Producătorii de lapte, între subzistența lucie și noii latifundiari

14

Într-un interviu acordat TOTB, antropologul Vintilă Mihăilescu, unul dintre promotorii Târgului Țăranului Român din București, explică cum s-a ajuns la diferența uriașă dintre prețul de producător al laptelui și cel întâlnit în magazine, descrie disperarea țăranilor, care trăiesc într-o “subzistență lucie”, fără posibilitate de negociere în fața unor comercianți “veroși”, deveniți “noii mari latifundiari”, și spune că, “legal, țăranul român nu mai există”. Cea mai eficientă soluție pentru a-l scoate din moarte clinică și a-l menține pe linia de plutire este asocierea.

 

 

de Ionuț Dulămiță

 

„România este un caz cu totul aparte – şi dramatic – în peisajul european: suntem ţara cu cea mai mare populaţie rurală (aproximativ 50%) şi cel mai mare procent de ocupare în agricultură (de aproximativ şapte ori mai mare decât media europeană), dar cu cele mai mici exploataţii agricole din Europa”, scrie antropologul într-un articol publicat în Dilema Veche. „Dacă mergem un pas mai departe, descoperim ceea ce un raport CRPE recent numeşte ‘cele două agriculturi ale României’: la o extremă, aproximativ 1,9 milioane de gospodării exploatează sub două treimi din suprafaţa agricolă utilizată, fragmentată în loturi medii de 2,3 ha, care nu permit decât o agricultură de subzistenţă; la extrema cealaltă, sub 20.000 de exploataţii deţin peste o treime din suprafaţa agricolă utilizată şi posedă în medie 270,4 ha”.

La un pol sunt țăranii care își vând laptele – alimentul de la care am pornit acest serial – și alte produse din gospodărie pentru a-și cumpăra lucruri pe care nu le pot produce, la celălalt pol sunt marii producători, care stabilesc împreună prețul de producție și cumpără ieftin de la țărani. Între cele două categorii se află micii producători, clasa de mijloc a agriculturii, mai exact, „pe care se bazează în foarte mare măsură mai toate agriculturile europene şi care ar fi singura soluţie (parţială) pentru imensa noastră populaţie rurală”, după cum scrie Vintilă Mihăilesc în articolul mai sus amintit, dar care reprezintă un procent foarte mic. Despre aceste discrepanțe antropologul vorbește în interviul de mai jos:

Cât de important este laptele ca aliment în opinia dumneavoastră?

Întâi și-ntâi, este alimentul de bază al oricărei societăți. Toți am pornit de la laptele matern. Nu există nici o societate care să nu cunoască acest aliment. Este singurul aliment absolut universal. Pentru toate societățile premoderne, cu o prelucrare slabă a materiei prime, laptele și derivatele sale reprezentau cel puțin jumătate din alimentație. Dacă pentru produsele din carne există pretutindeni tabuuri, în ciuda disponibilității, laptele nu are interdicții alimentare. Și nu în ultimul rând, există o revenire a importanței laptelui și a produselor lactate o dată cu vegetarianismul. Există mulți lacto-vegetarieni, sunt rare cazurile în care ai vegetarieni 100%, și o cerință în creștetere în societățile contemporane. Dacă e s-o luăm și ecologic, apare discuția privitoare la producția industrială de carne, care e consumatoare de multe nenorociri. Din toate punctele de vedere, și vechi și noi, laptele este de neocolit.

 

Două femei hinduse poartă ulcele cu lapte pe cap/EPA

 

În România, la ora actuală, nu există o cerere sistematică și o conștiință a ce înseamă ecologic. La noi, ecologic/biologic/tradițional/ca la mama acasă înseamnă același lucru. În general, înseamnă să fie bun. Nu există o distincție a produselor ecologice, pentru că nu se știe ce-s alea. Dovadă: „Sunt roșii românești, domnule, sunt de la țară”. „Nu, sunt produse turcești modificate genetic”. „Păi da, dar le-am crescut eu, cu mâna mea, deci sunt ecologice”. „Nu sunt ecologice”. Din acest motiv, de exemplu, Dorna ia laptele de la țărani. Aceștia lucrează natural, pentru că n-au mijloace tehnologice ca să lucreze nenatural, sunt ecologici nu din alegere, ci din lipsă. Dorna prelucrează laptele și îl vinde în Grecia ca produs ecologic, pentru că nu are piață în România. Dacă l-ar prelucra și ar încerca să vândă pe piața românească brânză ecologică, aceasta nu ar avea plusvaloare. Și atunci îi convine mai mult să transporte în Grecia și să vândă brânză ecologică, care chiar e garantată, chiar e ecologică.

