Principiul mulinetei

0

M-am întors în București în 2012, la sfârșitul lui iulie. La începutul lui august, am închiriat o garsonieră lângă biserica Armenească. Eram hotărât să mă așez locului o vreme, sau cel puțin asta era impresia pe care voiam s-o las celor din jur. În realitate însă eram foarte panicat. Mă masturbam de câteva ori pe zi, momente în care aproape că îmi țiuiau urechile. Nu puteam să mi-o scot pe Clara din cap: o vedeam întinsă în pat în camera mea de pe Waldstrasse, doar cu dresurile pe ea, iar eu cu capul afundat între picioarele ei lungi, simțind cum îi freamătă fesele sub apăsarea palmelor mele. Într-una din acele nopți sufocante de august am scris un text căruia i-am pus titlul  Anxietas tibiarum.

 

Helmut Newton. 1975.

 

Text de Ionuț Sociu

 

Pe Clara am cunoscut-o în tramvaiul M1.  Era printre nou-veniți. Pe drum spre târgul de vechituri din Mauerpark, eu și Yuras le vorbeam acestora despre viața în campus.

Clara nu ne asculta.  Privea absentă pe geam și, din când în când, își întorcea privirea spre noi forțându-se să zâmbească. Purta un tricou bleu navy și ținea pe umeri o geantă de pânză  pe care era scris Department of History of Art, Yale University.  După ce am coborât din tramvai, ne-am separat în grupuri mai mici. Pe Clara am văzut-o plecând singură. Câțiva dintre noi ne-am luat cartofi prăjiți, câte o sticlă de Berliner și ne-am așezat pe iarbă. Era o duminică însorită, surprinzător de caldă pentru începutul lui octombrie. Am lenevit așa timp de câteva ore, iar după amiază am fost la operă. Era una dintre acele activități de grup pe care colegiul le organiza pentru a ne ajuta să ne cunoaștem unii pe alții la început de an universitar. Trecusem prin etapa asta și cu un an în urmă: tururi cu bicicletele în preajma lacului Wannsee, vizite la galeriile de artă din Mitte, escapade culinare în Kreuzberg și lungi plimbări prin Tiergarten. 

 La ieșirea din stația Deutsche Oper, am văzut-o pe Clara, îmbrăcată într-o rochie neagră, traversând cu pași mici și repezi din direcția opusă.  Am aștepat-o în dreptul semaforului:

  „Ai  fugit de noi…”

„Îmi place să mă plimb singură. Și cred că-mi va fi greu să mă integrez într-un loc ca ăsta, unde toată lumea visează la comunitatea perfectă. Lasă că și tu pari la fel de însingurat, chiar și așa, cu toată sociabilitatea ta. Adevărul e că n-aveam chef de oameni azi, dar nici nu voiam să ratez Bărbierul din Sevilla.”

Sala Operei  era plină, iar întâmplarea a făcut să am loc lângă Clara. Până să înceapă spectacolul,  am vorbit despre proiectele noastre de dizertație. Când i-am spus că vreau să scriu despre autobiografii ficționale, a izbucnit în râs: „Pari genul care ar scrie așa ceva.”

„Ți-e frică de mine?” m-a întrebat ea  în șoaptă în timp ce se stingeau luminile în sală.

Îmi vorbise fără să-și întoarcă capul, își ținea spatele drept și brațele strânse la piept, cu privirea fixată asupra scenei. În timp ce Rosina cânta „fredda ed immobile, comme una statua”,  mi-am imaginat cum palma mea ar rămâne  înfiptă între picioarele ei și cum acel corp plin ar  zvâcni  asudat sub strânsoarea rochiei.

 La întoarcere, în U-Bahn, ne-am așezat unul lângă altul.  A început să-mi vorbească brusc despre Bruno Schulz:

„Îmi plac mult desenele lui Schulz.  E o imagine care apare peste tot în schițele lui și care mă obsedează: talpa unui picior gol de femeie care acoperă fața unui bărbat.”

Pentru prima dată în acea zi, mi s-a părut că vocea Clarei  nu mai suna atât de fals, privea fix într-un punct invizibil și vorbea despre acea imagine cu o oarecare înfrigurare și cu buzele ușor întredeschise. 

În primele săptămâni, toate diminețile începeau la fel.  Eu și Clara ne ridicam goi din pat, trăgeam niște haine pe noi și plecam împreună la cursuri. Trevor își ținea seminariile în biroul lui de pe Platanenstrasse, unde noi, cei 12 studenți de la Project Year, ne așezam în jurul unei mese rotunde,  în mijlocul căreia se aflau o cutie de biscuți cu fructe și un bol aburind cu ceai. După astfel de nopți nedormite, un seminar cu Trevor era o experiență aparte. Aburul ceaiului, ochii lui albaștri, puloverul cu anchior și pantofii lui negri pe care nu se așeza niciodată praful, toate astea îmi reaminteau că mai există  ceva stabil pe lume, că nu e totul chiar atât de mocirlos.  Stând în dreptul ferestrei ușor încovoiat, Trevor ne privea pe fiecare în ochi și ne vorbea despre bildung, Schleiermacher și Wilhelm Meister.  Atmosfera era una solemnă și aveam uneori senzația că luăm parte la un ritual și că, rând pe rând, vom dispărea până va rămâne doar unul, Alesul sau Aleasa, căruia Maestrul i se va dedica întru totul. Fiind încă impregnat de mirosul Clarei, îmi era greu să-l urmăresc pe Trevor, cu toate astea unele cuvinte ajungeau la mine, cuvinte care altădată m-ar fi lăsat rece – inițiere, iluminare -, dar care acum sunau revelator și aproape că mă emoționau. Din când în când, eu și Clara, care stătea de cealaltă parte a mesei, ne aruncam priviri fugare.

Într-o duminică dimineață, spre sfârșitul lui octombrie, ne-am dus amândoi în Mauerpark. Ne-am luat câte o cafea și ne-am așezat pe șezlonguri în dreptul unui cazan cu foc. Era o zi cenușie, cu cer înnorat și aer rece, înțepător, dar fără pic de vânt. Vocea Clarei era relaxată și molatecă:

„M-ai întrebat cum l-am cunoscut pe Leon… o să-ți povestesc. Eram studentă în primul an la Yale și totul mi se părea super-tare. Cântam în orchestra universității, mergeam pe la petrecerile alea ale societăților secrete, mă rog, descopeream și eu lumea. Îl văzusem pe Leon de câteva ori pe holuri, dar nu știam mare lucru despre el, în afară de faptul că preda filozofia. A fost atât de ciudat cum ne-am întâlnit… Eram într-o zi în  parc, el s-a oprit în fața mea, m-a privit insistent și m-a întrebat dacă vreau să vin la el. În jumătate de oră eram în apartamentul lui. Mi-a turnat vin, m-a îmbrăcat într-un sacou de-al lui și mi-a pus o pălărie pe cap, iar după aia stătea pe pat și mă privea. Nu s-a întâmplat nimic, nici măcar nu ne-am sărutat. Leon avea 36 de ani când l-am cunoscut, fusese manechin până pe la 20 de ani și apoi a devenit heideggerian. Tare combinația, nu?! Totul era perfect la început, după care s-a complicat treaba. Aproape că n-am mai făcut sex timp de doi ani, în schimb eram foarte buni la teoretizat erosul. Ajunsesem un fel de discipolă și eram dependentă de el, cu toate că relația o luase la vale. Și câteodată mai veneau studente isterice pe la ușă și-i făceau declarații disperate. La un moment dat, s-a mutat în Germania, iar  eu m-am dus la Cracovia.  În urmă cu vreo șase luni a venit să mă vadă  și atunci i-am zis că vreau să ne despărțim. Nu voia  să accepte, ba mai mult decât atât, m-a cerut de soție, chiar acolo în gară, înainte să se urce în tren. L-am refuzat cu ochii în lacrimi, iar el s-a întors la Hamburg. Cam asta a fost… Dar știi ce e straniu?

„Ce?” am întrebat eu sorbind din cafea.

„Nu știu dacă să-ți zic…dar mi se pare că Leon seamănă bine cu Trevor, uneori am senzația că amândoi vorbesc la fel. Ba chiar se pare că se și cunosc și au participat la niște conferințe împreună. Apropo de asta, am vrut să-ți spun ceva, dar n-am prins momentul. Știi seminarul  pe care l-am avut cu Trevor săptămâna trecută,  cel despre Humboldt? Tu ai ieșit la un moment dat să-ți faci o cafea și atunci m-am gândit să vin după tine. Mi-am imaginat cum o să închizi ușa, cum o să mă întorci cu spatele și o să-mi legi mâinile deasupra capului, iar eu o să-ți mușc degetele. Nu știu cum să-ți explic, dar vedeam totul amorțit în lumina aia orbitoare și îl simțeam  pe Trevor în spatele nostru, stând pe scaun și privindu-ne.”  

 

Bucureștiul mi se părea oribil în acele zile. Pe lângă caniculă, mai era și agitația cu demiterea președintelui, străzi în reparații și un praf înecăcios peste tot. Mergeam ore în șir pe jos, în fiecare dimineață mă așezam pe o bancă la fântâna de la Universitate, beam cafele și stăteam așa până simțeam că amețesc. Ascultam Mahler și îmi umpleam carnețelul cu însemnări obscure despre bildung, ritualuri dionisiace și bacante. Făcusem o fixație pentru accesoriile bondage și măștile din piele, iar  pe Facebook postam scene cu Charlotte Rampling și fotografii de Helmut Newton. În fiecare zi mă uitam la pozele pe care i le făcusem Clarei la Delfi și reciteam mailul pe care Trevor ni-l trimisese amândurora cu o zi înainte ca noi să plecăm spre Atena. Multe din pasaje încă îmi erau neclare și nici după un jumătate de an nu reușisem să-i dau de cap.

Într-o seară, am cunoscut o tipă în Control și i-am zis să vină la mine. Cum am intrat în hol, am întors-o cu spatele și am lipit-o de oglindă. I-am tras blugii ușor în jos, atât cât să pot intra în ea și să-i simt pielea umedă. Cu o mână i-am acoperit gura și cu cealaltă i-am apăsat  capul de tocul ușii. Îmi vedeam reflexia în oglindă, ochii înroșiți și venele care îmi zvâcneau în timp ce intram în ea. Se luminase de ziuă când  am adormit amândoi goi și transpirați. M-am trezit două ore mai târziu. În cameră era nădușeală, cearșafurile mi se lipeau de corp și aveam un gust amar de bere în gură. Pe covor, lângă pat, erau aruncate două prezervative și câteva doze goale. I-am chemat un taxi, după care am zăcut toată ziua în pat.

Seara mi-am făcut bagajul și a doua zi dimineață m-am dus la Gara de Nord. Am stat câteva ore într-un bar, unde am încercat să scriu o altă povestire. De data asta titlul era Anxietas. Mă amețisem atât de tare, încât la a treia bere eram deja convins că ce scrisesem era o proză kunderiană.  Am închis laptopul, după care m-am suit în trenul de Cracovia.

 

Harta lumii se micșorase în ochii lui Petru. Până nu demult, simțea că întreaga lume îi aparține. Era un dezrădăcinat fericit într-o lume fără granițe. Acum, odată întors în România, avea sentimentul că fusese închis într-o debara întunecoasă. Ar fi vrut să călătorească undeva, dar nu știa unde. La Londra, unde se afla C., nu mai avea niciun rost să se mai întoarcă. La Berlin ar fi fost cumplit. Întregul oraș era îmbibat de ea. Nu-și imagina cum ar fi putut să treacă prin Rosenthaler Platz fără să-și aducă aminte de acele nopți de iarnă, în care C.  adormea în brațele sale, în timp ce tramvaiul M1 îi legăna în drum spre Pankow. Irlanda, unde ar fi putut să se retragă pentru o vreme în casa unui prieten, ar fi fost o opțiune. Dar exista o problemă: era prea aproape de Londra și, în plus, îi era frică de singurătate. În cele din urmă optase pentru Polonia, știind de fapt că era cea mai proastă decizie.

Cât timp fuseseră studenți la Berlin, el și C. călătoriseră de mai multe ori împreună în Polonia,  petrecuseră Crăciunul la Varșovia și apoi vacanța de Paște la Wroclaw, orașul natal al  părinților ei. Foști membri ai Solidarității, aceștia fuseseră forțați să emigreze în anii ’80 în Carlisle, un orășel din Pennsylvania unde  avea să se nască C. câțiva ani mai târziu. 

Vacanța de Paște fusese cea mai fericită perioadă a relației lor. „O să facem dragoste toată ziua, o să bem Tyskie și o să mâncăm pierogi și zapiekanka”, i-a spus C.  atunci când trenul de Wroclaw a plecat din gara Hauptbahnhof. Departe de campusul universitar, care devenise atât de sufocant, au petrecut o săptămână în mansarda casei mătușii ei. În fiecare dimineață, C. îi aducea micul dejun  și îi vorbea în poloneză, ceea ce o făcea să pară mult mai tandră decât acea amerykański rece și distantă pe care o cunoscuse  el. 

Petru vizitase Polonia cu ani în urmă, unde participase la o școală de vară și la câteva cursuri de limbă poloneză. Tot pe atunci se documentase și  pentru lucrarea sa de licență despre Tadeusz Kantor și „teatrul morții”. Atunci când a cunoscut-o pe C., el  i-a spus că e o „bardzo kobieta”. Ea a râs și l-a sărutat.

La Cracovia nu ajunseseră niciodată împreună, dar C. îi vorbise mult despre acest oraș. În 2010, după ce a absolvit istoria artei la Yale, ea a venit pentru prima oară în Polonia. Primise una dintre acele burse pe care Universitătea Jagellonae le oferea copiilor de emigranți polonezi, pentru ca aceștia să învețe limba părinților lor și să afle mai multe despre eroismul lui Piłsudski și Kościuszko.

„Fiecare dintre  noi are propria metodă de a trece peste o despărțire”, le spunea Petru  prietenilor săi din România.  „Eu vreau să mă arunc cu capul înainte, vreau să mă scufund cu totul în mlaștina asta sentimentală până simt că mă  sufoc. Ce aștept să se întâmple după această călătorie în Polonia? Nu știu, o fi o formă de doliu, de exorcizare, sau, cine știe, poate voi trăi acea secundă de claritate care ți se oferă chiar  în cele mai tulburi momente.”

 

În tren, în drum spre Cracovia, am băut bere și am ascultat de vreo cincizeci de ori piesa Human, de la The Killers.  Am dormit jumătate de oră și m-am trezit cu erecție. Pe de o parte, mă iluzionam că voi face un salt în timp și că voi întâlni vreo  fantomă a Clarei bântuind pe străzile Cracoviei, pe de altă parte, îmi imaginam cum aveam să mi-o trag cu o poloneză. Mai exact, cu o prostituată poloneză.

Odată ajuns în Cracovia, m-am cazat la un hostel în Kazimierz, după care m-am plimbat prin vechiul cartier evreiesc. Străzile erau aglomerate, dar nimeni nu părea să se grăbească. Se simțea în aer o moliciune plăcută, o tihnă care mi-a spulberat pe loc starea de anxietate. Spre seară, m-am așezat la o masă în Alchemia, un „bar funky și boem”, după cum mi-l descrisese recepționera de la hostel.

Am băut o bere, am mâncat zapiekanka cu spanac și am scris câteva rânduri într-un carnețel. Nu reușeam să mă concentrez, așa că până la urmă l-am închis și l-am vârât în geantă.

Începuse să se aglomereze, se vorbea din ce în ce mai tare în jurul meu, iar eu eram deja la a doua bere. Nu mă mai simțeam deloc obosit și aveam chef de vorbă. La masa alăturată stăteau două fete, o șatenă cu ochi mari, îmbrăcată într-o rochie verde și o blondă cu picioare lungi.  După ce le-am privit insistent timp de câteva minute, tipa în verde mi-a făcut semn să mă așez la masa lor. O chema Maria, iar pe blondă Dorota. Când le-am spus că veneam din România, Maria a scos un țipăt: „Cioran!”. Mi-a povestit cum, în timpul unei vacanțe pe care și-o petrecuse cu părinții în România, îi rugase pe aceștia facă o scurtă oprire și la Rășinari. I-am spus că sunt născut în aceeași zi cu Cioran, iar apoi am încercat s-o impresionez cu bruma mea de poloneză. Maria a râs și a comandat câte un shot de votcă pentru fiecare. Le-am dat peste cap, după care ne-am luat încă un rând de bere. Dorota m-a întrebat ce scriam în carnețel. „Un roman”, am răspuns. „Despre ce?” m-a întrebat ea lăsându-se pe spate și privindu-mă fix în ochi. Am bălmăjit ceva despre „cei posedați de eros, oameni care mor dintr-un preaplin de viață, fericiți și blestemați totodată.” „Și totuși despre ce e romanul?” a continuat Dorota.

M-am uitat la picioarele ei, la pielea ei netedă, și brusc am simțit că amețesc și că mi se încețoșează ochii. O fantezie scurtă de câteva secunde: o cameră întunecată, draperiile sunt trase, aerul e dens, irespirabil. Îmbrăcată într-o rochie subțire de vară, stând picior peste picior pe o canapea din piele, Clara privește în față ca și cum ar fi filmată, în timp ce din stânga și din dreapta ei se apropie cu mișcări lente de reptile bărbați îmbrăcați în costume negre. Îi văd pieptul transpirat și buzele tremurând. Se face totul negru.

 

Charlotte Rampling, de Helmut Newton.

 

M-am ridicat de la masă, după care am ieșit în stradă și am sunat-o pe Clara:

„Sunt în Cracovia.”

„Wow, ce tare. Ce faci acolo?”

„Nimic.”

„Și unde stai?”

„La un hostel pe ulica Miodowa.”

„Incredibil! Pe ulica Miodowa am stat și eu. Cum ai nimerit exact acolo?”

