Pseudoștiința. Cum driblează presa ”gogoșile” savanților

1

În fiecare zi ne trec prin mână concluzii la care au ajuns, după experimente mai mult sau mai puțin credibile, deja mitologicele personaje ale științei-pop: cercetătorii britanici sau oamenii de știință americani. ”Genomul broaștelor atletice se modifică mai repede”, ”Dacă bei două beri, devii mai deștept”, ”Dacă exersați pe banda rulantă în timpul pauzelor publicitare, slăbiți mai mult”, ”Usturoiul și ceiaul verde previn cancerul”, ”Cocaina afectează dansul albinelor” sau ”Porumbeii pot distinge între desene frumoase și urâte făcute de copii” – doar câteva exemple din cercetările prin care presa promovează noile valori normative ale științei.

 

Greu de verificat și de analizat cu ochi critic, cele mai multe astfel de studii poartă garanția ”specialiștilor” și a ”cercetătorilor” care trec prin grila statisticii până și cele mai absurde aspecte ale vieții cotidiene. Publicului i se livrează explicații și metode pe care criticii acestor studii de popularizare le numesc ”iluzii cognitive”. Ce rol joacă media în modelarea noilor stiluri de viață ideale, alimentate de nenumărate cercetări aparent științifice și de ce suntem dispuși să credem mai degrabă în autoritatea cifrelor, decât în cunoștințele acumulate în bagajul transmisibil al simțului comun?

”Ca fiinţe umane, avem o abilitate înnăscută de a construi ceva din nimic,” scrie  Ben Goldacre, medic, autor și jurnalist la ”The Guardian”, unde ține din 2003 rubrica dedicată pesudoștiinței. ”Vedem forme în nori ori ni se pare că luna are chip de om; cartoforii sunt convinşi că au perioade când sunt „în mână”; luăm o piesă heavy‑metal absolut nevinovată, o derulăm invers şi auzim mesaje ascunse despre Satan. Capacitatea noastră de a sesiza structuri ne permite sădăm sens lumii; însă uneori, în entuziasmul nostru, devenim extrem de sensibili, gata să reacţionăm.” Ținând cont de această disponibilitate, în care credințele se mută în zona demonstrabilului, astfel încât autoritatea cercetătorului devine esențială în promovarea adevărului, dar, mai nou, și a binelui de zi cu zi, media alimentează frecvent setea oamenilor de asigurări ”ca la carte” în mai toate domeniile de viață: de la alimentație, la neuroștiințe. Nu e de mirare că, de 1 aprilie, revista American Scientific a scris un articol-farsă unde mai mulți cercetători inventați recunosc că mare parte a textelor despre cum funcționează creierul sunt fabulații, certificate însă de un jargon greu accesibil și de imagini frumoase. Aceste mărci ale credibilității puse în seama specialistului sunt noile cărți de joc de pe masa de la care câțiva oameni de știință, câteva companii care finanțează experimentele și foarte multe canale de presă lansează noile reguli și promisiuni pentru vieți mai bune, ”demonstrat științific.” Pentru a înțelege mai bine câteva dintre resorturile care pun în mișcare aceste procese, vă invităm să citiți în continuare un fragment extensiv din lucrarea ”Pseudoștiința” de Ben Goldacre, publicată în colecția ”Acum pentru viitor”, de la Editura Trei.

 

Cum promovează media o proastă înțelegere a științei

Este cazul să punem ordine în toate astea şi să evaluăm cât de adânc s‑au implantat în cultura noastră neînţelegerile şi falsele reprezentări ale ştiinţei. Dacă sunt cât de cât cunoscut, e pentru că am dat în vileag poveştile neghioabe ale presei despre ştiinţă: este grosul muncii mele, a mea oeuvre, şi mă ruşinez puţin să vă spun că am peste câteva sute de subiecte dintre care să aleg, pentru a‑mi susţine argumentele pe care intenţionez să le prezint aici. Aţi putea să mă consideraţi cam obsedat din fire.

Am parcurs multe teme până aici: seducătorul marş al medicalizării existenţei cotidiene; fanteziile despre pilule, comercial şi escrocherie, ca şi penibilele afirmaţii despre alimente, unde jurnaliştii nu sunt cu nimic mai puţin vinovaţi decât nutriţioniştii. Aş dori să mă concentrez acum asupra subiectelor care ne arată cum este percepută ştiinţa, dar şi asupra modelelor repetitive, structurale cu ajutorul cărora suntem induşi în eroare.

Ipoteza mea primară este următoarea: cei care conduc presa sunt absolvenţi de ştiinţe umaniste care nu înţeleg prea bine ştiinţa şi care îşi poartă ignoranţa ca pe o decoraţie. În secret, undeva în sufletul lor, poate că resimt faptul de a‑şi fi refuzat accesul la una dintre cele mai semnificative progrese în gândirea occidental din ultimele două sute de ani; însă în toate articolele despre ştiinţă din presă există un atac implicit: alegând subiectele şi maniera lor de tratare, media creează o parodie de ştiinţă. Pusă pe acest şevalet, ştiinţa este zugrăvită ca un fel de prelegere didactică lipsită de fundamente, incomprehensibilă, un adevăr al oamenilor de ştiinţă, ei înşişi figuri autoritare, arbitrare şi care nu s‑au supus unui proces de alegeri democratice. Indivizii aceştia sunt rupţi de realitate; se ocupă cu treburi ciudăţele sau periculoase, însă oricum ar fi, tot ce are de‑a face cu ştiinţa e lipsit de consistenţă, contradictoriu, probabil pe punctul de a se schimba în curând şi, cel mai ridicol, „greu de priceput“ . După ce au creat această parodie, se apucă să o atace, de parcă ar critica sincer ce este cu adevărat ştiinţa.

Subiectele despre ştiinţă din media intră în general în trei categorii: poveştile aiurite, poveştile „cu descoperiri epocale“ şi cele „de speriat“. Fiecare dintre ele subminează şi distorsionează ştiinţa în chip deosebit. Le vom lua în ordine.

Poveştile aiurite — bani pentru nimic

Dacă vreţi să vă promovaţi cercetarea în presă, azvârliţi sterilizatorul, abandonaţi pipeta, ştergeţi‑vă copia din Stata şi vindeţi‑vă sufletul unei companii de PR.

La Universitatea Reading există un bărbat pe nume dr. Kevin Warwick, care este, de ceva vreme, un izvor nesecat de istorii care‑ţi iau ochii. Îşi implantează un cip de la un card de identitate în braţ şi apoi le arată jurnaliştilor cum poate deschide cu el uşi la catedra facultăţii. „Sunt un cyborg“, anunţă doctorul, „o îmbinare dintre om şi maşină“, iar media cade pe spate de impresionată ce e. Un subiect favorit de cercetare provenit de la laboratorul său — deşi, evident, niciodată publicat în vreo revistă ştiinţifică — este afirmaţia că urmărirea la televizor a serialului Richard şi Judy ar creşte performanţa la examene a copiilor mult mai efficient decât multe alte lucruri de la care v‑aţi aştepta să facă asta, cum ar fi, de pildă, exerciţiile fizice sau o ceaşcă de cafea.

Nu a fost, aici, doar o glumiţă nevinovată: a apărut la televizor ca ştire şi, spre deosebire de multe

subiecte ştiinţifice autentice, a produs un editorial în Independent. Nu trebuie să sap prea mult după exemple: am cinci sute dintre care să aleg, cum ziceam. „Infidelitatea este genetică“, spun cercetătorii. „Alergia la electricitate este reală“, spune savantul cutare. „În viitor toţi bărbaţii vor avea puţa mare“, zice un biolog evoluţionist de la London School of Economics.

 

Imagine din filmul ”Human Nature”, regizat de Michel Gondry


Poveştile acestea sunt aiurite şi lipsite de fond, o mascaradă ştiinţifică, şi îşi ating forma cea mai pură în istoriile despre savanţi care au „descoperit“ formula pentru ceva. Tare mai sunt într‑o ureche. Poate că v‑aţi bucurat, recent, de formula perfectă pentru a mânca îngheţată (AxTpxTm/FtxAt+VxLTxSpxW/Tt=3d20), pentru serialul de comedie perfect (C=3d[(RxD)+V]xF/A+S, după Telegraph), oul fiert perfect (Daily Mail), gluma perfectă (din nou Telegraph), ca şi cea mai deprimantă zi a anului ([W+(D‑d)] xTQMxNA) în aproape orice cotidian din lume. Aş putea continua.

Aceste istorii sunt, în mod invariabil, scrise de corespondenţi ştiinţifici şi urmate cu ardoare — spre aprobare universală — de comentarii venite din partea unor absolvenţi de ştiinţe umaniste care vorbesc despre cât de duşi cu pluta şi irelevanţi sunt oamenii de ştiinţă, fiindcă din perspectiva izolaţionistă a ipotezei „parodice“ în asta constă atractivitatea acestor poveşti: ştiinţa e prezentată publicului ca irelevantă, ca o activitate marginală.

Cei care scriu aşa ceva sunt interesaţi şi de bani, pentru a promova produsele şi a umple iute paginile cu un minim efort jurnalistic. Să recurgem la exemplele cele mai vizibile. Dr. Cliff Arnall este regele ecuaţiilor, iar realizările sale recente includ formulele pentru cea mai neplăcută zi din an, pentru cea mai fericită, pentru weekendul prelungit perfect şi multe, multe altele. Dacă e să ne luăm după BBC, acesta este „profesorul Arnall”; de obicei apare ca „Dr. Cliff Arnall de la Universitatea Cardiff“. În realitate e un întreprinzător privat care ţine cursuri de sporire a încrederii în sine şi de control al stresului şi care a activat ceva timp cu jumătate de normă şi la Universitatea Cardiff. Cu toate acestea, biroul de presă al universităţii nu ratează ocazia de a‑l introduce în raportul lunar care monitorizează apariţia cu succes în media. Atât de jos am ajuns.

Poate că nutriţi speranţe în privinţa acestor formule — poate credeţi că fac ştiinţa „relevantă“ şi „distractivă“, cam cum e rockul creştin. Dar ar trebui să ştiţi că formulele provin de la companiile de PR, adesea în formă definitivă şi pregătite să li se alăture un nume de cercetător. Companiile de PR sunt, de fapt, foarte deschise cu clienţii când vine vorba de o asemenea practică: e numită „expunere publicitară echivalentă“ şi la ea se adaugă o „ştire“, de care se poate ataşa numele unui client.

Formula lui Cliff Arnall pentru identificarea celei mai neplăcute zi din an a devenit anual un cal de bătaie pentru media. A fost finanţată de Sky Travel şi a apărut în ianuarie, o lună foarte nimerită pentru rezervări de vacanţă. Formula „celei mai fericite zi din an“ apare în iunie — primind încă un spaţiu în Telegraph şi în Mail în 2008 — cu sprijinul mărcii de îngheţată Wall’s. Formula profesorului Cary Cooper pentru evaluarea triumfului sportiv a fost sponsorizată de Tesco. Ecuaţia pentru „efectul de frumuseţe“, potrivit căruia doamnele devin mai atractive după câteva beri, a fost produsă de dr. Nathan Efron, profesor de optometrie clinică la Universitatea din Manchester, şi finanţată de producătorul de material optice Bausch & Lomb; formula pentru lovitura de pedeapsă perfectă, inventată de dr. David Lewis de la Liverpool John Moores, a fost sponsorizată de Ladbrokes; formula pentru ambalarea perfectă a unei surprize de Crăciun, inventată de dr. Paul Stevenson de la Universitatea din Surrey, a fost comandată de Tesco; formula pentru plaja perfectă, a dr. Dimitrios Buhalis de la Universitatea din Surrey, a primit finanţare de la agenţia turistică Opodo. Aceştia sunt cu toţii persoane de la universităţi serioase, care şi‑au pus semnăturile pe expuneri publicitare echivalente ale unor companii de PR.

Ştiu cum este plătit dr. Arnall, fiindcă, după ce am scris în ziar criticând nesfârşitele sale poveşti cu ecuaţii apărute chiar înainte de Crăciun, mi‑a trimis acest e‑mail cu adevărat simpatic:

Cât despre menţionarea numelui meu în legătură cu Wall’s, să ştiţi că tocmai am primit un cec de la ei. Noroc şi toate cele bune, Cliff Arnall.

Nu e niciun scandal: e doar prostesc. Aceste subiecte de presă nu sunt informative. Sunt activităţi promoţionale mascate sub forma unor ştiri. Bat monedă — într‑o manieră cam cinică — pe faptul că majoritatea editorilor de ştiri n‑ar recunoaşte un subiect despre ştiinţă nici dacă le‑ar dansa gol prin faţa ochilor. Mizează pe faptul că ziariştii sunt în criză de timp dar au totuşi nevoie să umple cu ceva paginile, în condiţiile în care tot mai multe cuvinte sunt scrise de tot mai puţini reporteri. Este, de fapt, un exemplu perfect pentru fenomenul pe care jurnalistul Nick Davies l‑a numit churnalism, deversarea necritică în presă; este, în multe privinţe, un caz particular al unei probleme mult mai extinse, generalizată în toate zonele jurnalismului. O cercetare desfăşurată la Universitatea Cardiff în 2007 arăta că 80 la sută din toate subiectele prezentate de cotidiene erau „complet, în principal sau parţial construite din material la mâna a doua, furnizat de agenţiile de ştiri şi de industria de promovare“. Mă izbeşte faptul că aceste comunicate de presă se pot citi pe internet, fără a trebui să fie cumpărate de la agenţii.

„Toţi bărbaţii vor avea puţa mare“

Chiar dacă sunt peltele publicitare, aceste subiecte inventate de companiile de PR pot avea un grad fenomenal de penetrare. Puţele cu pricina se pot găsi în titlul unui articol din Sun, care se referă la un „raport evolutiv“ nou‑nouţ şi radical scris de dr. Oliver Curry, „teoretician evoluţionist“ de la centrul de cercetare [email protected]

Povestea e un clasic al genului. Până în anul 3000, înălţimea medie a unui om va fi de doi metri, pielea sa va avea culoarea cafelei şi speranţa de viaţă se va ridica la 120 de ani, estimează un nou studiu. Şi veştile bune nu se opresc aici. Bărbaţii vor fi teribil de încântaţi să afle că organele lor genitale vor spori în dimensiuni — în vreme ce sânii femeilor vor deveni mai „obraznici“.

Iată ce a fost prezentat drept un nou şi important „studiu“ în mai toate cotidienele britanice. Nu era de fapt decât un eseu pretenţios scris de un teoretician politic de la LSE. Dar se poate argumenta aşa ceva, chiar şi în termenii proprii? Nu. Mai întâi, dr. Oliver Curry pare să creadă că mobilitatea socială şi geografică sunt chestii noi şi că vor produce oameni coloraţi uniform în nuanţa cafelei într‑o mie de ani. Poate că Oliver nu a fost prin Brazilia, unde africani cu piele neagră, europeni albi şi nativi americani au avut copii împreună timp de multe secole. Brazilienii nu au căpătat culoarea cafelei: prezintă încă, de fapt, o mare varietate de pigmenţi, de la negru la arămiu. Studiile despre pigmentarea pielii (unele făcute chiar în Brazilia) arată că aceasta nu pare a avea legătură cu originea dumneavoastră africană, sugerând că pielea îşi capătă culoarea datorită unui număr de gene destul de mic şi că probabil nuanţele nu se amestecă devenind o apă şi‑un pământ, cum pretinde Oliver.

Dar celelalte idei ale sale? Teoria lui ar fi că, în cele din urmă, datorită unor diviziuni socioeconomice extreme, oamenii se vor separa în două specii: una longilină, curată, sănătoasă, inteligentă şi creativă; cealaltă scundă, masivă, asimetrică, grosolană, bolnăvicioasă şi nu tocmai isteaţă. Aduce mult cu povestea eloilor iubitori de pace şi a morlocilor canibali din Maşina timpului a lui H.G. Wells.

Teoria evoluţionistă este probabil una dintre primele trei idei revoluţionare ale timpului nostru şi e păcat să fie întrebuinţată în mod eronat. Aceste afirmaţii ridicule au apărut în toate ziarele britanice, pe post de ştire, însă niciun cotidian nu s‑a gândit să menţioneze că separarea speciilor, pe care o estimează Curry, necesită de obicei anumite presiuni destul de puternice, cum ar fi diviziunile geografice. Aborigenii tasmanieni, de exemplu, care au fost izolaţi timp de 10.000 de ani, erau încă în stare să aibă copii cu indivizi umani din afara societăţii lor. „Speciaţia simpatrică“, o diviziune a speciilor într‑un loc în care două grupuri îşi împart acelaşi spaţiu, separate doar de factori socioeconomici, e şi mai dificilă încă.

O vreme, cred oamenii de ştiinţă, aşa ceva nu s‑a întâmplat defel. Această separare ar necesita ca diviziunea să fie absolută, cu toate că istoria ne arată că femeile atractive dar nevoiaşe şi bărbaţii urâţi dar bogaţi se pot dovedi plini de inventivitate în amor. Aş putea continua — întregul comunicat de presă vă stă la dispoziţie, ca să vă amuzaţi, pe badscience.net.

Însă problemele vulgare din acest eseu vulgar nu reprezintă problema: bizar e felul în care o poveste gen „oamenii de ştiinţă susţin…“ a ajuns să fie promovată în toată presa şi înghiţită fără discernământ de BBC, Telegraph, Sun, Scotsman, Metro şi multe altele.

Cum se poate întâmpla aşa ceva? Deja nu mai este nevoie să vă spun că „cercetarea“ — sau „eseul“ — a fost plătită de Bravo, un „canal pentru bărbaţi“ cu bikini şi maşini rapide, care îşi sărbătorea douăzeci şi unu de ani de activitate. (În săptămâna cu marele eseu ştiinţific al dr. Curry, ca să vă faceţi o idee despre acest post, aţi fi putut urmări clasicul film Temptations: „Când un grup de lucrători la fermă descoperă că banca încearcă să pună mâna pe proprietatea lor, se consolează unii pe alţii cu o serie de partide sexuale fierbinţi“. Asta ar putea explica, într‑un fel, „sânii obraznici“ ce apar în „noul studiu“.)

Am stat de vorbă cu prieteni de la diverse publicaţii, reporteri adevăraţi pe domeniul ştiinţific, care mi‑au explicat că s‑au dat de ceasul morţii încercând să le explice şefilor lor că subiectul n‑avea nimic de‑a face cu ştiinţa. Însă dacă ei refuză să scrie, se găseşte întotdeauna vreun jurnalist care s‑o facă — veţi descoperi adesea că cele mai prosteşti articole „de ştiinţă“ sunt scrise de corespondenţi sau de ziarişti de ştiri nespecialişti — şi, dacă‑mi este permis să împrumut un concept din teoria evoluţiei, presiunea selecţiei asupra angajaţilor de la cotidienele naţionale duce la apariţia unor jurnalişti care scriu supuşi şi cât ai clipi aberaţii comerciale prezentate drept „noutăţi ale ştiinţei“.

Mă mai fascinează şi altceva: dr. Curry e un savant serios (deşi în teoria politică, şi nu în domeniul biologiei). Nu vreau să arunc cu noroi asupra carierei sale. Sunt sigur că a produs multe lucrări ce merită atenţie, însă e foarte probabil că nimic din ce ar putea face în calitate de cercetător respectabil la una dintre universităţile britanice de top n‑ar putea produce un asemenea efect mediatic — şi atâta impact cultural — cât a produs eseul său copilăros, pretenţios şi eronat, care nu explică nimic nimănui. Nu‑i aşa că viaţa e ciudată?

 

Foto main: Phys.strath.ac.uk

Foto jos: Healthmad.com


Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger