opera lui neterminată. Work in progress, cum ar veni.
— În fiecare an scot din bucăţile vechi de faianţă şi le înlocuiesc cu altele noi. Am primit faianţă şi ceramică din toată lumea. Uite adresa, trimite-mi şi tu.
Clar. Când mă întorc în România sigur bag o tură pe Valea Cascadelor şi-i fac un platouaş.
Treptele cresc roşii, verzi, alb, galben şi albastre sub fundurile vecinilor care au ieşit la taifas. Pisicile se tăvălesc pe gresia caldă. Selaron cască şi-şi întâmpină potenţialii clienţi cu mişcări ample de mustăţi. Pe un supermarket sunt desenate patru ouă încondeiate. E singurul semn ca vine Paştele, dar poate că nici el nu urcă până-n favelă, că e pantă.
Hristos a înviat din morţi şi ce-a văzut când a privit înspre Rio?
Burţi goale, plimbându-se semeţ între grătarele fumegânde. Karaoke, cu moartea pe moarte călcând, în ritm de samba. Nimeni nu ciocneşte un ou, nimeni nu degustă drob sau nu înmoaie cozonac în lapte. Mielul Domnului nu a reuşit să treacă Atlanticul în bărcuţele exploratorilor iberici. Doar şobolanul Domnului şi bacaloul Domnului. Nu tu pască, nu tu vin. Vinul e scump. Mai bine un chop de Brahma sau Antarctica. Merge perfect cu halca de porc mort a Domnului.
Doamna de la care cumpăr apă se uită la telenovela cu favela. De Paşti e sete mare şi apa se scumpeşte cu juma de real. Mă chinui ca Hristos pe cruce să adorm, artificii şi tiribombe, Duran Duran urlă la discoteca din vale, reggaeton rupe balconul la nenicul din deal. La 5:00 se stinge cheful, dar câinele vecinului începe să schiaune ucigător. Paşte fericit!
Bob e surd şi deci odihnit. La cinci metri, lângă o scenă improvizată, o pitică brunetă cu un zâmbet cioplit pe faţă îl învaţă pe Eric (fiul din a doua căsătorie de favelă a lui Bob) să cânte la orgă: degetele vin aici, nu aşa Eric! Fii atent. Copilul se crispează, nu-i spune lui o pitică ce să facă.
— Cine-i gnomul?
Bob mermeleşte ceva la computer:
— Care? Aaaa, doamna profesoară. E canadiancă, stă la mine de câteva luni şi face lecţii de muzică şi engleză cu ăştia mici. O nouă povestire iese pe gură ca un ciorap pe care îl trage de pe gât, lung, lung, nesfârşit.
Aflăm că şcoala costă cam 600 de parai pe lună de cap de copilaş şi nu-i aia mai şmecheră din Rio. La care se adaugă necesarele cursuri private, meditaţii cum le ziceam noi. Finanţele lui Bob sângerează, mii de dolari, câte-un pic, câte-un poc, până n-o mai rămânea deloc. Pe lângă ăştia doi mici, mai roade la portofelul tăticului şi băiatul cel mare (din prima căsătorie favelară). E student la economie, la o universitate foarte scumpă, dar foarte bună.
— Da’ aia de stat ce-are?
— Pffffff, doar săracii îşi trimit copiii la şcoala de stat. Acolo n-au profesori şi ăia care sunt, sunt prost plătiţi. Am trimis-o pe Lucy (fiica din a doua căsătorie favelară) la o şcoală catolică şi mi-a venit spălată pe creier. Şi să te fereasca Dumnezeu să ajungi la spital aici. Guvernul şi aparatul politic brazilian sunt cele mai scumpe curve din lumea asta!
Bob bulbucă ochii, tună şi fulgeră:
— Taxe peste taxe, ascunse sau pe faţă, plăăăătesc şi iar plăăăătesc.
Şi eu. 80 de dolari o cameră în favelă, vă spusei. E timpul să caut ceva mai ieftin. Bob, aş vrea să plătesc. Iei card? Nici vorbă, totul e la negru.
Coboară cu mine-n vale, la bancă, să-i vărs 1000 de reali, să facă aprovizionarea cu bere pentru seara de jazz. E jerpelit şi cu buzunarele pleznite. Cine să-i dea la bilă crezând că are o cârcă de bani pe el? Arată a soldat american găsit după 40 de ani în Vietnam, neştiind că s-a terminat războiul. Varicele îi acoperă picioarele umflate de gută, calcă greu, respiră ca un dragon astmatic şi roteşte capul dreapta, stânga, curat Exorcistul, cuprins de panică. Îmi spune repezit:
— Aici eşti filat când eşti la bancomat şi când ai ieşit hap, cuţitaşul la beregată, dă banul, nenicule!