Îl cumpără tot la preț de producător?

Da. Țăranul nu știe că ce produce el acolo este ecologic și, deci, mană cerească pentru consumatorii care știu ce înseamnă ecologic. [În Grecia, laptele] are un adaos comercial uriaș.

Deci micii producători de lapte nu știu care este valoarea reală a produsului lor. Din ce cauză? Nu sunt informați? S-a scris mult despre valoarea produselor naturale.

Informația nu înseamnă și cunoaștere. Informația nu înseamnă și mesaj. Mesajul nu ajunge. Ce-o să spună toți e că ne exploatează ăștia. Ceea ce văd și ce se poate transforma în referință palpabilă este că ei primesc 0,5 lei pe lapte și, când se duc în oraș, văd că laptele lor – ei știu că e laptele lor, nu știu că e procesat – se poate cumpăra cu 10 lei. Își dau seama că e o discrepanță uriașă, dar strict comparând laptele lor cu imaginea aceluiași lapte care ajunge în magazin și pe care ei iau 1 leu, iar alții cer 10. Această chestie directă, comparabilă, este inteligibilă. Tot ce înseamnă procesare și plusvaloare sunt calcule încă abastracte pentru țăranul român. Nu doar pentru țăranul român, ci în general.

Banalitatea țărănească devine excepție orășenească. Ce face vaca? Vaca paște pe pășune, o mulg cu mânuțele mele, e normal, e firesc, e de la natură, așa se face. Ori exact acest banal al țăranului devine chestia de excepție pentru orășean. Unui țăran îi e foarte greu să conceapă că ceea ce face el, chestia cea mai rudimentară, este excepția, este chestia aia care aduce plusvaloare. Unii au început să-și dea seama de chestia asta. Acum trei ani, a fost primul târg de produse tradiționale, cu brânză de la țărani. Te puteai duce și atunci în Obor să iei brânză de la țărani, dar a fost prima dată când s-a făcut un târg cu valoare adăugată. Alo, asta este garantată! Câțiva dintre ei au conștientizat că banalitatea lor este excepția orășenilor și că aceștia sunt dispuși să le cumpere banalitatea la valoarea excepției. Bine, nu în acești termeni. Dacă eu spun că e de la mine de-acasă, tu ești de acord să-mi dai mai mult.

Dacă văd totuși discrepanța asta, de ce nu măresc prețul de producător, cel de 0,5 lei?

Asta înseamnă negociere. O negociere cu un comerciant veros, nu o negociere cu un consumator pofticios. Eu dacă văd lapte de la vacă, văd că miroase a vacă, cad pe spate și-ți dau mai mulți bani. Marii producători (n.r. – care cumpără lapte de la țărani la prețul de producător mai sus amintit) îți spun: „Nu vrei? Nu-i nimic, mă duc la vecinu’”. Raportul de forțe din cadrul acestei negocieri este de 1.000.000 la 1. Acești producători de lapte (n.r. – țăranii) sunt primul nivel. Ei sunt pălmașii. Să vinzi lapte la piață e foarte riscant. Se alterează foarte rapid, costurile de transport sunt mari ș.a.m.d. Pentru ei, singura șansă e să vină cineva să-l ia de-acasă. Prețul este fixat de marii producători, după o negociere prealabilă: „Cu cât cumpărăm?”. Dacă s-ar revolta toți țăranii deodată, s-ar schimba problema. Asta e deja revoluție, e altă poveste. Cei doi parteneri se cunosc foarte bine: unul e cinic, altul e disperat.

Cum s-a ajuns la această diferență între prețul de producător și cel din magazine?

Pe mai multe căi. Pentru marii procesatorii nu e rentabil să cumpere de la țărani, costurile de infrastructură, de transport ș.a.m.d. fiind mari. Doar un procent foarte mic din materia lor primă vine de la țărani, pentru că nu rentează. Ei lucrează cu marii producători de lapte. Astfel, interesul marilor comercianți este relativ redus, iar disperarea țăranilor este maximă. Nemaiexistând centrele de colectare dinainte, produsele conexe gospodăriei au ajuns pentru majoritatea gospodăriilor singura sursă de cash flow, de lichidități. Te mai descurci, mai crești o găină, dar ai nevoie și de lichidități. Atunci singura posibilitate pentru țărani a fost să vândă ceva din producția gospodăriei.

Cei care au posibilitatea de a procesa cât de cât această producție sunt adevărații mici producători. Cei de care vorbeam mai sus nici măcar nu sunt mici producători, nu i-aș numi așa, sunt țărani-țărani, gospodari. Categoria micilor producători, care e foarte mică, e deja altceva, și vom vorbi mai încolo de ea. La nivelul cel mai de jos, e vorba pur și simplu de a-ți asigura un minimum de lichidități pentru a cumpăra lucruri indispensabile pe care nu le poți produce în gospodărie. În cazul acestor oameni, vorbim de economie de subzistență. Subzistență absolută nu mai există. Micii producători au un procent mai mare sau mai mic de profit, dar este o categorie foarte mică. Disperarea țăranilor și constrângerile au devenit mult mai mari, și pe partea producătorilor, după 2007, o dată cu reglementările europene.

Sigur, normele nu se respectă întru totul, dar marii producătorii trebuie să le respecte. Dacă iese o chestie nasoală pe piață, pierderile sunt uriașe. Asta înseamnă că, în amonte, chiar și țăranii de care vorbim, să nu-i numim mici producători, care le furnizează laptele (n.r. – marilor producători), trebuie să fie controlați. Eu, ca mare producător, trebuie să am garanția că nu o dau în bară, să spun că laptele vine de acolo, că vaca a mâncat nu știu ce. Atunci dezinteresul marilor producători față de țărani devine și mai mare, pentru că aceștia din urmă le introduc și o doză de risc ce trebuie calculată. Rezultatul este o prudență crescută față de această sursă de materie primă – țăranii.

Aș vrea să țineți cont de o chestie unică în Europa. În marea majoritatea a țărilor europene, în agricultură, miza mare este pusă pe producătorul mijlociu, pe fermele mijlocii. Alte țări mizează pe marea producție. La noi e invers. Imaginați-vă o curbă a lui Gauss. Ai țăranii, la mijloc n-ai absolut nimic și apoi ai marii producători, care sunt un fel de noi mari latifundiari, iar situația este următoarea: 90 și ceva la sută din proprietarii de pământ au o suprafață medie de 3 hectare, iar 20.000 de exploatații au o medie de 270 de hectare. Apoi este problema finanțărilor europene. Marii producători, la nivelul întregii agriculturi, au accesat 51% din fondurile europene, ceea ce înseamnă cea mai inegală repartiție a fondurilor din Europa.

În România nu a existat nici o clipă un model agricol, o politică agricolă consecventă pe care să mergem. Bun, mergem pe latifundii, dar atunci nu mai faci nebunia asta cu împroprietărirea tuturor sau dai drumul la vânzare. Vânzările de terenuri au fost interzise, se făceau pe chitanțe de mână, procese cât încape. Vânzările s-au deschis relativ recent și încă mai sunt probleme. Nu poți să faci o adevărată liberalizare a vânzărilor în condițiile în care ai cea mai mare populație activă în agricultură și cea mai mare populație rurală din Europa. Aceste date, dublate cu o mică analiză politică, îți dau o explicație: nu m-a interesat ca stat. Dimpotrivă, singura mea problemă ca stat a fost ce fac cu oamenii pe care trebuie să-i scot la șomaj. Îi împroprietăresc și îi trimit la țară și nu o să moară. Plus că la țară nu faci grevă, deci am scăpat de încă o belea. Practic, i-am trimis în străinătate. Sunt date demografice foarte clare în care vezi că marea majoritatea a migrației externe se trage din migrația de întoarcere din oraș. Cei care erau la țară se chivernisiseră cât de cât, a venit Revoluța, puteau și ei să vândă un ou, un lapte, dar cei care au venit din oraș și nu știau ce să facă au fost trimiși la plimbare.

 

 

Spuneați de țăranii de subzistență și de marii producătorii. Care sunt caracteristicile celei de-a treia categorii, cea de mijloc, a micilor producători?

Aceștia sunt foarte puțini. Majoritatea sunt ciobani. Ciobanii au fost o categorie care s-a descurcat și în timpul comunismului. Nu întâmplător, cei mai mulți dintre ei sunt concentrați în zona Sibiului, a Brașovului, sunt brăneni, poenari, cei care au avut un cheag dintotdeauna, care au fost negustori din tată-n fiu, nu au fost simpli ciobani și proprietari de oi, aveau totuși un know-how. Un antecedent a fost branduirea brânzei de burduf de către brăneni în timpul comunismului. Iei brânza aia, o pui în coajă de brad, e minunat, e o chestie exotică. Acest gen de inventare a produselor tradiționale a început din comunism, cu brănenii. Acum, într-un fel foarte interesant, publicitatea a fost cea care a descoperit dorința populației urbane de ceva tradițional. Primul produs astfel branduit a fost „untdelemnul de la bunica”. Apoi s-a creat o avalanșă care a ajuns și la micii producători.

„Totul este tradițional, ca la mama acasă, eu nu sunt ca la mama acasă? Ăștia s-ar putea să cumpere”. Apoi a venit închegarea, în 2007, o dată cu târgurile produselor tradiționale. A fost și înainte o stimulare a produselor tradiționale, într-un mod absolut haotic, însă cu niște exceptări. România a obținut niște exceptări, pentru că dacă micul producător chiar ar fi aplicay toate normele impuse în 2007, ar fi murit. Cu cuțitul la os, România s-a mai trezit și a început să mai negocieze. Au apărut niște reglementări a ce înseamnă produse tradiționale, dar unele absolut generice – un produs tradițional este acel produs care se produce prin tehnologie tradițională etc. Peste 2.000 de produse au fost acreditate ca fiind tradiționale, printre care și parizerul lipovenesc. Reglementările au fost foarte confuze.

O dată cu aceste exceptări, a apărut și supărarea marilor producători. Pe mine, mare producător, mă obligi să investesc, să am linia tehnologică după toate standardele, ceea ce mă costă mult. Dacă faci produse tradiționale, ești exceptat de la norme și, practic, și de la investițiile aferente. Destul de mulți mici producători s-au prins de această oportunitate și și-au creat făbricuțe în care dau de lucru la vecini, lucrează cu tehnologie primitivă, care nu respectă regulile marilor producători, iar unii și-au deschis și magazine de produse tradiționale. Marii producători au spus: „Dacă vindeai șapte fire de cârnaț în piață, era bine. Dacă vinzi 10 tone, mă concurezi, și mă concurezi neloial. Eu, pentru procesarea brânzei, conform normelor europene, am investit un milion, tu n-ai investit nici un ban și vinzi și mai scump decât mine, pentru că zici că e tradițional. Și lumea se uită urât la mine că e brânză industrială, iar pe a ta, care e la fel de industrială, o vinzi de două ori mai scump”.

Riscul este să se compromită însăși ideea de produse tradiționale. Au apărut imediat și escrocii, apropo de lapte, care e cumpărat de la mall și pus într-un bidon de plastic, frumos, și, „fiind de țară”, e mai scump. E un fenomen larg răspândit în măsura în care s-au răspândit aceste târguri de produse tradiționale. Asta îi scoate din sărite pe marii producători. Nu că ar pierde imens din chestia asta, dar e o concurență neloială. Se trezesc în situația țăranilor de care vorbeam. La nivel general, însă, micii producători ar putea fi o șansă pentru România. Câțiva au ieșit din țară și sunt de o creativitate extraordinară. Numai eu ştiu 20-30 de tipuri de brânză care au apărut la Târgul Ţăranului și există deja Asociaţia Naţională a Producătorilor de Brânză de Capră, ceea ce în România nu s-a făcut niciodată.

Nu sunt mulţi, dar au făcut deja o asociaţie, de trei ani de zile, cu un hadicap uriaş pentru că, timp de 20 de ani, nu s-a făcut nimic. Cei care pot face chestia asta sunt oameni care totuşi au făcut ceva, care au câteva sute de oi, care erau mici producători și înainte, fără să ştie, doar că nu ieşeau pe piaţa asta gen târguri. Dar sunt oameni care oricum ieșeau în piață și cărora le-a fost mai ușor să se adapteze cerințelor noii piețe și să învețe niște chestii de branding. Nu vând brânză de oaie punct, vând telemea de Brăila sau telemea cu busioc sau cu nu ştiu ce, deci adaugi chestia aia de distincţie, de marcă.

Cum i-au afectat normele europene pe țărani?

Pentru lumea rurală au fost catastrofale. Legal, țăranul român nu mai există. Îi dai 0,5 lei și moare singur. Cum pot eu, ca țăran, să fac trecerea la statutul de mic producător? Statul, care are interes în această chestie, ar trebui să găsească mecanisme prin care să mă ajute. Ori statul nu a avut nici un fel de legislație, nici un fel de coerență, nici un fel de pregătire în acest sens. Cei care vând lapte (n.r.  – la prețuri mici) sunt cei care n-au avut cum să migreze și n-au avut nici cum să treacă la acest nivel de mic producător, care are greutăți, dar nu e muritor de foame. După ce au trecut momentul ’90, entuziasmul și spaimele revoluției, orice om politic care știa să vorbească măcar românește putea să știe că ne vom integra în Europa. Iar chestiile astea standard erau cunoscute. A fost o negociere slabă, o lipsă totală de strategii pe termen mediu și lung, pe de o parte. Pe de altă parte, poți să faci acest lucru (n.r. – să aplici normele europene) când ai un procent care poate fi cât de cât gestionat. În condițiile în care ai jumătate din populație în agricultură, nu ai cum să faci în câțiva ani o transformare, o recalificare de la ceva la cu totul altceva. Când ai 2-3-4%, e altceva. La 50% trebuie să găsești alte soluții.  

Care ar fi soluția pentru această categorie defavorizată?

Este foarte clar, în istoria celorlalte ţări, că singura soluţie pentru această masă de ţărani este, dacă eliminăm moartea naturală sau migraţia, asocierea. Să luăm exemplul laptelui. Dacă se asociază 100 sau 1.000 de ţărani, fiecare cu ritmul lui, îşi pot permite ca asociaţie să aibă garanţia, certificatul, atestatul. Îşi pot permite să aibă şi un camion pentu 1.000 de litri, 3.000 de litri, câtă producţie au ei, mici fiind. Asta pentru a păstra măcar acel nivel de subzistenţă, pentru că nu s-ar schimba lucrurile. S-ar atenua cât de cât exploatarea, pentru că este o exploatare capitalistă ca la carte, dar nu s-ar schimba statutul de ţăran, nu s-ar transforma automat în mic producător. Alt nivel este atunci când astfel de asocieri pot să îmi capitalizeze suficiente resurse astfel încât să transform micile gospodării. Nu să le transform pe ele, dar să fie angrenate într-un proces de piaţă care înseamnă prelucrare, vânzare şi aşa mai departe. Ori asta este ce se întâmplă în Olanda, în Danemarca de 300 de ani. Înseamnă şi educaţie, înseamnă să-i înveți pe oameni că dacă cresc o vacă aşa, obţin 5l, dacă o cresc aşa, obţin 15l.

Toate să învârt în jurul acestei asocieri, în condiţiile în care ai un număr uriaș de mici gospodării. Acum media este de 3 hectare pentru cei foarte mici, care nu au alte resurse, nu se pot ridica prin forţe proprii. Din ce au, nu au cum să facă faţă acelei minime investiţii de capital şi de know-how care să îi salte într-un an, trei, cinci la statutul de mic producător. Atunci, singura posibilitate este să participi la un efort colectiv. Efortul individual a fost făcut şi vă mai fi făcut de cei care pot, însă de cei care au 10 ha, nu două, sau 100 de oi, nu 10. Asocierea este obligatorie, doar că ceea ce nu se înţelege este că aduce cu sine un alt mod de viaţă şi intrăm într-un existenţialism, într-o ontologie metafizică. Dacă m-ar pune cineva să trăiesc de mâine fără telefon, fără aia, fără aia, pentru că e mai sănătos, ceea ce este adevărat, de ce să fac eu chestia asta?

În spatele acestei asocieri există o schimbare de mentalitate atât de puternică, încât ea nu se poate face peste noapte. Se poate face în timp, cu programe. Nu să spui: „Băi ţărane, avantajul tău e să te asociezi, nu înţelegi?! Nu înţelege, e prost, ce să facă”. Cum spuneam, informaţia nu înseamnă mesaj. Pe scurt, nu este în interesul marilor companii ca țăranii să se asocieze, este în interesul statului. Este vorba de jumătate din ţară, jumătate din populaţia care votează e de la ţară. Atunci măcar electoral ar trebui să se gândească să facă ceva.

Citiți și:

Ţăranul român faţa în faţă cu reacţiunea europeană: Când hârtia nu se potriveşte cu realitatea

Valeriu Tabără, ministrul agriculturii: S-ar putea ca unii producători să lichideze efectivele de animale în condițiile în care nu pot valorifica laptele

Este laptele un aliment sănătos? Mituri și legende despre lapte

Laptele nostru cel de toate zilele

Foto main: Flickr/fox_kiyo

Tags:



14 comentarii

  1. Pingback: Az „új latifundiumok” országa – és a paraszt, akinek adj 0,5 lejt egy liter tejért s meghal magától » Think Outside The Box

    • Problema laptelui in societatea noastra caracterizeaza si alte discrepante sociale(vezi salarii la mari orase in comparatie cu oamenii de la sate). Este o problema stiuta de la revolutie in Romania ca producatorul de lapte nu primeste decat 25% din pretul de galantar. Deci procesarea (pasteurizarea si punerea pe piata) este de 3 ori mai scumpa. Laptele va aduce cu el o noua criza. Parca era necesara! Dupa criza energiei, a apei si a aerului respirat. Puterea politica ia decizii eronate sub obladuirea FMI. Omul de rand nu mai poate in societatea actuala. Sunt curios ce vor face procesatorii dupa ce se vor epuiza producatorii. Problema mare a societatii in care traim, de la nivel de cetatean vorbind este ca ridica probleme existentiale pentru jumatate din populatie.

  2. Pingback: Tweets that mention Producătorii de lapte, între subzistența lucie și noii latifundiari » Think Outside the Box -- Topsy.com

  3. Pingback: Un mic dejun copios îngrașă și nu alungă foamea pe tot parcursul zilei » Think Outside the Box

  4. Pret de producator 0,5 lei??? Pai ce… crede oraseanul/procesatorul ca vaca se scoate la pasunat si se mulge – si gata? Sfânta ignoranţă, puternică esti!
    Dar munca pt producerea fanului (ratia de baza)? Dar achizitionarea furajelor concentrate (ratia suplimentara)? Dar asigurarea curateniei din adapost (mirosul iti intra nu numai in haine, ci si in piele!)? Dar lipsa timpului liber (crede oraseanul ca ai posibilitatea sa mergi un weekend macar “la mare” avand 3-4 vaci la grajd)?
    Mai, sa va produceti voi laptele “ecologic” cu 0.5 lei/litru, ca eu mai bine il dau sa-l consume celelalte animale din gospodarie!

    Nu… nu cred ca exista cineva care vine la poarta si-ti ofera doar 0.5 lei/litru lapte. E doar un articol de ziar, elaborat de un jurnalist fara experienta…

  5. Pingback: Biocombustibilii. Cum au ajuns ei de la o soluţie pentru un transport curat la o ameninţare pentru siguranţa alimentară » Think Outside the Box

  6. O,5 lei pe litru mi se pare şi mie puţin dar nu neapărat şi imposibil. De ce ? Pentru că marii procesatori o dau înainte cu logistica şi au un dram de dreptate dar o dreptate dusă la extrem. Normal că ai unele cheltuieli logistice când coleectezi 10.000 litri de la 10-12 producători sau de la 300…. O mână de ajutor din partea statului ar fi re / înfiinţarea de centre de colectare în zonele unde există o producţie mare de lapte, judeţe precum Cluj, Sibiu, Braşov, Timiş. Statul nu are decât de câştigat : ţăranul are posibilitatea de a vinde la un preţ mai bun, se înregistrează ca PFA, plăteşte impozite şi mergem mai departe…

  7. Un articol cu cap si coada, detaliat samd. Rar mai intalnesti cate un articol de genul asta, un articol unde ai nevoie de putin mai mult decat “google” pentru informatiile continute.
    Din pacate articolul l-a scris Dl. Vintilă Mihăilesc … Totusi pe mine ma intereseaza ce citesc, nu cine a scris ceea ce citesc.
    Asa ca la cat mai multe articole de genul!

  8. Pingback: Dacian Cioloș: “Analizăm o posibilă simplificare a normelor comune pentru micii producători” » Think Outside the Box

  9. Daca se stie clar cum stau lucrurile dc ce nu se iau masuri?Astfel nu ar castiga numai procesatorii,iar cumparatorul ar avea de castigat…..

  10. Teoria ca teoria dar practica ne omoara pe noi romanii.Sa o luam metodic.Am avut ocazia sa merg in zona Suceava in vizita la o familie.Aveau o vaca, o frumusete, era olandeza mi-au spus, dadea 40 de litri de lapte pe zi.Venea yilnic o masina si lua laptele de la taranii din zona.Cand am auzit ce putin primeau pe litrul de lapte, m-a apucat furia si neputinta.dar daca nu il dadeau, ce puteau face cu atata lapte?! In cele trei zile in care am stat pe acolo, am facut un exercitiu.Am vorbit cu mai multi tarani, ca ma bate gandul ca sa fac eu colectarea de lapte din sat, oferindu-le un pret dublu fata de cat luau ei.Au sarit pe mine sa fac contracte cu ei.A fost dificil sa le explic ce inseamna un studiu de marketing.Dar am scapat cu obrazul curat.Producatori gasisem, ma gandisem si la instalatia de filtrat laptele acolo in sat, de imbuteliat si de transport la beneficiari.Beneficiarii fiind persoane fizice la domiciliul lor.Cu toate costurile incluse, pretul litrului de lapte natural 100%, ajungea cu 30% mai ieftin la usa clientului.Cele mai mari costuri se regaseau in transport si salarii la distribuitori.Dar era o afacere fezabila.Le-am explicat taranilor, inclusiv viceprimarului ca asta ar trebui sa faca comunitatea locala, adica ei.Sa se asocieze.Ei si aici e aici. Am dscoperit de ce nu erau asa entuziasmati.Pentru ca in acel sat si am observat asta in mare parte a mediului rural, oamenii se mananca intre ei, sunt organizati pe rudenii, pe familii si prietenii. Nu exista scop comun. Exista scop doar de trib.Dar exista un atu in mediul rural. Daca vine cineva din afara satului sa organizeze ceva, oamenii pot fi mobilizati usor spre un scop comun. Asta ar fi si solutia in Romania.Guvernul prin prefecturi sa trimita in sate, specialisti agricoli, ingineri agronomi, zootehnisti care sa locuiasca acolo si sa coordoneze agricultura pe plan local.Dar sa fie specialisti cu cap, care sa ia initiativa, nu de astia executanti.In loc de CAP, fostele cooperative, sa infiinteze AAP-localitatea, adica Asociatia Agricola de Productie -“localitatea”.Daca se vrea se poate.Singurul dezavantaj, ar fi pentru politicienii nostri, carora in vizitele efectuate in zona, nu li se vor mai pupa papucul, ca oamenii vor realiza ca nu au nimic de pe urma lor, iar “Dumnezeu”-ul taranilor va fi specialistul de pe plan local.Dixit.

  11. Pingback: Biologii suedezi și biodiversitatea românească. Cazul Maramureș | TOTB.ro - Think Outside the Box

  12. Pingback: Agricultura românească şi economia alternativă | TOTB.ro - Think Outside the Box

  13. Pingback: Țăranii își vor putea vinde laptele numai pe bază de contract scris și legalizat | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply