Psihoterapeutul înaripat

5

Lângă Piața Dorobanți din București, ușa din spatele sălii de așteptare a centrului Psiho-Armonie se deschide brusc. Intră un bărbat cu capul ras, îmbrăcat în cămașă albastră și pantaloni negri de stofă. Traversează un rând de scaune statice dintr-unul cu rotile și, cu o privire buimacă, vorbește peste muzica ambientală ce răsună în surdină: “Eu sunt Lucian. Mai lasă-mă te rog două minute să mă liniștesc, să dau niște telefoane”. Lucian părăsește încăperea și se întoarce peste două minute. De data asta zâmbește, iar privirea i se luminează. La fel de luminos e și cabinetul său, unde, între un fotoliu și un șezlong de psihoterapie, se sprijină pe patru picioare o măsuță pe care șade o cutie cu șervețele menite să înlăture reziduurile suferinței.

 

de Ionuț Dulămiță

 

“Noi, oamenii”, spune Lucian, “suntem ca această masă cu patru picioare”. Un picior e familia, altul e profesia, unul sunt prietenii și comunitatea din care facem parte, altul e sufletul. “Dacă vrem să fim în echilibru, e OK să avem acțiuni pe toate patru picioarele”.

Suferința bucureșteanului Lucian Negoiță s-a declanșat când și-a pierdut echilibrul propriilor picioare. În prima sa copilărie, cum o numește, visa să se facă preot, general, acordeonist sau pilot. A ales ultima variantă și a făcut liceul de aviație, pe care l-a terminat în ’91. Cum nu erau însă locuri de pilot pe vremea aia la Academia din Buzău, și-a urmat mai departe o altă pasiune, cea pentru mediu. Voia ca oamenii să nu mai lase urme în natură, ci să-i permită naturii să lase urme în sufletul lor. Tot în ’91 a intrat la Institutul Agronomic “Nicolae Bălcescu” și în vara aceluiași an s-a izbit de forța naturii. Avea 18 ani și era în vacanță la bunici, în Dragomirești Vale, un sat de la periferia Bucureștiului. Pe 12 august, s-a dus cu băieții să se răcorească în gârlă. Săritul în cap, în apă, era o dovadă de maturitate și de bărbăție pentru ei, așa că l-au exersat de mai multe ori în ziua aia. Când au dat să plece, Lucian a vrut să mai sară o dată, să se spele de nisipul care-i rămăsese pe corp. Doar că de data asta s-a apropiat prea mult de mal și s-a lovit cu capul de o piatră.

“Am simțit cum se strâng picioarele sub mine”. Rămas fără simțuri în picioare, a reușit să ajungă la mal prin forța mâinilor și a apei curgătoare. Nu îl durea nimic, poate doar craniul lui conștientiza durerea. După ce a ieșit la mal, înainte ca prietenii să-i sară în ajutor, i-a venit în minte imaginea unui prieten din copilărie care suferea de distrofie musculară și nu putea să meargă. Soarta lui Lucian a fost similară: o leziune în zona cervicală, mai puțin gravă decât cea a lui Mihăiță Neșu sau a lui Superman (Cristopher Reeve), dar îndeajuns de gravă pentru a-i invalida picioarele și mâinile. Medicul Florin Exergian, de la Spitalul Bagdasar din Capitală, care avea să-i fie alături în anii ce au urmat, l-a operat la două zile după accident. “Credeam că e ca o operație de apendicită, în trei săptămâni o să merg din nou”.

A urmat procesul de recuperare, sub atenția kinetoterapeutului Anca Mihăiescu, “psihologul meu, sora mea mai mare și mama mea emoțională”. La început, Lucian nu putea să mănânce, să se bărbierească, să scrie, își folosea cu greu degetele. Picioarele îi erau afectate și mai rău. Iar dacă înainte de accident practicase karate și culturism, după el a ajuns să facă exerciții la pat cu gantere de 500 de grame, ca apoi să se poată sprijini în paralele, cu genunchii imobilizați în atele. Deși era convins că o să-și revină complet, nu s-a întâmplat. Acum își simte membrele, dar le simte amorțite. Nu se poate deplasa pe picioare, dar poate să conducă o mașină; primul său autoturism a fost un Trabant care i-a asigurat autonomia în vremurile în care mijloacele de transport în comun din București nu aveau locuri speciale pentru persoanele cu handicap. Mâinile par să-i fie încremenite, cu degete contorsionate, dar le poate folosi la condus, la mâncat, la băut, la scris, la îmbrăcat sau la strângerea discretă a altor mâini. Mai exact, la acele lucruri practice care îi pot asigura o autonomie zilnică. “Eu zic că am recuperat ce se putea recupera”.

 

În apă, la Snagov

 

Până atunci, până să îmbrățișeze a doua copilărie și să meargă mai departe, cel mai mare inamic al lui Lucian a fost speranța că va merge din nou, care nu l-a părăsit câțiva ani după accident. Se autoizolase, nu voia să iasă din casă, îi era rușine de mila altora. Renunțase la facultate, se concentrase doar pe procesul de recuperare și spera. Când și-a dat însă seama că nu mai are ce să spere, că membrele lui nu aveau cum să mai funcționeze ca înainte de accident, a apărut depresia, care l-a lăsat și fără podoaba capilară în iarna lui ’95. În aceeași iarnă s-a gândit să se și sinucidă. Dar și să-și accepte noua condiție. “Cred că m-a ajutat, poate o să râzi, filmul Mihai Viteazu”, spune Lucian. “Mihai Viteazu e domnitorul meu preferat. La începutul filmului avea o replică: Români, treziți-vă, că ați dormit destul! Nu am avut un episod psihotic, nu credeam că Amza Pellea mi se adresa direct, dar a făcut clic. Luciane, trezește-te, ai dormit destul, e vremea să treci la niște acțiuni pentru tine și societate”.

După faza de acceptare, Lucian a ieșit din nou în lume și și-a înfruntat rușinea. Mai întâi ca dactilograf în liceul din Dragomirești Vale unde mama lui era secretară, apoi ca instructor școlar în ABC-ul computerelor și ca membru activ al unei asociații pentru persoane cu dizabilități. “M-a ajutat să-l citesc și pe Nietzsche: ceilalți ne privesc cu milă când nu ne mai privesc ca pe niște competitori”. Cititul post-accident, alături de un prieten care l-a făcut să-și dea seama că e un bun ascultător, l-au ajutat însă să-și dezvolte și o altă pasiune, una deocamdată definitivă, pentru psihologie, pe care a studiat-o la a doua facultate și la master. “Epictet spunea acum 2000 de ani că nu suntem afectați de ceea ce ni se întâmplă, ci de ceea ce gândim despre ce ni se întâmplă”. Așa că prima formare a lui Lucian în domeniul psi a fost terapia cognitiv-comportamentală, care se bazează, în esență, pe alungarea gândurilor negre. A aplicat-o în primul rând pe el, apoi pe elevi, din postura de psiholog școlar, apoi pe clienții care vin la propriul său centru – Psiho-Armonie. Aici lucrează împreună cu a doua soție și acordă consiliere atât persoanelor cu dizabilități fizice, cât și celor “normale”, cu dizabilități emoționale. Primele beneficiază și de servicii gratuite.

Apoi au urmat alte formări. La fel ca în viața de zi cu zi, unde are 40 de cămăși diferite și patru-cinci cărți începute pe noptieră, Lucian Negoiță e aplecat spre diversitate și în muncă. Vara aceasta, de exemplu, a urmat cursuri de hipnoză ericksoniană. Milton Erickson e modelul lui într-ale psihoterapiei. Asta pentru că a impus o abordare optimistă, pozitivă asupra oamenilor, considerând că inconștientul e un depozit de resurse și strategii adunate și aplicate de oameni cândva, în trecut, pentru a face față unor situații. O altă formație e în terapii scurte centrate pe soluții, derivate tot din munca lui Erickson, soluții pentru prezent și viitor. “În trecut merg doar ca să sondez și să iau de acolo numai excepțiile pozitive, modalitățile prin care oamenii au învățat să facă față unor dificultăți. Nu-mi place să joc în poziții pierdute”. Apoi, printre altele, mai e specializat și în terapie sistemică, pe care o aplică cuplurilor și familiilor. Familia e un sistem de relații care ne pot influența negativ sau pozitiv. “În multe familii, după ce unii dintre membri suferă un accident și capătă o dizabilitate sau se nasc cu ea, există tendința părinților și a fraților de a fi hiperprotectivi, de a nu-i lăsa să-și dezvolte autonomia. În alte familii, membrii devin indiferenți sau chiar reci, nepăsători. Dacă vrei o schimbare durabilă, atunci e OK să intervii și în relațiile din familie”.

 

Consiliere cu părinții copiilor cu dizabilități, tabăra de la Văratec – Motivation

 

În paralel cu propriul cabinet, Lucian oferă serivicii gratuite și în cadrul asociației Motivation, care are în Ilfov o întreprindere socială pentru persoane cu dizabilități. Iar până acum doi ani a condus activ propria sa asociație pentru oameni cu handicap – Împreună 2002 (anul înființării). La începuturile ei, din postura de psiholog școlar, Lucian coopta ca voluntari elevi “judecați ca fiind nu tocmai buni” și îi îndemna să însoțească tineri cu dizabilități la concerte, spectacole, piese de teatru sau în excursii pentru a-i împiedica pe aceștia din urmă să se izoleze. Este și formator în psihoterapii cognitive și comportamentale pentru colegi de prosfesie aspiranți, iar pe viitor are în plan un proiect pilot, într-o școală sau într-un liceu, pentru dezvoltarea inteligenței emoționale și organizarea unor seminarii motivaționale prin care să popularizeze tehnicile de dezvoltare personale pe care le studiază în permanență. Scopul său declarat e să se apropie și mai mult de oameni, de care nu s-a simțit discriminat și de care nu vrea să fie asistat social. “Cred că un exemplu negativ după ce căpătăm o dizabilitate e că ne așteptăm ca ceilalți, ca statul să ne ajute, să ne dea. E o atitudine negativă, defensivă, noi ar trebui să mergem înspre [ceilalți]”.

Acum, la 39 de ani, Lucian duce o viață normală, cu rate la bancă, și se simte un om împlinit. Deși a avut un accident în apă, participă la maratonul anual de înot, în echipa Motivation, și ia cursuri de Kendō, cu săbii din bambus. Dintre cele patru picioare ale mesei, mai are unul de șlefuit: cel al sufletului. S-a obișnuit de mic copil cu provocarea de a fi un om bun și vrea să o ducă mai departe prin noi și noi direcții de dezvoltare spirituală și emoțională, fie că sunt cursuri de ikebana sau de creșetere a bonsailor. Deasupra mesei cu patru picioare din cabinetul lui Lucian atârnă un tablou cu un cal în galop. Iar pe comoda de lângă ușă se disting două figurine mici din lemn: un cal normal și unul înaripat. “Îmi plac caii, sunt un simbol al libertății, al înțelepciunii, al forței”, spune psihoterapeutul. “Aleargă mai departe, sar peste obstacole. În fiecare dintre noi există și un cal înaripat. Avem și aripi, dar uneori uităm să le folosim”.

 

Puteți citi și:

Persoane cu abilități: Din scaunul cu rotile, Valentina studiază araba și japoneza

Viața, în ciuda limitelor. Sau cum să fii un fluture colorat în tărâmul magic al jucăriilor

Persoane cu dizabilități care produc pentru alte persoane cu dizabilități


5 comentarii

  1. FELICITARI autorului articolului!!!!
    ..multi au vrut sa inteleaga- face to face, Cine este Lucian Negoita!
    ..jurnalisti cu experienta au incercat prin diverse publicatii sau t.v.sa i faca personalitatea stiuta!
    ..este pt 1a oara cand il recunosc din descrierea cuiva!
    il cunosc personal pe Lucian Negoita- el fiind in rolul de mentor al unui grup de dezvoltare personala din care am facut parte 150 de ore! deci am dovada ca.. stiu ce afirm!!!!
    inca 1data, felicitari Autorului! ..
    urmatorii ti multumin si tie Lucian, pt ca ne ai dat ocazia sa ne aflam fiinta cu adevarat prin ce a insemnat mai bun in tine: Dana, Eugenia, Minodora, Lili, John, Denisa, Elena mare, Elena mica:)), Florentina, Iulia 1 si Iulia 2!:))

  2. Pingback: Prima şansă ne-o dă divinitatea, a doua şansă suntem noi, oamenii | TOTB.ro - Think Outside the Box

Reply To Corina Mihaela Puica via Facebook Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger