Primul roman gay românesc

Soldații. Poveste din Ferentari e un roman românesc cu o poveste homoerotică, aș zice că primul, deși a mai fost înainte Legături bolnăvicioase, al Ceciliei Ștefănescu, doar că era o ficțiune a unei scriitoare heterosexuale. Una dintre calitățile cărții lui Adrian Schiop e că nu insistă, cum ar face un autor convențional și oportunist, pe identitatea și subcultura gay, nu face activism, nu face victimism, face realism. Vă invităm să citiți un fragment din cartea recent apărută la Editura Polirom, pe care o puteți găsi în orice librărie.

 

 

 

Toată luna februarie și jumătate din martie au fost urâte în bloc, un interval meteorologic identic și compact, fiecare zi identică cu cea de ieri și de alaltăieri, cheală de zăpadă și cu un cer foarte jos.  Am băut cantități ilimitate de alcool, am ieșit seară de seară la Zeicani – unde, pe la jumătatea lui martie, m-am întâlnit din nou cu Alberto.

Câteva zile ninsese în dușmănie în toată țara, cu viscole și troiene, m-a terminat psihic. Dar în ziua aia frigul a început să se înmoaie, iar zăpada să dea semne că vrea să se topească. Seara era meci, Olanda – România, și am zis hai să ne bucurăm de el la Zeicani, deși nu mă interesează nici cât negru sub unghie fotbalul.

M-am așezat la o masă aproape de televizor – de fapt nu a fost așa, m-am așezat la masa unui boschetar și Alberto a zis hai la masa noastră, nu mai sta cu boschetarii.

Păi ce are, am zis.

Tu ești băiat fin, râde lumea de tine dacă te vede cu boschetarii. Și, nu te supăra că-ți zic, râde și când vede că dai țigări la boschetari, știi ce zice lumea? uite fraierul, și un boschetar îl face. Ești băiat bun, dar nu mai da la boschetari țigări, că te faci de râs. Nu ține niciodată pachetul de țigări pe masă, ține-l în buzunar și când îți cere cineva zi că nu mai ai.

Păi cum să zic că nu mai am, dacă oameni văd că scot țigară după țigară din pachet?, m-am îndoit.

Uite așa simplu: le zici NU AM – și când a șuierat majusculele mi-a aruncat o privire fioroasă, care m-a înghețat. Jură-te acum că nu le mai dai și dacă te juri o să vezi că n-o să le mai dai, că ești jurat.

Aveam chef de băut și i-am zis că dau o bere; dar să fie Timișoreana, că el nu bea Ursus – însă până la bar am uitat și m-am întors cu două Ursus; și-a înghițit frustrarea și a zis că bun și asa. A luat două gâturi strâmbându-se și, când tovarășul lui s-a întors de la bar cu o Timișoreana, a făcut schimb cu el.

Că s-a săturat să stea la frai-so Borcan, să n-aibă bani de o bere – și de am bani, tot nu pot să mă îmbăt când vreau, ca ăla are familie copii mici și nevastă-sa face scandal când mă vede beat. Data trecută îmi zisese că ăla e văru-so, în fine, tot pe acolo, în definitiv definițiile ostensive indică aceleași obiecte.

Că nu poate zice nimic, fiindcă e pe banii lui Borcan; nici nu poate să se angajeze nicăieri, că are cazier și tre să mai treacă patru ani din opt ca să i se steargă, încât să se poată angaja undeva ca agent de pază. E și bolnav, are discopatie lombară și nu poate ridica să se bage la un serviciu de-ăsta de amărâți, să care cu spatele. Nu poate pleca nici p-afară, că nu mai are buletin de când i l-a furat la Gara de Nord. În concluzie – vai steaua lui. Și tot în concluzie – dacă nu pot să-l iau în spatiu la mine să-și facă buletin.

Am ridicat sprânceana la așa tupeu, ne văzusem de două ori și deja s-a înfipt la mine în spațiu. M-a lăsat fără reacție, nu știam cum s-o iau, naivitate?, tupeu? – și am pufnit în râs, la fel cum am făcut la o fază oarecum similară, cu un moș mieros și cu ochi apoși care mi s-a lăudat că în timpul comunismului fusese racolat de Securitate și plimbat prin Maroc și Irak, să asculte telefoanele muncitorilor români, în fine, tot aici în bar, după n rotocoale prudente, moșul (60-) și-a făcut curaj și mi-a zis că-i plac tipii – și la sfârșit m-a întrebat dacă nu vreau să mă mut cu el și taică-su în apartament: de ce să dau unui străin suta aia de euro pe chirie, și-a lăudat marfa, când puteam să i-o dau lui și să-l fut și-n cur.