„Hai aici să ne futem. Mâncâm zapiekanka, pierogi, bem bere. Hai.”

„Ești beat? Ai o voce ciudată.”

„Hai aici să ne futem. Sunt la Cracovia. Mâncăm zapiekanka.”

„Nu. S-a terminat, gata. E mai bine pentru amândoi, știi și tu asta.”

„Te-ai futut cu cineva de când ne-am despărțit?”

„De asta m-ai sunat?”

„Te-ai futut cu cineva de când ne-am despărțit?”

„Ești beat. Pa.”

Am mai sunat-o de trei ori, dar nu mi-a răspuns. Mi-am cumpărat o bere și m-am întors la hostel. Am urcat în cameră, m-am trântit în pat îmbrăcat și am adormit în câteva minute. A doua zi am revenit la Alchemia.  Am băut o cafea și am mâncat un croissant, iar apoi m-am plimbat câteva ore prin oraș.

 

Petru a rătăcit  pe străzile Cracoviei holbându-se la toate femeile din jur. Fese, sâni, clavicule, brațe se amestecau prin fața ochilor săi. În urmă cu câțiva ani ar fi făcut același lucru, doar că pe atunci încă mai era în stare să deosebească o femeie de alta, încă era fascinat de diferențele dintre ele. Era atras de grație și de vulgaritate deopotrivă, de trupuri voluptoase, cât și de corpuri plăpânde de adolescente. „Toate sunteți frumoase”, părea că vrea să le spună atunci când le căuta disperat privirile pe stradă. De data asta vedea peste tot aceeași femeie, toate vocile se modulau precum una singură. În plimbările sale pe străduțele din preajma Rynek-ului, se oprea în fața vitrinelor și rămânea nemișcat, cu privirea fixată asupra dresurilor negre mulate pe picioarele manechinelor din plastic.

Își aducea aminte de nopțile de pe Waldstrasse, când îi șoptea cu respirația tăiată: jesteś kobieta pierwotna. Într-o seară, C. l-a invitat la filarmonică. De obicei, când mergeau spre Berliner Philarmoniker, plecau împreună din campus. Da data asta, ea i-a dat întâlnire la Oranienburger Strasse.  Îl aștepta pe același trotuar pe care stăteau prostituatele, era îmbrăcată într-o rochie neagră, mulată și purta cizme lungi  până la genunchi. 

„Sper să-ți placă concertul.  Simfonia a 9-a de Mahler”, i-a spus ea luându-l de braț.

În timp ce orchestra  își acorda instrumentele, C. i-a tras ușor palma lui sub rochie, suficient cât să atingă cu vârful degetelor textura jartierei.

„De ce-ți place atât de mult cum arăt cu astea pe mine?” l-a întrebat  ea la întoarcere.

„Pur și simplu arată bine pe tine. Mai ales lenjeria neagră.”

„Toate femeile arată bine când poartă așa ceva.”

„Nu-i adevărat. E vorba de corpul ăsta al tău de felină, de fată-femeie, e ceva amenințător în imaginea asta.”

Petru n-o învățase pe C. prea multe cuvinte în română, și nici ea nu se arătase foarte curioasă. Învațase să spună „plesnește-mă” și încă un cuvânt: „coapsă”. Era unul dintre acele cuvinte de care Petru fusese obsedat încă din adolescență. Scrisese chiar un poem când avea 16 ani, „Șoapta coapselor fierbinți”, în care cuvinte precum „fierbințeală” și „clocot” alternau cu „escatologic” și „infailibil”. Citise această poezie la un cenaclu din Botoșani, unde se vorbea despre „barochism lingvistic” și „influența stănesciană”, dar unde nimeni – nici măcar el – nu vorbea despre tema principală: visul unui  adolescent de a se pierde între picioarele tuturor femeilor din lume. Tot pe atunci citise „Roșu și negru” și începuse să viseze la doamne de Renal:  profesoare cu sâni mari, funcționare de la bancă și chiar unele dintre mamele prietenilor săi.  Mai târziu, odată cu  descoperirea  Internetului, a constatat cu dezamăgire că întreaga industrie porno era bazată pe același tip de „imagistică poetică” din versurile  sale: femei planturoase încorsetate  în taioare elegante care se lasă trântite pe birouri și linse de subalterni, pacienți care și-o trag cu doctorițe, studenți cu profesoare etc. Chiar și limbajul folosit  pentru a descrie astfel de scene – milf, titfuck, threesome, gangbang – era relevant în această privință.  În fond, era aceeași nevoie de a se juca cu cuvintele, plus încă ceva: dorința de a fi cu o femeie inaccesibilă.

 

M-am întors la hostel după-amiază. În cameră se mai aflau doi tipi, care abia se cazaseră: unul dintre ei era scund, avea un fel de semi-creastă și brațele acoperite de tatuaje, iar celălalt, mai puștan, era blond și cu ochi albaștri. Stăteau amândoi turcește pe mochetă și beau tequila.

„Trebuie să bei cu noi”, au strigat amândoi către mine. Pe tipul cu tatuaje îl chema Sam și lucra ca electrician de mină în Australia, iar celălalt, Elias, era absolvent de științe politice la Universitatea din Copenhaga.

„M-am despărțit de prietena mea în Copenhaga, după care am plecat în Estonia. Am ars-o prin Tallin câteva zile, mi-am tras-o cu o bună prietenă a mea, și după aia m-am dus la Varșovia, unde am dat de Sam, care mi-a zis că e și el proaspăt burlac și vrea să descopere tradițiile est-europene. Și uite așa am ajuns amândoi în Cracovia.”

„Poate ăsta o fi  profilul hostelului”, am zis eu.

„Cum adică?” a întrebat Sam.

„Pentru cazuri din astea speciale. Și eu abia m-am despărțit.”

Au  râs amândoi, iar Sam a ridicat  paharul:

„Pentru cei care știu să-și trăiască viața! Pentru libertatea noastră!”

Elias a coborât până la magazin și s-a întors cu două baxuri de  bere, un borcan cu hrean și două kilograme de cabanos. Cu fiecare shot dat peste cap, deveneam din ce in ce mai agitați,  vorbeam unii peste alții și ne ridicam în picioare la fiecare cinci minute:

„Nazdrovia!”

„Frate, putem să mergem unde vrem și să facem ce vrem fără să ne justificăm în fața cuiva!”

„Corect, așa e! Cheers! Nazdrovia! Noroc! Prost!”

„Plus că e plin de femei pe aici. Nu uitați: suntem în Polonia!  Astea te rup în pat.”

„Corect!  Hai noroc!”

„ Am auzit că se fut polonzele de rup,  plus că bărbații de aici  sunt cam țărănoi.”

„Și mai sunt și tunși ca pula!”

„Vă dați seama că noi suntem ceva exotic pentru femeile astea?”

„E și presiunea asta a bisericii catolice de sub care vor să scape. Cât să reziști la rigori și frecții din astea, gen cultul familiei și mai știu eu ce?! La un moment dat răbufnești.”

„Corect ! Nazdrovia! Prost! Cheers!”

„Pentru liberatea noastră !”

Pe la 8, când ne-am hotărât să ieșim în oraș, sticla de tequila era goală și nu mai rămăsese nicio bere. Înainte să ieșim din hostel, Sam m-a rugat să-i fac o poză cu recepționera. S-au așezat amândoi pe canapea, iar Sam a cuprins-o cu mâna pe după umeri. Tipa zâmbea cam stânjenită. A încercat să-i pună mâna pe genunchi, dar ea s-a ridicat brusc.

„Gata, ajunge. Ce vrei să faci cu pozele astea ?”

„Nimic, vreau doar o amintire din Cracovia”, a răspuns el rânjind.

Odată ieșiți din hostel, Sam s-a întors spre noi și ne-a șoptit pe un ton conspirativ: „Băieți, asta e seara noastră. Fără gânduri negative, suntem pe plus.”

Ne-am oprit  la o terasă în centru, am băut o bere, iar apoi ne-am dus într-un club pe strada Wielopole. Era o clădire veche cu două etaje, dosită în spatele unor platani.

Cea mai aglomerată era încăperea de la parter, în care DJ Piotr punea dance și turbo-folk. Sam mi-a dat telefonul și s-a îndreptat spre un grup de fete care dansau în mijlocul ringului. „Îți eu fac eu semn, dar să fii discret, să nu-și dea ele  seama. Important e să mi se vadă fața.” S-a oprit  la jumătate de metru distanță de ele și a început să danseze, cu capul aplecat înspre una dintre fete, ca și cum i-ar fi spus ceva la ureche. Am așteptat să-mi facă semn, după care i-am făcut două poze. Sam s-a oprit brusc din dans, s-a apropiat de mine și mi-a smuls telefonul din mână zâmbind:

„Mersi. E suficient.  Hai să vedem ce muzică e sus, nu pot să dansez pe căcatul ăsta de disco-polo.”

La etaj se dansa pe R&B. Ne-am luat câte un cocktail și ne-am apropiat de niște tipe care nu păreau să aibă mai mult de 20-21 de ani. Am aflat că erau studente la filologie și colege de apartament. Una dintre ele, îmbrăcată în fustă scurtă din piele, m-a întrebat de unde sunt. I-am zis că mă cheamă Tiago și sunt din Portugalia  După cinci minute, am început să bolborosesc ceva în poloneză, aceeași placă cu kobieta pierwotna, eros, bacante și femeia-felină. Jumătate de oră mai târziu ne legănăm toți trei cu polonezele în brațe pe muzica Aliciei Keys. La un moment dat, fetele au plecat împreună la toaletă. Când s-au întors, ne-au anunțat că trebuie să plece acasă, dar că „am putea să ne vedem mâine” și că „e mai bine s-o luăm treptat”.

Le-am cerut numerele și am promis că le sunăm. În memoria telefonului am trecut-o „Poloneza1”. Am rămas în mijlocul ringului, cu un glob multicolor rotindu-se deasupra noastră.

„Ce penal e locul ăsta!” am strigat eu. „Și ce muzică penală!”

„Hai să ieșim de aici, ne trebuie femei adevărate, nu speriate din astea de la filologie”, a țipat și Elias. „Treptat! Auzi la astea! Cum adică treptat, frate? N-am de gând să stau șase luni în Cracovia, ori te arzi, ori nu te arzi!”

Am coborât scările bălăngândinu-ne și vorbind despre Dracula. Sam voia să știe „cum vine treaba cu țărușul”. „Îți arăt eu țărușul meu dacă vrei”, i-a răspuns Elias. Am traversat piața centrală și am intrat într-un bar luminat în verde, unde se auzea Vangelis. Ne-am așezat pe o canapea cu perne de mătase și am comandat câte o Żubrówka. Eram singurii clienți. O femeie mai în vârstă s-a apropiat de noi cu o găleată în mână și ne-a făcut semn să ridicăm picioarele ca să dea cu mopul. Un miros de detergent cu aromă de pin și bere stătută ne-a învăluit din toate părțile.

„Pun  pozele alea pe Facebook”, a mormăit Sam. „Acum le pun. Ca să moară târfa aia de ciudă.”

„Ce poze?”

„Pozele pe care i le-ai făcut tu”, mi-a explicat Elias ușor iritat. „Pozele cu roșcata de la recepție și cu alea din club. Le pune pe Facebook ca s-o oftice pe fosta iubită. Adică să vadă aia cât de bine se simte el. Înțelegi? Cât am fost în Varșovia, a postat vreo 20 de poze. Toate de prin cluburi și numai din unghiuri din astea șmechere cu fum, lumini și țâțe. Omule, eu zic că nu e bine ce faci”, s-a întors Elias spre Sam. „Înțelegi? Adică de ce trebuie să-ți condiționezi viața în funcție de o relație din trecut? Trebuie să te rupi complet de femeia aia: fără telefoane, fără mailuri, fără Facebook. Ca și cum n-ar fi existat. Adică eu așa am făcut. E adevărat că eu am înșelat-o și oricum  nu voia să mai vorbească cu mine, dar oricum  ideea e ca tu să o eviți. După ce m-am despărțit de EA în Copenhaga – nici nu vreau să-i pronunț numele pentru că EA nu exiiiistă! –, m-am dus până la apartament să-mi iau niște lucruri, dar am făcut tot posibilul să  merg când nu era ea acasă. Într-o zi i-am trimis mesaj și ea mi-a zis că pleacă din oraș în seara aia. Așa că m-am dus. Și ghici ce? EA era la duș și a ieșit goală când eu îmi strângeam hainele. A trecut pe lângă mine fără să mă privească și fără să-mi zică nimic. Și i-am văzut curul ăla perfect al ei și am înnebunit. Am vrut să intru peste EA în dormitor și s-o violez. Înțelegeți?”

„Și nu mai știi nimic de ea? Nu ești curios dacă s-a combinat între timp cu cineva?” am întrebat, încercând să vizualizez curul ăla perfect.

„Nu, nu mă interesează. Dar sigur nu s-a combinat, nu e chiar atât de curvă.”

„Pentru libertatea noastră!” a strigat Sam fluturând berea.

Am mai băut o bere, iar apoi ne-am târâit spre hostel. Era deja lumină afară. Când am ajuns pe ulica Miodowa, am izbucnit:

„Voi ați auzit de Botoșani? N-ați auzit…Prietenul meu Vasile Marinaru’ mi-a explicat ce e ăla principiul mulinetei: oricât de departe am pleca, oricât de mult am călători, tot la Botoșani ajungem. Și Vasile e la Botoșani acum, dar a fost peste tot, a fost și în Malaezia și știe el ce știe. Băi, m-am săturat, văd numai reptile peste tot… Dacă înnebunesc? Nu știu cum dracu mi-a intrat chestia asta în cap, nu înțeleg de unde vine, dar nu pot să scap de ea. Doar știam amândoi că n-avea cum să dureze relația, fiecare cu drumul lui… s-a terminat totul când trebuia să se termine. Înțeleg lucrul ăsta, dar nu pot s-o uit, pur și simplu nu pot. Și am și creierul obosit, am obosit de la tot frecușul ăsta cu Berlin-Londra-București, nu mai înțeleg nimic… Cum dracu am ajuns eu din Botoșani în filmul ăsta?”

Sam s-a întors către mine și mi-a zis: „ Am fost și eu în Malaezia.”

Elias a urcat în cameră, iar noi doi am rămas la o masă, jos în grădină. Gălăgia din Kazimierz încetase, se mai auzeau din când în când chiote scurte și zgomote de pahare sparte. Sam privea în pământ:

„Trebuie să-ți povestesc și ție. Acum câteva luni am plănuit împreună cu Lilly o excursie în Europa, iar în dimineața în care aveam avionul spre Paris, m-am trezit mai devreme ca să verific bagajele. Și nu știu ce naiba m-a lovit, dar pentru prima dată în cinci ani de relație, am simțit nevoia să-i verific mesajele din telefon. Și erau vreo 20 de sms-uri, toate cu vreau să ți-o sug, să mi-o tragi, numai pornoșaguri din astea. Mi-am băut cafeaua și le-am citit pe toate calm și meticulos, de parcă îmi tăiam unghiile. Am trezit-o și doar i-am arătat telefonul, iar ea a început să plângă și mi-a zis că a fost o greșeală, că nu-l iubește pe ăla, că nu e ceea ce cred, că regretă ce-a făcut, bla, bla, bla. Mai aveam încă trei ore până la avion și eram în stare de șoc, dar șoc din ăla paralizant, fără nervi sau crize. Nu știam ce să fac. Până la urmă, i-am zis să se îmbrace și să plecăm. Să „lăsăm deoparte toată porcăria asta și s-o lămurim după ce ne întoarcem din vacanță”, cam ăsta a fost planul. Am stat în Franța două săptămâni și n-am vorbit deloc despre asta. La un moment, într-o seară, când eram la Lyon, am intrat pe Facebook-ul ei și am mai găsit încă o serie de mesaje, scrise după ce plecasem din Australia. Aceeași poveste: să ți-o sug, să mi-o dai, plus câteva romantisme. În noaptea aia i-am cumpărat  bilet de avion, iar a doua zi am dus-o la Londra și am urcat-o în avion. La Melbourne o aștepta tipul ăla, iar acum sunt la mine acasă și se fut în patul meu. Știu asta de la sor-mea. De atunci, de vreo trei săptămâni, sunt pe drumuri, pun poze pe Facebook cu recepționerele de la hosteluri și mă gândesc la cum și-o trag ei în patul meu. Da să știi că n-o condamn așa tare… Zilele astea mi-am dat seama că în toți anii ăștia eu am ignorat-o,  nici măcar n-am avut curiozitatea s-o cunosc cu adevărat și să aflu ce-și dorește. Mi se părea că ea o să fie acolo lângă mine pentru eternitate și că eu nu trebuie să fac nimic pentru asta. Am fost un prost, asta am un fost.”

Cât timp a vorbit, cu capul plecat și cu vocea stinsă, m-am uitat la unul dintre tatuajele sale, un dragon care se încolăcea în jurul brațului și urca spre gât. Era pentru prima dată după multă vreme când reușeam să ascult pe cineva cu toată atenția, când nu mai eram  doar eu cel care trebuia să fie ascultat.

Sam și-a ridicat capul și m-a îmbrățișat. Abia atunci am văzut ochii dragonului de aproape, la câțiva centimetri de ochii mei, două pete negre în lumina albă a dimineții.

Elias sforăia când am intrat în cameră. Sam mi-a întins o bucată de cabanos și s-a urcat în patul de deasupra mea :

„Hai că mai e și mâine o zi. Somn ușor, Dracula.”

 

Ionut Sociu este critic de teatru. A colaborat la diverse reviste culturale și a fost prezent în antologii colective cu traduceri si cu povestiri. În 2007, a absolvit Facultatea de Teatrologie a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale”, iar între 2010 și 2012 a studiat la Bard College Berlin.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger