Pristandaua fără nume – sau despre legalizarea bulanăriei

La mijlocul săptămânii trecute, militanţii anti-cianură au desfăşurat cea mai reuşită acţiune de protest de la ocuparea Continentalului clujean, acum aproape un an. Şi cum de data asta lucrurile s-au petrecut la Bucureşti, chiar la sediul Guvernului, şi mediatizarea a fost ceva mai mare.

 

de Cornel Vîlcu (Active Watch)

Deruta generată de această (din punctul meu de vedere nu doar remarcabilă, ci, mai cu seamă, admirabilă) mână de oameni a fost atât de mare, încât cei preocupaţi să elibereze poarta (vezi, Doamne, maşinile care aveau de intrat la Guvern ar fi trebuit deviate spre una din celelalte trei intrări – iar demnitarii reacţionează prost când lucrurile nu merg perfectly smooth) au uitat, o bună bucată de vreme, să-i „salte” pe acei activişti care nu erau încătuşaţi, sau măcar să le confişte bannerele. S-au putut afla, astfel, cel puţin două lucruri:

1. că dacă Roşia Montana, datorită îndârjirii societăţii civile şi a notorietăţii pe care a căpătat-o problema, e deocamdată ferită de pericolul cianurilor, autorităţile române se grăbesc a-i ‚servi’ pe doritorii de profit rapid şi ieftin nu doar cu alte licenţe de explorare/ exploatare (aveţi la finalul articolului o hartă a viitorilor munţi raşi de pe suprafaţa pământului/ a viitoarelor lacuri de otravă din Ardeal, în concepţia ANRM), ci şi, iată, cu un prim acord de mediu, cel pentru Certej.

 

 

2. că, în opinia activiştilor anti-cianură, guvernul Ponta, dincolo de vorbăria multă şi aerele de cocoşel ale prim-ministrului (exhibate acolo unde se cade pentru un personaj atât de important, pe contul personal de Facebook), nu doar că nu a făcut absolut nimic spre a împiedica de facto explozia cianurilor în România, dar a şi făcut paşi importanţi înapoi – ministra Mediului, Rovana Plumb, a făcut pierdut un raport al experţilor către Korodi Attila care ar fi determinat oprirea analizei tehnice a Proiectului Roşia Montana; ministrul Economiei, Daniel Chiţoiu, le-a promis rmgc-iştilor demararea exploatării până la finele anului; în fine, probă supremă de incompetenţă, guvernanţii se scuză pentru mai-sus-pomenitul acord de mediu spunând că el a fost emis la ordinul unui funcţionar PDL (Gabriela -Lambrino) şi că Executivul pur şi simplu nu a ştiut de existenţa acestui act până la apariţia primelor ştiri în presă. De altfel, reacţia lui Victor Ponta la auzul veştii despre blocarea porţii guvernului a fost una în aceeaşi linie a lui eu-sunt-mic-nu-ştiu-nimic-şi-să-meargă-toţi-nemulţumiţii-la-PDL.

Două zile după acţiunea activist-ecologistă de la Guvern apărea o ştire a cărei legătură cu pomenitele evenimente vă invit să o apreciaţi singuri: ministrul Internelor, Mircea Duşa, s-a plâns de incapacitatea Jandarmeriei de a face faţă noilor provocări şi a explicat că doreşte, printre altele, o modificare (să n-avem confuzii: a se citi înăsprire) a legii: “În timp, din cauza nemulţumirilor sociale, a manifestărilor societăţii civile, ceea ce este corect, Constituţia le garantează dreptul la exprimarea cuvântului, trebuie să readaptăm şi legislaţia în domeniu pentru ca intervenţiile Jandarmeriei la acţiunile pe care le are de îndeplinit să fie în conformitate cu legea. Spre exemplu, în Legea 60 sunt reglementate adunările publice, dar nu şi cele spontane sau alte activităţi publice cu număr mare de persoane care apar şi care nu au cadru legal de desfăşurare”.

Nu ştim dacă domnul Duşa are idee, dar există deja un absolut aberant (sau, ca s-o spunem pe-a dreaptă, din start neconstituţional) proiect pentru această modificare – unul împotriva căruia societatea civilă a luat ferm atitudine în toamna anului trecut, şi a cărui promovare a fost oprită de către decidenţi tocmai fiindcă reacţia celor vizaţi a fost foarte dură.

Vă invit, aşadar, să ne întrebăm împreună care sunt adevăratele mari probleme ale Jandarmeriei române.

 

Ministrul vorbeşte despre tăierile de bani şi personal, despre proasta dotare, dar mai ales despre noile forme de manifestare a protestului cărora ar trebui să li se facă faţă, atenţie! reintrând în legalitate – fiindcă, să fim bine înţeleşi, cuvintele „pentru ca intervenţiile Jandarmeriei la acţiunile pe care le are de îndeplinit să fie în conformitate cu legea” sunt un preţios porumbel, scăpat din gura (ştim-noi-cui) de adevăr grăitoare: de luni de zile, jandarmii acţionează pur şi simplu ilegal, săvârşesc, cu alte cuvinte, abuz după abuz în slujba autorităţilor centrale sau locale, se ocupă cu duritate de orice altceva decât de păstrarea unui climat de normalitate.

