Psihiatria – știință sau filozofie?

3

Marea provocare a psihiatriei de astăzi este obiectivitatea. Nu e o provocare nouă: de-a lungul timpului, psihiatrii au crezut într-o cauză organică, observabilă de un terț, a bolii mintale, și au tot căutat-o. Exemplul cel mai elocvent e poate Emil Kraepelin, „părintele nosologiei psihiatrice”, care intenționa să-și fundamenteze clasificarea bolilor psihice prin studii anatomo-patologice, disecții ale creierelor persoanelor care suferiseră de asemenea tulburări.

 

de Vlad Stroescu


Reușita i-a fost parțială și conceptualizarea imperfectă: spre exemplu, pentru că nu găsise nicio leziune vizibilă cu ochiul liber în cazul psihozei maniaco-depresive (astăzi numită tulburare bipolară), a conchis că e vorba despre o „psihogenie”, adică o boală cu o etiologie pur psihologică.

Opoziția dintre psihogenie și endogenie (boala produsă de o leziune a corpului) e mai veche: Charcot, la jumătatea sec. XIX, considera că „isteria” e o boală organică; elevul său, Babinsky, era de părerea opusă: că isteria este atât de diferită de marile suferințe neurologice (cele cu cauze organice mult mai clare), că nu poate fi considerată decât de origine pur psihologică.

Aveau dreptate, probabil, amândoi și niciunul. Ceea ce ei numeai isterie nu e, în mod sigur, ceva produs în mod direct de o leziune a creierului, cum e accidentul vascular. Pe de altă parte, are sens să vorbim despre modificări ale minții fără modificări ale creierului? Putem să aplicăm în știință modelul lui Descartes, pentru care spiritul este imaterial, ca un călăreț inteligent ce conduce un cal, adică corpul?

Mult mai aproape de zilele noastre, Eric Kandel, „neuropsihiatru” laureat al Nobelului în 2000 pentru cercetările sale fundamentale în domeniul neuroștiinței memoriei, încerca să integreze o dată pentru totdeauna cele două ipoteze ale cauzelor bolilor psihice într-o paradigmă care să permită o obiectivitate cât mai mare. Pentru el, distincția dintre endogenie și psihogenie este eronată, și comportamentul uman, în toate aspectele sale, poate fi văzut doar ca o interacțiune în ambele sensuri dintre gene și mediu. Creierul e undeva la mijloc. Astfel, toate aspectele bolii psihice ar putea fi obiectivabile în timp, chiar dacă acum avem multe zone necartografiate între organic și psihic.

Ne putem oare imagina o psihiatrie a viitorului complet obiectivă? În care totul să știm despre boala psihică, în mod detașat, științific?

Nu toți sunt de părerea asta. Max Weber, „părintele sociologiei”, considera că nicio știință socială nu poate fi pur obiectivă. Că în mod necesar vor apărea criterii subiective în ecuație. Atâta timp cât rămânem în zona obiectivității, putem genera foarte multă informație despre ceea ce se întâmplă, însă niciodată nu vom putea lua atitudini practice, măsuri care să schimbe ceea ce se întâmplă. Cu alte cuvinte, observația științifică și judecata de valoare sunt două lucruri complet diferite. Karl Jaspers, mare admirator al lui Weber, a aplicat acest tip de gândire în psihiatria sa, și mai târziu, în filozofia sa. Jaspers, contemporan cu Kraepelin, adoptă clasificarea kraepeliniană, însă refuză să o vadă ca pe o categorisire naturală. Pentru el, toate aceste clasificări nu pot fi decât moduri temporare de a ne pune ideile în ordine, lucru util și chiar indispensabil, dar supus permanent adaptării și modificării la cerințele curente. Științele sociale nu sunt și nu vor fi științe exacte. De exemplu, după Jaspers, diferența dintre schizofrenie (pe atunci numită dementia praecox) și psihoza maniaco-depresivă nu e neapărat obiectivă (leziuni pe creier) ci subiectivă: față de persoanele cu schizofrenie, trăim un sentiment aparte, de blocaj empatic, în timp ce cu bipolarii putem empatiza, indiferent de faza în care se află.

Mult mai târziu, după cel de-al doilea Război Mondial, Jaspers, ieșit din cercul strâmt al psihiatriei, spunea că filosofia nu va fi niciodată o știință. Știința trebuie, după el, să urmărească „puritatea maximă”, adică obiectivitatea, în timp ce filosofia trebuie să gândească „în alianță” cu știința, dar „radical diferit” de ea. Știința este necesară adevărului filosofic, fără însă să fie determinantă. Nu am căderea să discut aici (sau în altă parte) filosofia jaspersiană a existenței, dar ceea ce cred că am înțeles este că, după Jaspers, filosofia implică judecăți de valoare, care sunt non-obiective și chiar non-raționale. Nu în sensul de non-inteligente, ci în sensul că ele nu au la bază observația științifică, ci propria noastră existență. Jaspers nu este niciun moment un iraționalist. Pentru el, o filosofie existențială trebuie să ia întotdeauna în calcul adevărul obiectiv, științific, dar nu se poate limita la el, pentru că suntem oameni. “Problema grea” a filosofiei minții, recte problema conștiinței, e o reformulare mai simplă, sau un caz particular al problemelor filosofiei existențiale.

De ce ar face excepţie psihiatria, care nu e altceva decât, la rândul ei, un caz  particular al problemei conștiinței? Este psihiatria reprezentantul obiectivității, al științei, și atât? Mult mai probabil este ca psihiatria să fie pentru neuroștiințe ceea ce filosofia este pentru știință, în general.

Când Jaspers l-a declarat pe Max Weber filosof, a stârnit un scandal în lumea filosofilor, care nu erau deloc dispuși să primească un om de știință în rândurile lor, nici măcar simbolic. Dar Max Weber era filosof (deși nu s-a considerat niciodată unul) tocmai prin faptul că nu putea să se limiteze, în științele sociale, la obiectivitatea strictă a biologului. Filosofia reală este în mod fundamental pragmatică. Chiar dacă tindem să nu o considerăm astfel, pentru că, atunci când vorbim de ea, ne imaginăm niște academicieni într-un turn de fildeș.

Psihiatrii de astăzi sunt, fără îndoială, niște efectori ai științei, ceea ce e foarte bine. Însă psihiatria a fost și trebuie să fie şi altceva: o manifestarea a umanismului. Dacă psihiatria vrea să aibă pretenția că se ocupă cu oameni, deci cu existențe, și nu cu concepte sintetice cum sunt tulburările psihice, atunci ea trebuie să fie filozofie.

Foto: Lucrarea ”Une leçon clinique à la Salpêtrière”,  de André Brouillet

Acest text a fost preluat de pe site-ul lui Vlad Stroescu, specialist în psihiatrie.

 

De același autor, mai puteți citi și:

De unde vine fericirea

Experiența subiectivă în psihoză

Psihosociologia consumului de tutun în România

Adevăr și plauzibil în doliul patologic

Ce este și ce nu este un psihiatru

Cercul vicios al anxietăţii




3 comentarii

  1. Pingback: Fobia socială – o pandemie? | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Există droguri care nu dau dependență? | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. problema e mult mai adîncă și, cel puțin eu, doar recent am aflat|înțeles cu surprindere certîndu-mă cu ateii pe net, că cel puțin din perspectiva științei pozitiviste și a talibanilor atei existența = realitate și invers … adică tot ceea ce există e real și realitatea cuprinde tot ceea ce există … și asta înseamnă că întreg universul e implicit complet accesibil științei și metodelor știintifice de cunoastere a lumii!

    ceea ce pe mine m-a lăsat la propriu cu gura căscată … deabia atunci am înțeles de ce nu ne înțelegem de loc! pentru unii dintre noi ceea ce există nu e nici pe departe tot una cu realitatea! și sunt sigur că am dreptate, i-am dat ateului peste bot cu exemple cît se poate de simple și ușor de înțeles a faptului că existență = realitate e totuna cu a admite că baba cloanța sau moș crăciun sunt nu doar entități reale în universuri mentale oarecare ci ființe reale, observabile dpdv știițific dacă e să plecăm de la un imposibil și ilogic existență=realitate!

    deaia e în suferință și psihiatria, psihologia sau științele sociale care pentru a fi înțelese depind de un agent cauzator al cărei cauză primă e mintea umană, dorințele ei, nevoie ei, defectele ei de functiuonare șamd pentru că din perspectiva pozitivistă, a realității obiective ca tot ceea ce există a studia mintea umană și bolile ei e totuna cu a căuta cauze materiale ale acestor defecțiuni de funcționare … a capitula și a recunoaște că bolile minții, măcar o parte din ele, au o altă cauză decît defecțiuni|cauze materiale e echivalent cu a recunoaște existența lui dumnezeu dpdv al paradigmei știintifice de cunoaștere a lumii …

    mintea umană în acest sens e dumnezeu … la fel de imaterial, ireal dar al naibii de existent, și din cauza lipsei sale de suport real, accesibil științei și instrumentelor de măsură, nemăsurabil!

    însă deocamdată doar pentru foarte puțini oameni de știință începe să încolțească cu adevărat ideea, bănuiala, că s-ar putea ca inconsistența rezultatelor unor discipline științifice ca psihiatria să aibe drept cauză fundamentală inadecvarea paradigmei științifice dominante actuale vizavi de imaterialitatea minții umane

    și astfel se ajunge la punerea sub semnul întrebării a însăși fundamentului paradigmei științifice oficiale, obiectivitatea științei, posibilă datorită accesului prezumat implicit al instrumentului de măsură obiectiv în orice colț al universului!

    cînd o parte a ceea ce există nu mai e accesibil instrumentului de măsură lucrurile se complică! cînd aceste fantome, iluzii, nu doar că există dar mai produc și efecte reale sa dus naibii ditamai … iluzia …

    că știința e diferită de restul religiilor, că e cu un moț deasupra tuturor!

Leave A Reply