Radu îl caută pe Dumnezeu

La Casa Jurnalistului e forfotă mai în fiecare zi. Aici se strâng  indivizi interesați de o băută moca, alții gata să șterpelească măcar o carte din bibliotecă și, ocazional, sufrageria este patronată de pisica vecinilor, mereu cu ochii în patru după ceva de mâncare. Și eu. Nu sunt aici să îi întreb cum le-a venit ideea primului proiect de jurnalism independent din România și nici să aflu de ce nu au nici acum curent.

de Oana Prisăcariu

 

Undeva, în centrul camerei, Vlad Ursulean ridică mâinile în aer și explică de ce și cum devine treaba asta cu gazele de șist, în timp ce restul adunării încuviințează evlavios, ca la o predică penticostală. Îl las să se bucure de supremația pe care i-o asigură anul de muncă petrecut cu documentarea pe acest subiect și îmi rotesc privirea prin încăpere să îl văd pe Radu Ciorniciuc (foto sus), jurnalistul care a plecat să îi întrebe pe mai marii cultelor și mișcărilor religioase din România ce este Dumnezeu. Nu îl plătește nimeni pentru demersul lui, dar nu cred că s-ar supăra dacă i-ar pica o finanțare babană de la vreun prea cucernic cititor. Își ia poziția de școlar luat pe nepregătite, își învârte pixul pe deget și începe să îmi povestească. Eu încerc să pun întrebări de om mare, el încearcă să dea răspunsuri de om mare.

Se face că odată, nu demult, în ultimul etaj al clădirii de pe C.A Rosetti în care locuiau, băieții de la Casa Jurnalistului s-au apucat să filosofeze. Să fi fost din lipsă de bere, să fi fost de plictiseală, cert este că nu au reușit să își explice unul altuia care este treaba cu Dumnezeu și de unde vine el, așa că Radu a împachetat o cameră de filmat, și-a mai luat un coleg și a bătut la poarta a peste 30 de culte și mișcări religioase de pe la noi. Unii l-au primit mai bine, alții mai rău.

— Ai învățat ceva de când te tot plimbi cu reportajele astea?

— Foarte multe lucruri. Am aflat că oamenii sunt la fel peste tot și că Dumnezeu este același, indiferent ce nume poartă și ce ritualuri se fac în numele lui.

Îl întreb dacă privește cu mai multă detașare ideea de divinitate, el găsește că această întrebare este una bună, se încruntă și zice că nu și-a pus problema așa până acum. Pe dumnezeu.casajurnalistului.ro sunt deja opt episoade din acest serial gândit de Radu, deși a avut destulă ambiție să stea de vorbă cu douăzeci și ceva de reprezentanți spirituali. Restul episoadelor sunt în post-producție.

— A încercat cineva să te convertească?

— Toți.

Îmi povestește cum e să vezi patruzeci de oameni că strigă și se roagă fiecare pe limba lui, cum e să încerce cineva să te convingă să crezi în OZN-uri și să îți indice din cinci în cinci minute puncte imprecise pe cer și cât de greu este să îi iei pe oameni așa cum sunt ei, fără să judeci nicio clipă speranțele pe care și le pun în divinitatea căreia i se închină. Pe el nu îl interesează cât de scumpe sunt mașinile din parcarea nu știu cărei biserici și nici cât de mult strânge cutare cult prin zeciuială. Este ortodox și nu crede că are cum să îl convertească cineva până la sfârșitul proiectului, deși se duce la toți cu mintea deschisă.

— La ce lucrezi acum?

—  Am venit zilele trecute de la țiganii musulmani din Eforie Sud, care tocmai au fost evacuați de unde locuiau și trimiși să doarmă în gherete de carton pe câmp. Când am ajuns acolo, am descoperit o microsocietate în care cei mai bogați dintre săraci stau într-un cămin, pătura de mijloc și-a făcut loc într-un liceu dărăpănat, iar pleava se luptă cu frigul, foamea și alte probleme pe câmp. Am plecat din București cu ideea clară că o să mănânc și o să dorm cu ei trei zile. Când am ajuns acolo, am vorbit în stânga și-n dreapta și am reușit să îi conving pe unii să mă lase să dorm cu ei în gheretă. Aveau două fete: una cu hepatită, alta cu tuberculoză. De păduchi nu mai spun. M-am decis că asta e meseria mea de jurnalist și că o să o duc la capăt. Am mers să iau cârnați, pâine, cartofi și, când mă întorceam la ei, am văzut din mașină un șobolan care zgârma în gunoiul de pe marginea drumului. M-am oprit și am zis că nu pot să fac asta. Am dormit trei zile în mașină și am rămas cu regretul că nu am putut să trăiesc pe pielea mea ce trăiesc oamenii ăia. Nici eu și nici tu nu știm cum e să nu apari în niciun fel de evidență, să nu ai certificat de naștere și buletin și cu siguranță nu avem habar cum e ca numele tău să nu fie decât o poreclă, in definitiv. Asta pe lângă sărăcie și lipsa de implicare a autorităților.

— Nu ai încercat să obții niciun răspuns pentru situația asta?

— Ba da. Primarul mă întreba pe mine dacă am vreo idee ce ar putea să le facă. Vezi tu, oamenii de acolo au legătura lor cu Dumnezeu, nu se simt mereu oropsiți, dar își dau seama că ar putea să le meargă mult mai bine. Pentru ei, pentru evrei, otodocși, catolici și așa mai departe, Dumnezeu este același: cineva care iartă și oferă speranță. Repet, îmi pare rău că nu am putut să mă țin de promisiune și să dorm cu oamenii de acolo.

— Îți pare rău că nu ai păduchi, hepatită și toate cele?

— Da.

Pisica vecinilor mă mușcă de picior, Ursulean și gașca lui se mută pe balcon să fumeze, Radu îmi arată legitimația de jurnalist rătăcitor, pe care și-a făcut-o cu ajutorul unui prieten și al unei blagoslovite imprimante: Radu Ciorniciuc, jurnalist independent, PRESS.

— Cu ea am intrat peste tot, îmi zice. Chiar și acolo unde unii nu au reușit să pună o întrebare, eu am scos legitimația asta și am obținut un interviu.

Nu știe cum arată o legitimație “mai legitimă” decât a lui, dacă are pe ea cod de bare și ștampile sau nu. Nici eu nu știu să-i răspund. Îl întreb ce studii are, el râde și zice că s-a apucat de patru ori de jurnalism, dar că a renunțat de tot atâtea. Dacă s-ar apuca a cincea oară, s-ar ține de carte, mă asigură. Nu l-am întrebat câți ani are, dar nu pare să fie cu mult mai mare decât mine. Îl întreb ce poză ar vrea să apară însoțită de textul ăsta, iar el îmi dă mână liberă să pun ce consider de cuviință, mă conduce până la ușă și mă lasă să cobor singură patru etaje prin beznă. Ajung acasă, simt că îmi curge nasul și că încep să fac temperatură. Deja îmi imaginez coșuri de gunoi pline de șervețele folosite, nas înroșit, ochi lăcrimoși și cutii întregi de paracetamol. Un calvar! Și Radu regretă că nu are hepatită și păduchi. Poate nu-mi iubesc îndeajuns meseria.

Puteți citi și:

Toate minciunile pe care mi le-am spus azi

Protestul nu e pentru fete