În opinia mea (şi sunt departe de a fi singurul om care gândeşte aşa în România… dimpotrivă, doar autiştii sau cetăţenii complet dezinteresaţi de orice chestiune civică par a nu fi înţeles lucrurile astea), Jandarmeria română, mai cu seamă prin reprezentanţii ei bucureşteni, e doar o forţă de opresiune oarbă şi brutală, un soi de nou corp mineresc specializat în arestarea nejustificată, maltratarea, intimidarea (rămasă, din fericire, mereu la stadiul de tentativă nereuşită) oricui îşi manifestă insatisfacţia privitor la autorităţi. Nu doar un Pristanda prost, lingău şi slugarnic – ci o mică armată de pristandale, o întreagă masă de flăcăi de la ţară cărora le place să înjure, să bruscheze, dacă e posibil să şi bată civili. Problema jandarmeriei, afirm eu, nu e proasta legislaţie sau proasta dotare, ci pur şi simplu proasta creştere, pur şi simplu prostia, bine manipulată de către şefii de la toate nivelurile.

România de azi nu are nevoie de mai buna reglementare/ utilare a Jandarmeriei, ci pur şi simplu de desfiinţarea acesteia. Să plătim din buzunarul propriu un corp de reprimatori anonimi ai spiritului civic – iată un lux pe care nu văd de ce ni l-am mai îngădui.

Sâmbătă, 6 octombrie 2012, un protest privitor la Hala Matache a fost înăbuşit ‚în faşă’ de către forţele de ordine – în sensul în care unii oameni au fost săltaţi de pe stradă chiar înainte de a fi ajuns, la posibilul flash-mob (planul ar fi fost unul de formare a unui lanţ uman, dispozitiv, cum bine se ştie, extrem de exploziv-periculos pentru liniştea/ integritatea Bucureştilor lui Sorin Oprescu).

Ca în toate acţiunile desfăşurate în ultima lungă vreme, jandarmii nu au purtat, aşa cum le cere legea, tag-uri de identitate (în genere, reclamaţiile privitoare la abuzurile acestor oameni rămân nerezolvate fiindcă „nu au putut fi identificaţi făptaşii”); la fel ca în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, s-au operat ridicări/ reţineri care sunt complet în afara legii şi s-a declanşat aplicarea unor amenzi care, contestate în instanţe, vor fi anulate fără nici o dificultate [am prieteni activişti care câştigă, zilele astea, proces după proces; se mai miră cineva de disperarea miliţianului Mircea Duşa?]. Şi, lucrul care, oarecum paradoxal, mă irită cel mai tare, s-a invocat din nou ideea “neaprobării/ neautorizării” adunării publice.

Voi folosi bold-ul, poate aşa veţi ţine minte măcar dumneavoastră, cititorii: nicăieri în legislaţia privitoare la adunările publice/ manifestările civice şi de protest nu există cuvintele autorizare, aprobare. NU este necesară nici o aprobare din partea autorităţii locale. Ceea ce trebuie să facă organizatorii (dar nu, de exemplu, pentru manifestările culturale!) este să îşi anunţe intenţiile, să declare formal că vor organiza cutare sau cutare acţiune; în lipsa unei interdicţii explicite şi bine motivate, emisă de puterea locală în timp util, orice astfel de adunare se află în deplină legalitate. E şi firesc: spiritul legii încă în vigoare e corect, merge în direcţia asigurării dreptului elementar, constituţional, al nostru la liberă asociere şi exprimare publică a propriei opinii/ poziţii.

Să ne mirăm că Mircea Duşa şi, la urma-urmelor, fiecare politician care speră să ajungă vreodată la putere, doreşte transformarea legii într-una care ar putea foarte bine să se intituleze Legea împiedicării cu orice preţ a adunărilor publice (şi a pe-veci-adormirii firavei conştiinţe civice pe care o avem azi)?

Să ne mirăm că USL-ul de acum, la fel ca PDL-ul din iarna trecută şi, să fim serioşi, la fel ca orice adunătură de politicieni români actuali (fiindcă, vorba prietenei mele Ramona Duminicioiu, noi nu avem partide, noi avem găşti de delincvenţi ‚legali’) îşi doresc instituţionalizarea bulanăriei?

Fiindcă asta ni se pregăteşte, de o bună bucată de vreme: Legea bulanului, legea bunului plac al mascatului (sau, mă rog, a în-căscatului) ne-purtător de elemente de identificare, care te ia de pe stradă, îţi scapă discret un pumn în coaste, te duce la secţie unde îşi manifestă, pe mai departe, agresiv (dar, fii pe pace, foarte util pentru tine mai târziu, la proces), incompetenţa analfabetică, nefiind în stare să redacteze un prăpădit de proces-verbal – şi asta nu atât datorită faptului că nu ştie nici să scrie, nici (măcar) să gândească, ci mai ales fiindcă, la urma urmelor, tu, arestatul, ‚criminalul’, n-ai făcut absolut nimic contravenţional măcar, darămite penal…

Pentru o vreme, această modificare legislativă a fost ‚dosită’, aşteptându-se vremuri mai bune. Dar se pare că – la fel ca dragostea pentru cianură despre care vorbeam la început – ambiţia seriilor de conducători vremelnici de a ne băga pumnul în gură nu piere niciodată. În ce direcţie se va înclina fiecare din aceste balanţe încă nu e clar.

Depinde, fireşte, de tine.

[mai jos, aşa cum am promis, harta viitoarei Transilvanii cianurizate, aşa cum par a şi-o dori autorităţile Statului]:

 

Acest articol a fost preluat de pe blogul lui Cornel Vîlcu, găzduit de Active Watch.

Puteți citi și:

Anul 2012

FânFeast

Totuşi, Roşia Montană; totuşi, gazele de şist