Protestele din Piața Universității – ”extraordinare” sau ”fără viziune”?

3

Deși ecoul protestelor din ianuarie-februarie 2012 e încă actual, aseară, în Piața Universității, s-a sărbătorit cu puțin entuziasm un an de la aceste evenimente. Ele au fost startul unui șir de proteste care s-a întins pe toată perioada anului trecut, 2012 fiind mai nesupus civic decât mulți alți ani din istoria recentă a României.

 

Foto: Ioana Moldovan

 

Ce au adus nou protestele, dar și ce nu au reușit să schimbe dezbatem astăzi cu invitații noștri: Claudiu Crăciun,  lector universitar doctor la Catedra de Știinte Politice și Studii Europene a Facultăţii de Ştiinţe Politice, SNSPA, și Florin Poenaru, doctorand în antropologie socială la Central European University din Budapesta.

[coloana]

Piața Universității a determinat schimbări politice

de Claudiu Crăciun,  lector universitar doctor

Uitându-mă la societatea românească a sfârşitului de an 2011, protestele păreau improbabile. Acum, însă, îmi este greu să îmi imaginez istoria recentă fără ele. Dinamica lor ne-a arătat că nu avem experiența mişcărilor sociale. A trebuit să învăţăm totul pe parcurs, deşi au existat persoane care experimentaseră Piaţa Universităţii din 1990. A fost totuşi un protest al secolului 21, unul în care internetul, mass-media şi vizualul au jucat un rol în mobilizarea participanţilor şi în transmiterea mesajelor.

Ar fi fost ideal să fim mai mulţi, să schimbăm mai multe lucruri. Dar acest lucru nu trebuie să ne obtureze perspectivă asupra protestului. Să nu uităm că a fost cel mai lung protest neîntrerupt. A durat aproximativ 90 de zile şi s-a desfăşurat în Piaţa Universităţii şi în multe alte locuri. A funcţionat bine consensul obținut zilnic. Grupul s-a recompus în fiecare zi şi a dat dovadă de inspiraţie şi creativitate în multe momente critice. S-a deplasat în puncte cheie precum Palatul Controceni, Piaţa Revoluţiei sau Banca Naţională, făcând zilnic față intimidării şi chiar violenţei jandarmeriei. Am putea adăuga presiunea mediatică şi suspiciunile în privinţa motivelor prezenţei lor acolo. Mai adăugaţi şi nişte temperaturi inumane şi veţi vedea că protestele au fost de fapt extraordinare.

Principalul efect a fost unul simbolic şi anume faptul că schimbarea politică a plecat dinspre societate către clasa politică şi nu invers. Pentru câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, Piaţa Universităţii a fost un actor de putere care a determinat la schimbări politice şi legislative. Partidele au încercat din răsputeri, şi mă refer la toate, dar în principal cele de opoziţie, să canalizeze acea energie şi să o convertească în legitimitate şi voturi. Au făcut-o mai mult decât meritau. Demonizarea adversarului le-a ascuns propriile defecte şi au ridicat la cote nesănătoase nivelul de aşteptare. Vor plăti preţul pentru acest lucru, mai devreme sau mai târziu. Dacă rămânem fideli spiritului Pieţei Universităţii ar trebui să o facă mai devreme.

Soluţia ar fi să construim reţele civice mai extinse care se pot activa în momente cheie. Nu putem ceda partidelor şi mass-media funcţia de mobilizare, ci trebuie să ne-o asumăm activ. Protestele au arătat cât de puţine legături există între cetăţeni, în afara organizaţiilor formale, la rândul lor slăbite. Am gândit tranziţia către democraţie în România ca reformă instituţională. Societatea civilă s-a definit restrâns şi în relaţie prea apropiată cu elita politică. Retrospectiv, o strategie mai potrivită, probabil complementară, ar fi fost dezvoltarea reţelelor comunitare şi sociale. Fără aceste reţele, politica democratică şi civismul eşuează. Este o misiune grea, mai ales după două decenii de tranziţie, în care s-a greşit mult. Elitele politice, construite clientelar, se ‚naturalizează’. Instituţiile publice sunt în mare măsură capturate şi la fel majoritatea instituţiilor mass-media. În plus, cultura capitalismului românesc promovează un individualism care depăşeşte graniţele economicului şi se revărsă şi în politic şi în social, pervertindu-le. Vânzarea votului, cât şi fuziunea grupurilor de afaceri cu cele politice sunt sindromuri ale ‚marketizării’’ politicii. Reţelele sociale şi comunitare, bazate pe cooperare şi solidaritate se dezvoltă cu greu. Şi mă refer în special la cele seculare. Cele confesionale atacă textura democraţiei şi nu o susţin. Dar este direcţia în care trebuie să mergem. Este probabil singura şansă de reformare a clasei politice şi a sistemului instituţional. Dacă existau resurse interne pentru reforme la nivelul acestora protestele nu s-ar fi declanşat. Deşi majoritatea politicienilor privesc aceste mişcări sociale cu dispreţ sau iritare, ele sunt semnale către aceştia. Mâini întinse. Din vina lor, însă, nu sunt mâini întinse, ci a braţe ridicate şi pumni strânşi ameninţător.

[coloana]

Doar iubirea de democrație a rămas intactă

de Florin Poenaru, doctorand în antropologie socială la Central European University

În retrospectivă, evenimentele din ianuarie-februrarie 2012 par a fi reconfirmat vechea schemă liberal-conservatoare clasică a adeziunii la valorile și instituțiile status quo-ului. Această atitudine a fost cel mai bine exprimată de mesajul “iubesc democrația”, ce a făcut totodată posibilă incorpoarea acestor proteste de către media mainstream și neutralizarea lor simbolică ca mișcări anti-Băsescu și anti-PDL, sau eventual anti-austeritate. Astfel, ceea ce a părut a fi apariția incipientă a unor mesaje și voci cu adevărat anti-sistem în mediul local au fost de fapt rapid marginalizate de către consensul hegemonic de dreapta ce structurează în mod fundamental spațiul autohton post-decembrist.

Astfel, chemată la solidaritate și acțiune politică, societatea românească nu a putut decât să își exprime propriile linii de fractură, atât ideologice cât și politice, dar și absența unui plan alternativ. Aceste linii de ruptură au fost înscrise nu doar simbolic ca diferență între protestatarii pașnici și suporterii violenți (altfel spus, între clasa de mijloc onorabilă și articulată și proletariatul urban scăpat de sub control), ci și spațial, între pensionarii de la TNB (clasa comunistă asistată) și tinerii (corporatiști-europeni) de la fântână, fiecare cu modurile specifice de expresie, reprezentare mediatică și adeziune ideologică. Temporar s-au putut forma totuși alianțe ad-hoc, cu precădere în interiorul grupurilor de intelectuali și artiști locali, mai degrabă pe baze performative decât ideologice –așa cum urma să devină clar șase luni mai târziu în timpul scindărilor ocazionate de discuția din jurul ICR – dar și parțial între intelectuali și suporteri ca formă de compensare a lipsei de mesaj social concret din partea intelectualilor, aceștia văzându-se nevoiți să cauționeze naturalist energia brută a suporterilor ca substitut la lipsa proprie de organizare politică și ideologică.  Pare că pe termen lung, “Piața” nu a făcut decât să reproducă hegemonia unui discurs al moralității și drepturilor în defavoarea egalității și solidarității, ducând totodată la apariția unor leaderi informali cu agendă proprie, dar și a unei mitologii specifice ce este frecvent recuperată nostalgic.

Fără a nega importanța semnificativă a acestor proteste, atât socială dar și subiectivă, împotriva acestei nostalgii aproape ritualice trebuie observat totuși că urmarea protestelor din ianurie-februarie a fost de fapt o adâncă de-politizare, fragmentare și demobilizare a forțelor sociale active acum un an, concomitent cu recuperararea acestora în mediul academic și artistic. Astfel, departe de a se constitui ca platforma unor construcții sociale alternative pe termen lung, eforturile din iarna trecută, în ciuda importanței lor conjuncturale, par a fi arătat de fapt limita mobilizării de stradă în absența unei viziuni concrete de societate și de acțiune politică de lungă durată. Tot entuziasmul acelor zile s-a transformat rapid în cinism în ceea ce privește clasa politică ca atare, iar toate speranțele în pesimism structural cu privire la posibilitatea schimbării efective. Astfel, la un an de la acele proteste, societatea pare din ce în ce mai divizată, mai dezorganizată politic și mai dezinteresată ideologic. Doar iubirea de democrație pare a fi rămas intactă.

[coloana]

3 comentarii

  1. Pingback: Doar iubirea de democraţie a rămas intactă | Critic Atac

  2. Parerea mea de cetatian al acestei tari este CAINI LATRA URSUL TRECE SI ISI VEDE DE ALE LUI nimic nu sa schimbat in urma protestelor. Noi tot saraci si cu viata traita in lipsuri fara locuri de munca iar cei ce lucreaza au salari mizere. Iar ei POLITICIENI indiferent de culoarea politica isi vad in continuare de ale lor. Muncesc cu sarguinta si perseveritate sa saraceasca populatia si sa vanda tot ce are TARA aceasta VAND TOT DE PARCA ESTE AL LOR NU AL TARII. AM AJUNS O PIATA DE CONSUM NOI NU MAI PRODUCEM NIMIC AU DISTRUS CU BUNA STIINTA INDUSTRIA SI AGRICULTURA. POLITICIENI NOSTRI PROTEJEAZA INTERESELE STRAINILOR NU AL ROMANILOR.

  3. “consensul hegemonic de dreapta”…
    Oare ce-o vrea să spună poetul?

    Protestele au fost o aiureală, de văzut şi pozele pe care protestatarii şi le-au pus mai târziu pe Facebook: zâmbitori, teribilişti, caragialeşti (s-avem şi noi Indignaţii noştri!).

    Că protestele au fost masiv întreţinute de USL (“Jurnalul naţional” se distribuia gratis în Piaţa Universităţii) s-a văzut şi în vară, când chestiunea plagiatului, chestiunea ICR şi întreaga încercare de puci n-au mai scos în stradă “indignaţii” din iarnă, deşi vremea era mult mai favorabilă.

    Pe scurt, eu consider protestele din iarna 2012 un moment penibil. Iar cei care au participat, jenaţi de monstrul căruia involuntar i-au dat drumul, se apără cum se apără oamenii din totdeauna: prin negare şi deformarea realităţii. Ei încă văd în asta un moment de glorie. Cam ca ilegaliştii care vedeau cum o luase comunismul razna, dar se tot încăpăţânau să nege realitatea. Se imaginează, probabil, un fel de 68-işti (altă generaţie jenantă).

    (Multe salutări protestatarului Remus Cernea!)

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger