Profesor la Penitenciarul Aiud

21 decembrie. Astăzi, la radioul din Penitenciarul Aiud (se) cântau colinde. Curtea era mai mică, sub troienele de zăpadă adunate doar în două colţişoare. Închisoarea e acea realitate ce face parte din viaţa noastră, zilnic. E ca o cutie de chibrituri udă sau ca o faţă mahmură, nemachiată – nu ne atingem, nu ne uităm la aşa ceva. Viaţa, afară, e zbuciumată. Înăuntru, e lungă. Nu mă dau cu parfum. Şi nu din cauza sfaturilor primite înainte de prima intrare: haine largi, atitudine pozitivă și altele; ci pentru că nu m-aş suporta cu un alt miros.

 

de Andrada Lăutaru

 

Oare cum miroase o celulă? Holul miroase a rece. Şi nu acel rece metalic, pe care ți-l dă gustul de sânge pe limbă. Este un rece inodor. Mirosurile încep să se împrăştie pe la ora prânzului, aceeaşi oră la care eu plec. Afară.

Astăzi e a cincea mea intrare în realitatea din spatele gratiilor albastre. La ieşire, am în spate încă o experienţă: am predat la penitenicar. Prima dată în viaţa mea, viaţă care s-a schimbat și pe care o văd cu alţi ochi de o lună încoace. Am vorbit despre decizii și despre alegeri, în faţa a zece persoane care au în spate o decizie greşită, în faţă au gratii, pe frunte o ştampilă, iar în suflet, Dumnezeu ştie ce. Am fost în faţa lor, stând totuşi în cerc; nu am avut emoţii, decât un sentiment de responsabilitate, ce mă face să stau cu picioarele pe pământ, mai mult decât bocancii pregătiţi pentru temperaturi de -40, înnămoliţi în această iarnă ce nu s-a decis când să ningă. Le-am vorbit, de la naivitatea celor 22 de ani, care, ciudat, acum încep să devină reali.  Oamenii ăştia m-au ajutat să văd viaţa. Să o simt. Până la carne. Până la senzaţia de vomă, şi nu de greaţă. Până la lacrimile pe care nu ai voie să le laşi să-ţi cadă din ochi în faţa lor. Până la dorinţa de a schimba ceva. De a urla atât de tare, încât cineva să asculte. Am făcut o tablă de şah din gresia pe care o călcăm, în încercarea de a face un cerc în grupul nostru. Eu am fost primul pion şi am decis să mă mut mai aproape de ei. I-am rugat să se uite în stânga şi în dreapta. Cu reticenţă, au făcut-o. Au văzut oameni. ,,Nu sunteţi singuri niciodată, uitaţi-vă mereu în jur!”, le-am spus.

Discuţio-lecţia a început cu mult înainte de a mă lăsa controlată la poarta de acces în închisoare – a început atunci când am încercat să mă decid cum să vorbesc, ce să vorbesc. Merg la penitenicar în fiecare vineri. De atunci, berea de weekend s-a transformat în gânduri şi dorinţe de schimbare. Și responsabiliatea e ceva ce nu simt doar vinerea. M-am gândit la toţi profesorii pe care i-am urât şi la cei ce îmi sunt dragi, stând în faţa lor acelor oameni, ce se caracterizează ca fiind ,,cuminţi”. Nu m-am simţit ca niciundul dintre exemplele de oameni pe care le port undeva în mine. Am fost eu, ştiind cu fiecare cuvânt că locul meu e acolo. Dar asta nu e despre mine, e pentru ei. Am vrut să transmit ceva, să ajung undeva în gândul lor şi să îl fac mai  bun, să îi fac să zâmbească, să ofteze atât de tare, încât să scuipe o parte din amărăciune. După lacrimile din ochii unora dintre ei, am reuşit. Nu ştiu cât a durat, nu ştiu dacă am respirat, inima poate că nu mi-a mai bătut. Am fost în interior.

La final, am aprins fiecare câte un chibrit şi ne-am puse dorințe: ,,Sănătate şi fericire pentru fraţii şi familia mea, pentru mine nu-mi trebuie nimic. Eliberare uşoară. Să fim cuminţi. Sărbători fericite celor de afară”, aşa sună flacăra. Mă voi întoarce peste două săptămâni: 14 zile pentru mine, căci pentru ei este cu totul un alt timp.

Am făcut autostopul spre casă. Aveam două gânduri mari: să  nu mă grăbesc şi să nu dau bani unei firme, statului, nimănui. Cu o agendă ce şi-a cruţat o foaie în faţa acestui autostop, am mâzgălit un HD. A oprit o maşină, după multe altele pe care le-am scanat ca fiind ,,dubioase”. Am urcat în dreapta. După salutul de rigoare, îmi dezvălui activitatea de mai devreme. Am fost la Aiud, la Penitenciar. El îşi dezvăluie trecutul pe care l-a lăsat recent în urmă. După 9 ani, la Bârcea. Tot atunci îşi dezvăluie şi mâna stângă, acea mână care a fost pedepsită în încercarea de a evada, într-o altă lume. Ochii lui albaştri sunt liniştiţi. Vocea îi e calmă. La început mă tem. Ce ipocrită sunt! Îmi spune tot, iar eu îl ascult şi simt macabrul circ în are ne mişcăm. Gândesc că nimic nu e întâmplător. Şi nu e. Îi vorbesc deschis, cu suflet, simt că nu pot ieşi din maşina aia  fără a încerca măcar să îl ajut, să-i sădesc speranţă. ,,Mă duc la supermarket şi îi văd pe alţii cu coşurile pline. Nu mi-e ciudă pe ei, ştiu că au muncit pentru banii aia. Doar că aş vrea să îmi dea şi mie cineva şansa de munci, de a câştiga bani şi a-mi umple şi eu coşul”, îmi spune. E trist. Nu mai are nume, e un simplu puşcăriaş. Nu mai are CV, doar cazier. Mai are o speranţă, pe care realitatea ,,de afară” i-o ucide cu fiecare secundă. Nu mai vrea să se întoarcă,  și asta îl ţine pe linia de plutire. Deocamdată.

După  80 de kilometri şi aproape 2 ore ne-am luat la revedere. Realitate fericită! ,,În interior”, pentru că în ,,afară” e la fel de rece, precum e de putred.

Foto: Fbi.gov