Protest de provincie înăbușit de jandarmi

2

Am decis să scriu taman despre cea de-a șaptea dumincă de protest de la Brașov pentru că este singura după care am plecat deznădăjduită. Ignoranța bulevardierilor de weekend a fost asortată acum cu o serenadă eșuată sub balcoanele căminelor studențești și cu un prefect de rit oligarhic.

de Cecilia Laslo

 

Protestul începe, la fel ca în celelalte șase duminici de mai înainte, în fața prefecturii, unde, mai bine de o oră, primii veniți așteaptă cu inima strânsă să se îngroașe rândurile convoiului roșian. Desigur, e greu să te apuci duminică după-masă să strigi alături de niște fanatici cu peturile în mână despre cianuri, corporații, politicieni cumpărați ș.a.m.d când poți să rămâi comod pe terasă, să te guduri în soarele autumnal și să admiri degradé-ul pădurii de pe Tâmpa.

Puțini, poate un pic peste o sută de oameni, plecăm pe la deja tradiționalele checkpoint-uri ale marșului brașovean. Prima oprire: clădirea Modarom (foto sus), chiar în capătul străzii Republicii, acest Champs-Elysées al orașului. Cu steaguri, pancarte, peturi și portavoci, îi prezentăm protipendadei de la terase genericul protestului, ca mai apoi să ne desfășurăm vocal în imediata vecinătate a meselor liniștite și serene. După procesiunea de pe lângă familiile și cuplurile ieșite la o răcoritoare duminicală, ajungem în Piața Sfatului și ne întindem în stânga fântânii, înspre Biserica Neagră. Pe fondul sonor Uniți Salvăm Roșia Montană, împărțim fluturași și încercăm să le explicăm oamenilor cât mai succint de ce am ieșit, adăugând din când în când, dacă situația o cerea, câte un Nu, nu ne plătește nimeni. Coborâm pe strada Mureșenilor, ne oprim în sensul giratoriu din Livada Poștei și în punctul acela încercăm să ne facem auziți de șoferii din mașini, de călătorii ce așteptau în stația de autobuz, de șahiștii din parc, de pietonii de pe trotuarele înguste ale centrului istoric.

Pe nesimțite, o apucăm către căminele studențești de pe colina Universității Transilvania, trecem de pe bulevardele principale pe străduțele liniștite care, pun pariu, nu au găzduit niciodată vreun cortegiu protestatar între pereții exteriori ai caselor de acolo. Cicliștii își iau bicicletele în spinare, părinții, copiii de mână, ceilalți, doar un pic de avânt și urcăm câteva zeci de trepte până ajungem pe platoul de reședință a sute de studenți. Pe măsură ce vuietul se apropie, siluetele încep să se profileze la geamuri, întâmpinându-ne cu flash-urile telefoanelor mobile; unii, mai curioși, coboară în șlapi și trening, consternați grozav de vizita inopinată – Care-i faza aicea, frate? Grupuri sporadice adunate în jurul meselor scufundate în coji de semințe ne întorc spatele ostentativ și încearcă să își continue seara cu voioșia a priori. Scandăm minute-n șir Studenți, și voi luptați cu noi!, dar vocile se izbesc de pereții reci ai căminelor și se întorc la noi micșorate, neatinse. Pe la urechi îmi trec razant niște parafraze vulgare ale lui Uniți salvăm urmate de niște râsete cu iz de bere la pet.

 

Studenți. Foto: Alexandru Petrescu

 

Când simțim că RSVP-ul nostru n-a fost luat în seamă, ne retragem din Edenul studențesc și coborâm înapoi în urbe, pe aceleași străduțe întortocheate și înfășate de culcare. Deja este seară târzie, se lasă frigul, unii reculează, protestul a obosit. Mâna de oameni rămași se regrupează într-un sens giratoriu și decid să se întoarcă în fața prefecturii, punctul zero al manifestației. Mare ne e surpriza tuturor când ne pomenim cu muntele la Mohamed sau, mai bine zis, cu reprezentantul județului nostru chiar în coada protestului.

Într-un negligé sportivo-hilaro-posac, domnul prefect Mihai Mohaci (PSD) – foto jos – descinde din înălțimile SUV-ului dumisale, înfuriat de gloata ce blochează intersecția – deși ai fi zis că cele trei benzi pe sens ale bulevardului pe care ne aflăm sunt arhi-suficiente pentru traficul dintr-un cartier brașovean duminică seara, după ora 21. Întrebând cu aplomb buimac și neștiutor ce facem noi acolo, domnul Mohaci află cu pseudo-uimire că subiectul protestului este Roșia Montană și trece la o serie de șușoteli cu jandarmii. Aceștia, deosebit de pașnici până mai adineauri, încep subit un telefon fără fir:  Gata, de-acuma mergeți pe trotuar! Toată lumea pe trotuar! E greu de spus în ce moment exact au început bicepșii de sub uniforme să împingă cu brutalitate pe câțiva dintre protestatarii ce nu s-au conformat comenzii apărute ad-hoc și de ce s-a format cordonul de jandarmi ce tivea trotuarul. Parcă mai rapid decât niciodată, lozincile culisau între ele: Fără violență, Fără violență; Rușine, Rușine, Rușine să vă fie; De-mi-si-a; Ro-mâ-ni-a, stat polițienesc; Rușine, Rușine….

 

Foto: Alexandru Petrescu

 

Decid să mă retrag încetișor de la cea de-a șaptea duminică de protest cu cuvintele acestea încă bubuindu-mi în timpane și mult mai adânc, în fiece sinapsă neuronală, dar contrastând puternic cu lehamitea și deznădejdea omului ce simte că se luptă cu morile de vânt. M-am săturat de privirile ironice ale trecătorilor cărora le-am oferit flyer-e despre Roșia Montană (Lasă, ține-le tu), de receptivii care ne susțin din confortul fotoliului, de studenții buimăciți de invitația noastră excentrică, de politicienii care au uitat că rolul lor este să conducă, nu să posede un oraș, un județ, o țară. Și când să concluzionez că protestul de pe 13 Octombrie a fost un eșesc, îmi dau seama că dacă renunț, voi deveni și eu una de-a lor. A fost, deci, o victorie a mea contra mea – mă salvez astfel săptămână de săptămână de la a deveni comodă, neștiutoare, coruptă.

Ignorați/ îmbrânciți/ deziluzionați/ fericiți/ uniți salvăm Roșia Montană! Dar o salvăm.


2 comentarii

  1. Trebuie sa ramanem pe baricade. Altfel clasa conducatoare va da in curand o lege “speciala” si vom deveni sclavi. Nu ca acum am fi departe de sclavie, saraciti, chinuiti de patroni abuzivi pentru salariul minim, din care sa luam o paine si sa platim impozitele.

  2. Bravo pentru articol si pentru ca nu te lasi descurajata, la fel cred si eu ca orice ar fi trebuie sa mergem pana la capat. La fel ca tine, m-am simtit si eu dezamagita in unele momente. Ca unii nu iau atitudine, nu e in regula bineinteles, dar nu am de gand sa ii judec daca ei asa simt, desi e nevoie de ei. Ce ma scarbeste in schimb e acea categorie de oameni care denigreaza gratuit protestatarii, fara sa stie mai nimic despre ce se intampla in tara de fapt, pentru ca le e prea lene sa se informeze. Oricum ar fi, atata timp cat nu renuntam mai putem schimba ceva!

Leave A Reply