Paranoia.
Ia banii şi se-ntoarce cu microbuzu’ la bârlogul lui, în timp ce pornesc vânătoarea de cazări. În Copacabana umblu o oră jumate după un hotel despre care nu ştie absolut nimeni absolut nimic, deşi în ghidurile turistice apare din 2007. Taximetriştii strâng din umeri, portarii dau ochii peste cap.
— Ce căutaţi?
— Casa Valeska.
Grasa cu picioare scurte îşi înfige mâinile-n şold:
— Aici e.
— Unde aici?
— În blocul ăsta.
Canci firmă, nu tu un semnuleţ, o dâră de firimituri ceva, să poată mica Gretel să vă găsească. Pariu că şi ăştia se omoară cu plătitul taxelor la stat?
— Aveţi rezervare?
— Nu. Vreau mai întâi să văd cum arată.
— Aaaa, păi zi aşa. Pe mine mă cheamă Gigi.
— Te pup Gigi.
— Am şi eu un apartament de închiriat. O cameră de fapt, o cameră cu 2 paturi, mai acote, la 3 străzi de plajă.
— Aşaaaa deci. Sari c-un preţ.
— 190 de reali. 190 de reali patul.
Hop, capra sare calul, crapă-i-ar capul caprei.
— Doamnă Gigi, asta înseamnă că cereţi 200 de dolari pe noapte, pe o cameră cu două paturi, la trei străzi de plajă.
Gigi clipeşte uimită de lipsa mea de entuziasm:
— Păi şi ce, e mult?
Dacă stau să mă gândesc că la Marriott sunt camere la 5000 de parai, nu soro, e chiar bine. Ştiu, aveţi taxe de plătit. Hai c-o s-o fac eu. Mă ocup şi de restul familiei, de prieteni, grăbeşte-te! Ofertă limitată.
Salariul minim în Brazilia este de 350 de parai. Am mai spus asta? Poate că da. Şi atunci cum dracu’ se descurcă oamenii cu preţurile ăstea umflate, gigantice, mari ca cefele lor venite tocmai din Carboniferul şi Pernianul preţurilor umflate cu pompa?
Bob se jură că ştie şase familii de oameni bine plasaţi social, un soi de boieraşi locali, care au dat cu fundu’ de fundu’ curbei în criza din 2000, s-au adunat din praf, s-au mutat în favelă. Dar au făcut-o pe furiş. Plătesc şi acum portarul să le primească scrisorelele la fostul domiciliu din cealaltă viaţă. Iar când zice vreun tovarăş: hai că trec pe la tine, cetăţenii se scuză iute:
— Nu fratelo, că plec într-o călătorie de afaceri.
Azi aşa, mâine aşa. De zece ani nimeni nu i-a mirosit. Strâng din fund şi îşi trimit copiii la şcolile cele mai şmechere ca să le dea căniţa cu Evian la bătrâneţe. Bob uită de bocetele de dimineaţă, de vai ce sărac şi cum mă prigonesc ăştia toţi cu taxele şi cu şcolile şi, complet sclerozat, trânteşte pe masă povestea vânzării a 3 tablouri (ale lui, vă spusei că e pictor şi tot ce trebuie) către amigo-ul manager la Huffington Post.
20 000 de lire a primit pe fiecare tablou – aşa zice.
— Nu-i rău, dar pot mai bine. I-am mai vândut unul şefului bursei din Sao Paulo şi tiriplicul nu mi-a dat banii pe el. Şi ştii ce-am făcut? M-am dus peste el, erau doar fetele lui acasă. Am luat pictura de pe perete şi am scris pe perete, mare, “sucker”. Fetele mi-au zis că tăticu’ o să povestească la toată lumea şi că d-aia nu o să mai vând nimic în Brazilia. Şi ştii ce-am spus?
…pauza se prelungeşte, se prelungeşte, o fi uitat? O fi aţipit cu ochii deschişi ca dormuza din Alice în Ţara Minunilor?
— … am zis că sunt fucking BBC correspondent şi că el o fi şmecher şi poate să povestească ce vrea el în Brazilia, dar eu o să pot să povestesc întregii lumi cine e el, ha!
Anton – jurnalistul olandez – s-a întors de la vânătoarea de interviuri din oraş. Din una în alta îmi spune că taică-su l-a cunoscut pe Charriere, adică pe eroul din Papillon – cartea copilăriei mele. Cică Papillon repara maşini de scris după ce-a reuşit să scape din ocnă. Bob nu suportă gândul să piardă războiul povestirilor. Plusează cu istoria prietenului miliardar care colecţiona Rollsuri şi la fiecare trei luni le schimba tapiţeria pentru că puţea a oaie. De ce?
Pentru că îi plăcea să-şi care turmele de oi cu limuzina. I-auzi, Gigi!
Brazilia, pământ românesc. Taxele-s mari, dar plăcerile-s nelimitate. Hristos a înviat!
A doua zi de Paşte. Ce e de făcut în a doua zi de Paşte? Acelaşi lucru ca în prima zi sau cu două zile înainte de Paşte, adică să lingem un chop sau să ne-ndopăm cu feijoada, să mergem pe Copacabana sau la shopping în Ipanema.
Ei bine, nu. E ziua în care, cuprinşi de un fior explorator, luăm cu asalt Santa Teresa, încercând să descoperim misteriosul hipster de Rio, în habitatul său natural. Din Lapa o iei la stânga, pe lângă cârciumi duduind la ora 11:00 dimineaţa. Piatră cubică şi pantă de 63 de grade, urci spre cuibul de vulturi tunşi cu ciobul, către culcuşul adolescentelor îmbrăcate în rochiile bunicuţelor şi ghetrele tătăiţilor. Santa Teresa creşte pe deluşor ca o aluniţă pe nasul vrăjitoarei. Huf-hof, îmi dau sufletul urcând cele 178 de trepte presărate cu pisici moţăind. Mirosul de flori îl acoperă pe cel de rahat de câine. Realizez care este cea mai mare diferenţă dintre Buenos şi Rio. Rio nu are câini. Favela strânge câţiva, în balcoanele strâmbe, fugărindu-se pe tabla ondulată a acoperişurilor. Dar în Copacabana, în Ipanema sau Leblon, doar excentricii strâng câte-o cotarlă minionă în braţe. Nu creşti câini, păstrezi dormitorul pentru turişti, 100 de dolari patul. Doar în Santa Teresa, o fi de la altitudine, o fi de la curţile mai zdravene, o fi de la nevoia de asortare a cefei cu animalul din laţ, localnicii au câini de dimensiuni bivoleşti, cu intestinul gros cât obrazul de pesedist.
Gata. Un ultim slalom printre rahaţi şi am ajuns în epicentrul hipsterimii din Rio, cazemata unde s-au retras adolescenţii emo, tineretul neînţeles, neguros, cu ochelari cu rame groase şi şosete cu dantelă, sub asaltul grăsimilor, chopului şi a lui bacalao. Fac eye contact cu o madamă fugită de la Bălăceanca. A traversat oceanul înot şi iat-o aici, scuturând pe braţ şiraguri de mărgele din planta fericirii şi trifoi cu patru foi, pe care doreşte să ţi le vândă la preţuri de Svarovski.
— Asta e nestemata ursului?
— Nu.
— Limuzina calului?
— Nici asta.
— Atunci nu cumpăr, mulţumesc.
Case colorate, balconaşe şi turle, Santa Teresa nu seamănă defel cu restul Rioului. Fete cu bretonu’ tăiat şui îşi târăsc vieţile pline de angst între magazine cu hrană organică şi buticuţuri cu ţoale artizanale. Remarcabil, nimeni de pe deal nu are burtă, nimeni nu sare de 60 de kile. Restaurantele îşi deschid terasele deasupra unei văi în care cresc vile cu balcoane sculptate în lemn. Microclimat rustic.
La restaurant, meniul ne informează că vom avea parte de o seară complexă: reinterpretarea mâncării tradiţionale braziliene. Cred şi eu că trebuia făcut ceva. După două săptămâni de mâncare neinterpretată, simţeam nevoia de un jazz, de un hiphop ceva.
Supă sărată din şase plante dubioase. Coaste de peşte de Amazon. Un soi de orez cu lapte interpretat în Do minor. Interesant. Dar nimic răpitor. Bem cachaca arămie, apoi bere artizanal măslinie.
În spatele nostru, o pereche turuie în spaniolă. Aud Rumania, Rumania. Hopaaa! O fi Federico, nepotul Gordei (Gorda, expediţia din Bareal, Argentina, cu Posada de los Patos. Vezi volumul 1). Trebuia să ne întâlnim cu ’mnealui dar n-am reuşit să dau de dânsu’ la telefon. O fi, dar dacă totuşi nu e el? Care sunt şansele să fie el, aici, pe marginea prăpastiei culinare, de unde stau atârnată în coastele peştelui de Amazon şi privesc prostimea înghiţitoare de feijoada din vale?
Nu mă arunc. Dacă e Federico, poate o să-mi adreseze cuvântul şi astfel o să ne lămurim.
Mă iau cu un păhărel de aguardiente şi mă lansez caracteristic în consideraţii legate de securitate, migraţie, de ce în Brazilia trebuie să-ţi legi cu lanţul de la bicicletă portofelul în buzunar sau eşti nevoit să o arzi budist şi să te obişnuieşti repede cu gândul că vei fi despărţit curând de cele lumeşti.
— Şiiii, a fost bună masa?
Înţepenesc. Nu mă aşteptam. De sub o pletuţă vioaie iese un zâmbet larg. Bărbatul strânge de mână o Albă-ca-Zăpada tristă. Adriana, nevasta braziliancă de Sao Paulo, culeasă din New York – o să aflu mai târziu.
— Dar cine eşti dumneata, domnule poliglot?
— Sunt diplomat şi, pe vremea lui Ceauşescu, am făcut liceul german în Bucureşti. Mă băteam cu ţiganii pe terenul de fotbal, hehehehe. Tata a fost ambasadorul Argentinei între ’80 şi ’84 şi am locuit, nu-ţi vine să crezi, am locuit în casa pe care o are acum Gigi, cum îl cheamă, oierul vostru, hehehehe!
— Nuuuuu!!!!
— Ba da. Am fost în ţară în 2006 şi, când am văzut ce i-a făcut casei…incredibil. Iubito, ţi-am zis că sunt români, am inţeles tot ce-aţi vorbit, tot.
Îmi ia foc capul. mă gândesc la numărul de înjurături presărate peste aguardiente, supă sărată, coaste de peşte şi orez cu lapte. Obrazul se crapă ca un copac lovit de trăznet. Mor de ruşine dar diplomatul, diplomat zice:
— Dar Adriana zicea că sunteţi nemţi şi să vă las în pace. Pentru mine România e cel mai frumos loc de pe pământ. Am învăţat să schiez la Braşov.
— Eu sunt din Braşov.
— Iubito, trebuie să mergem o dată. Adriana dă neentuziasmată din cap.
— Auzi, prietene, mi s-a părut mie ca tot zici Rumania, Rumania. Şi mă gândeam să verific dacă nu eşti argentinianul cu care trebuia să mă întâlnesc în Rio. Mi-am pus telefonul în poală, am format numărul şi am sunat dar, cum de la masa voastră nu s-a auzit nimic, mi-am zis că nu eşti tu Federico.
— Ba da
— Cum?
— Ba da. Mă cheamă Federico.
Hahahahahahahahahaha. Toţi argentinienii din Rio sunt din modelul Federico. Bine că am rezolvat şi misterul ăsta.
— Şi zi aşa Federico, ce căutaţi voi aici?
— Stăm de două luni în Rio, după trei ani de Buenos Aires şi o căruţă de vreme în New York. Am lucrat la ONU şi Adriana făcea marketing online. Îmi place Rio, că aici oamenii sunt calzi.
Normal, sunt 38 de grade constant.
— Dar cum vă descurcaţi cu preţurile fierbinţi?
Federico îşi dă ochii peste cap, Albă-ca-Zăpada virează în galben. Tocmai s-au mutat într-o zonă modestă: nu tu vedere la ocean, nu tu bellavista. La 130 de metri pătraţi, fără cheltuieli incluse, scuipă sânge şi-o chirie de 4 000 de parai pe lună. Dacă vor să-şi cumpere apartament, trebuie să împingă roaba cu minim 500 000 de dolari. Şi nu, nu în Copacabana unde preţurile încep de la milion.
Federico se aruncă voiniceşte într-o schiţare succintă a stării economiei sud-americane. Pe scurt, în doi ani, prevesteşte el, adică după Campionatul Mondial din 2014, va face poc şi în Brazilia bula imobiliară. Argentina e deja c-un picior în groapă.
— Acum patru ani, când am ajuns din New York în Buenos, mâncam la restaurant de cinci stele cu 20 de dolari. Inflaţia e galopantă.
Federico a ajuns la prohod iar chelnerul pune cruce serii. Reinterpretarea bucătăriei braziliene de către hipsterii de Santa Teresa a costat 80 de parai. Ouch!
Curve şi travestiţi aliniază drumul ca staţiile de taxare în parcări.
— Beeei, sunt atât de fericit că am întâlnit români!
Federico exultă şi, de bucurie, promite că mâine îşi ia Adriana şi vine la The Maze, la marea seară de jazz a lui Bob. Noroc că a făcut liceul german în Bucureşti, altfel cred că ne-ar trage ţeapă.
Primul volum “America dezgolită de la brâu în jos” este disponibil aici.