Păi de ce nu te ia frai-to, dacă tot zici ca e mare șmecher cu vilă?

Nu poate, nu i-au ieșit actele pe casă.

Fă-ți pe casa părintească atunci – dar nu se putea nici asta, că taică-su vânduse casa și plecase să facă bani în Danemarca. Deci să-l iau eu.

Nu pot, că stau cu chirie în București și buletinul meu e pe județul Sibiu. Atunci, să-l ia ai mei, că vorbește cu frai-so și sare ăla cu suta de euro, nu o face pe gratis.

Nu merge omule, i-am zis direct, ai mei sunt pensionari cu bani și o să leșine când te văd, ești fioros, scrie pe fața ta pușcărie. E o chestie dubioasă la mijloc, fiindcă are cinci frați și unul din ei ar putea să-l ia în spatiu, dar nimeni nu vrea s-o facă, nu-mi dau seama care-i treaba cu el la faza asta. Din când în când se oprea din povestit și mă întreba n-ai un milion de euro? și apoi își arunca râsul spart, fioros, copiat după cel al lui Becali.

Apoi, dintr-una într-alta, după încă niște beri, a ajuns să-mi povestească ca la pușcărie s-a futut cu bărbați, dar că a fost șmecher, doar a dat-o la fraieri și lacheți, și niciodată nu a luat-o, să moară familia lui și ce are mai scump. Că acolo el a futut bărbați, nu-i e rușine s-o recunoască. Și tot pedala pe asta, că a futut în cur și că, dacă i se pune pata, și pe tovarășul lui și pe mine acolo la masă ne fute de ne sar capacele, și pe urmă luăm și o curvă – daca-s în bani și am eu placere.

Cu o sută luăm ceva fin, de calitate, și dăm la pizdă amândoi pe săturate, să mor dacă te mint, și pe tine și pe ea vă fac, pe rând sau tot odată. Povestea fără jenă de tovarasul lui, ăla nu zicea nimic – doar stătea și asculta. De obicei așa se întâmplă, când ajung să vorbesc cu interlopi, unul se îmbată, trancănește și te îmboldește și pe tine să bei/vorbești, iar celălalt rămâne treaz și ascultă.

Apoi tovarășul lui a plecat și a reluat și mai insistent asalturile, nu puteam vorbi de ăsta frățiorul meu, să știi că mi-a plăcut să fut bărbați și-mi place de tine că ești sincer, nu o dai cotită, mi-ai zis în față ca nu poti să mă iei în spatiu la ai tăi, ca arăt a pușcăriaș.

Beat, mi se făcuse de sex și i-am zis da frate, și mie-mi plac băieții – și atunci a sărit să-l duc la mine, ca mă fute cum vrea, că are patru bile-n pulă, i le-a băgat cineva în pușcărie. Începuse să mă ia de după gât, că i-am intrat la inimă, că nu-i pasă că-s bărbat, să moara familia lui. Își trăsese scaunul spre mine să facă contact cu coapsa mea, îmi punea mâna pe genunchi; se aplecase peste colțul mesei şi acum vorbea încet, conspirativ, că să nu-mi fie frică de el și să am încredere, că nu o să-mi facă rău.

 

 

Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la sațietate: prima e cam paranoică, să nu-ți dai numele real și mai ales să nu arăți buletinul nimănui  (de altfel, toți se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ți dai adresa exactă și să nu bagi în casă oameni cunoscuți la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ținut.

Până în seara aia. Eram beat, n-am mai rezistat presiunilor și am zis hai la mine, luăm un pet și mai vedem ce facem.

Unde stai? s-a impacientat când am intrat pe stadă. Nu-mi zi că la ghetouri.

Ai înnebunit? Stau la apartamente, în partea cealaltă. Blocul meu are o perspectivă superbă, fiindcă e situat exact pe buză, e ultimul bloc de familiști al străzii și în partea cealaltă începe estul sălbatic al blocurilor de garsoniere, unde au fost izolaţi drogaţii şi boschetarii – şi unde gunoaiele se aruncă pe geam, tencuiala e căzută şi cercevelele geamurilor pleznite. Lumea care stă acolo e chiar cea de la fundul sărăciei, trăiește adunând fier vechi sau scormonind în tomberoane după peturi, zdrențe și sticle. Îmi aduc aminte de sfârșitul unui amărât de-ăsta; eram la chioșcul de zarzavaturi de lângă mine, televizorul minuscul din colț rula pe știri și mamaia care vindea mi-a făcut semn să tac; era o știre cu un sărac care, împreună cu un tovarăș, a fost la furat de fier vechi în curtea Politehnicii. Fierul era îngropat în pământ și a trebuit să sape – dar pământul s-a surpat peste el; când pompierii l-au dezgropat, omul era sufocat și mort, cu pieptul strivit ca un șoarece. În dugheană, pe lângă mamaie, mai era o bătrână, ceva mătușă, care stătea pe un scaun – și amândouă țâțâiau și oftau, stătea aici în Zeuri şi a lăsat pe drumuri cinci copii mici, că numai el aducea bani în casă.

Când iau taxiul, nu spun niciodată de la început că stau pe strada asta, ci indic altă zonă – și abia pe drum, după ce mă împrietenesc cu taximetristul, îi spun ținta reală a călătoriei. Estetic vorbind, contrastul dintre cele două zone e splendid, fără cusur: într-o parte parcă un bombardament nuclear a distrus oraşul şi supravieţuitorii sălbăticiţi şi-au făcut culcuş acolo; în cealaltă, la 15 metri distanţă, şi-a făcut loc o civilizaţie stângace cu miros proletar – vezi geamuri de termopan alb, interfoane, chiar aparate de aer condiționat, plus o mulţime de plopi care îneacă în verde spaţiul dintre blocuri.

 

 

Când ne-a văzut aparând, lui Vasi, colegul meu de apartament, i-a picat fața. Le-am făcut cunoștință, Vasi a bâlbâit speriat ceva și a dispărut la el în cameră – de unde n-a mai ieșit toată noaptea. Apartamentul în care stau e nedecomandat; Vasi stă în camera din fund, eu în sufragerie și prin forța lucrurilor mai iese din cameră, ba să se pișe, ba la bucătărie; la fel ca mine, se culcă pe la 3-4 noaptea. În noaptea aia, nu a ieșit nici măcar până la budă, presupun că a făcut-o ca căprioara, în vreo sticlă din cameră.

Pe de o parte parte, Alberto arată într-adevăr fioros, cu voce răgușită și groasă, o matahală care miroase a pușcărie, cu piramida nazală spartă ca foștii boxeri, tatuaj pe gât sau freză old school cu păr dat peste cap și făcut cu ulei, ca mafioții italieni; mă rog, poate asta nu e important, ci atitudinea de smardoi, de râs spart care se poate converti impredictibil în furie necontrolată.

Pe de altă parte, Vasi (30+) e mai fricos. Deși stă cu mine de cinci luni în Ferentari, deși visează să scrie scenarii sângeroase cu cocalari și șmecheri, nu iese din casă și nu se (mai) dă scos nici mort la o bere în cartier; nu contează că insist că fac cinste fiindcă berea e la jumate preț decât în cele mai ieftine crâșme din Centru. Ciudățel Vasi. Deși e mai cocalar el însuși, dintr-o familie de muncitori din curul Moldovei, deși îi place să facă pe cocoșul și să dea talente în fața gagicilor sau să-și sublinieze originea sănătoasă – evită cât poate să între în contact cu lumea de pe Ferentari și moare de frica la bagabonți.

Și mie mi-e frică, dar mă scot prin inconștiență, chiar Vasi a observat-o, odată când ne-am nimerit în mijlocul unui conflict. Barul de la Zeicani, care e în formă de L, are două încăperi, una mare și alta mai mică, unde intră două mese; deci un fel de separeu. Noi eram în separeu, la masă cu un hoț semiboschetar pe care îl știam dinainte, un fost heroinoman de 40 de ani, care trăia furând chinezării de la tarabele din piața Rahova. Un amărât, deci, tratat de sus de clienții barului, şi asta nu pentru că stătuse prin pușcării, ci fiindcă nu ținea firma sus – mirosea a sărăcie și ratare, fusese părăsit de nevastă şi pe deasupra bea până cădea sub masă, cum fac foștii drogati. În fine.

Omul ne-a povestit că în seara aia s-a luat de unul dintr-o gașcă din bar, ăia au sărit la bătaie și el a scos briceagul. Apoi au apărut oamenii patronului care l-au dezînarmat şi i-au dat interdicție, adică i-au luat brişca şi i-au zis să nu mai calce pe acolo. M-au dezînarmat, pufnea de necaz în răstimpuri, phoai ce mi-au făcut. Dar, ca omul beat, și-a făcut ambiție și nu mai vroia să plece, insista să-și termine berea, deși băieții de care se legase se tot plimbau pe acolo și îi transmiteau prin terțe persoane (recte puștiul de 12 ani) să se care.

La masa noastră, a apărut un drogat făcut bine, pe care tovarașul nostru îl știa – și drogatul ne-a servit pe toți cu napolitane vărsate, luate din alimentară. Zâmbea ca un copil topit de fericire și, când dezînarmatul l-a întrebat dacă se bagă pentru el, ăla a clătinat speriat din cap că nu, într-un fel foarte comic și feminin, și apoi s-a întors în lumea lui, unde s-a apucat să facă un balet bizar pe manelele care se auzeau în difuzor, ca să scape de ăsta.

Apoi drogatul, tot baletând pe manele, s-a sustras discret din peisaj și dezînarmatul, pufnind de ciudă că ce mi-au făcut frățioare, s-a ridicat să-și mai ia o bere – iar atunci Vasi a zis, panicat, eu plec; eu am insistat să mai rămânem de o bere să vedem cum se termină, dar Vasi – nu nu eu plec, și s-a ridicat foarte hotărât de la masă. Pe drum mi-a zis nu ai simțit pericolul? ăla vroia să-i sfideze luându-și încă o bere și sigur avea să iasă un scandal din care riscam să ne-o furăm, că eram la masă cu el. Că îmi lipsește simțul de conservare, orice om întreg la cap ar fi plecat de acolo, e un clopoțel interior care se declanșează la faze de astea. Așa o fi, ce să zic – cert e ca asta a fost ultima oară când am mai ieșit cu Vasi la crâșmă.

  

 

Dar să revin la povestea cu Alberto. Primul lucru pe care l-a observat a fost jegul – ce mizerie, s-a oripilat, cum poți trăi așa? și apoi vreo cinci minute a încercat să mă convingă să ne apucăm amândoi de curățenie, că pe el îl mai pun femeile să facă curat prin vilă și se pricepe.

Mi-a cerut să pun muzică, apoi ceva porno, și beat nu m-am mai gândit la situație și am pus un porno intelectual cu shemale – pe care l-a găsit amuzant, că uite ce mai femei cu pulă, dar s-a plictisit repede și a zis hai mai bine să punem muzică. Eu stăteam pe fotoliul din fața calculatorului, el pe pat – și mi-a zis să vin lângă el. M-a luat pe genunchi și m-a pus să-i pipăi bicepsul, gros ca butucul, cu circumferința cât trei de-ale mele.

Pupă-mă, a zis. Și eu am dat să-l pup pe obraz și el a zis nu așa bă, pe gură – ceea ce, chiar așa beat cum eram, m-a lăsat cu gura căscată, că-și bagă limba-n gură cu tipi. Vorbea încontinuu, dar acum nu-mi mai amintesc ce, că eram destul de beat. De fapt, nu am stat mult la povești, că ne-am dezbrăcat și ne-am pus în pat.

A căutat un porno hetero pe calc, pe site-ul lui favorit, a căutat deci un porno cinstit – și, cum ne uitam la filmul ăla, mi-a băgat mâna-n chiloți, m-a prins de puță și a zis ce-ți mai face cocoselul?, așa, șmecher și drăgăstos nevoie mare. Și, după nici un minut, câți bani câștigi?

Câștigam 2.200, dar am avut atâta minte să mint că 1.700.

Pai dă și mie un milion de euro ha ha. Și apoi, să mă calmeze – să nu-ți fie frică de mine, mi-ai intrat la inimă și să fim ca frații, să ne ajutăm unul pe altul, că eu sunt amărât.

Că el o să tot vină la mine, să mai scape de frai-so, ca s-a săturat de ăla, iar după mine moare. Mi-a mai zis ca el nu s-a lăsat futut în pușcărie, dar că pentru mine ar face-o, fiindcă mă iubește – vrajeală, începeam să mă obișnuiesc cu stilul lui lipicios.

L-am supt eu; ca toți grașii, o avea mică – groasă dar mică, fiindcă grăsimea îi mâncase jumătate din dimensiuni, pe scurt: o pulă dolofană; de altfel, mi-a și zis așa-i că-i mică?, complexat de treaba asta, că deși e plin de muschi uite, pula-i mică și nici coaiele mai grozave. Pentru Ferentari, era vai de capul lui – n-avea bani, casă, femeie, copii și nici măcar în chiloti o pulă ca lumea: ce mai, nimic să te scoată ca om. Doar patru amărâte de bile sub prepuț, toată valoarea lui; fuseseră opt, m-a lămurit mândru, dar fosta nevastă îl pusese să-și scoată patru, că-i făceau rană când o freca.

După ce am terminat cu sexul și ne-am pus de culcare, m-a lăsat să-l țin în brațe, ba chiar, la un moment dat, și-a pus capul pe pieptul meu, părea să-i priiască genul ăsta de atingere.

Era 6 dimineața. De surescitare, nu am reușit să adorm decât vreo două ore, stăteam și-l țineam în brațe și mi se părea neverosimil că tipul ăsta așa de fioros poate să aibă vreo treabă cu băieții, că poate să doarmă la pielea goală cu mine – și de bucurie mi s-a sculat beton; erecțiile mele sunt complete doar în contexte de securitate extremă, sub plapumă și cu lumina stinsă.

  

 

La 10, ne-am ridicat din pat; de fapt, pe la 9, m-am trezit cu aceeasi surescitare, și îl tot strângeam în brațe, îl pipăiam să mă conving ca e în continuare acolo, pătrat și indubitabil.

Oricum, mă așteptam ca în mahmureala de după, să fie distant, iritat și ursuz, să mă mârâie când pun mâna pe el. Dar n-a fost așa, după ce s-a trezit mi-a zis pupă-mă, la fel de cald și de lipicios; îmi zicea viața mea, te iubesc viața mea, nu pot fără tine, că ai vorbă dulce. Ia zi, mă iubești?, mă întreba șmecherește, şi eu îi răspundeam ia un pic acolo.

De fapt, în mahmureala de după, eu devenisem sceptic și panicat. Era drăguț ce zicea el pe acolo, dar nu puteam să-l cred, practic ne știam de abia o noapte. Am observat asta, în lumea lui, oamenii își declară foarte repede afecțiunea și mor după cuvinte mari, definitive, fac foarte multă demagogie; or, dacă cineva pedalează foarte mult pe ceva, înseamnă mai repede invers, că are o problemă în zona aia: dacă, de exemplu, îți tot repetă sunt cinstit, poți să ai încredere în mine, fratele tău n-a trădat niciodată pe nimeni – mai repede urmărește să te facă. Chestiile astea se numesc lubrifianți sociali: pe moment, probabil și el crede ce zice, că nu e ticălos ca alții – dar, pe termen lung, o să vrea să te facă.

Prin urmare, în pofida lubrifiantului, panica creștea. Mi-era frică să nu mă fure, deși îmi repetase toată noaptea că pot să am încredere în el, că i-am intrat la inimă etc. De obicei, când mă trezesc fac un duș; nu l-am făcut și cafeaua am făcut-o pe fugă, făcând ture la baie, ca să am motiv să trec prin cameră să văd să nu ia ceva. Dar stătea cuminte pe pat, butona telecomada de la tv; iar la cafea – că el nu mai pleacă de aici, îmi place de mor cu tine viața mea, nu mai pot să mă despart de tine. Hai lângă mine hai pupă-mă.

Si, după ce m-am dus lângă el, i-am zis uite care-i treaba, în general, eu n-am încredere în oameni, iar pe tine te cunosc practic abia de ieri, habar n-am cine ești.

 O să vezi, sunt băiat bun și pe tine te iubesc, pupa-ți-aș coaiele tale alea mari, nu mi-e rușine că-mi place și bărbatii, nevastă-mea te-aș face, că ai talent și vorbă dulce. Și, pentru că mă uitam câș la el, ca la o lămâie acră, a dat-o mai concret, nu fur de la oamenii cu care mă fut, ce aș avea de câștigat? Și acuma serios, ce ai tu în casă la tine? Un amărât de calculator și un tv; ies mai câștigat să fiu cinstit cu tine. Tu ești om sincer și cu tine pot să mă ajut altfel. Eu știu doar să dau cu pumnul, pe tine te duce capul și faci bani, mă poți ajuta și pe mine.

Uite, ți-o zic pe față – nu poți să dai și mie niște bani? Nu că fac profit pe tine, dar ințelege-mă și pe mine, stau pe banii lui frai-mio și ăla e chitros rău, de-abia îmi dă bani de țigări. N-am și eu bani de o bere, tre să cer de la oameni din bar. Și oamenii îți dă o dată, îți dă de două ori, da a treia oară zice fugi de aici.

De cât ai nevoie, am întrebat.

Dă și tu 50 de lei.

Nu găseam portofelul, nu era în geacă, în blugi, nicăieri. Nu găsesc portofelul, ce dracu am făcut cu el?, am murmurat.

E pe masuța de la calculator, mi-a zis cu atenția aia rece de hoț care cartografiază din reflex punctele fierbinți dintr-o cameră, calculator, tv plat, portofel, banii pe card.

Vin deseară pe la tine?, a întrebat după ce i-am dat banii, nu pot dacă nu te văd iubirea mea. Și iarăși mi s-a făcut frică, jucam pe un teritoriu impredictibil, care se putea lăsa cu picioare rupte – și atunci i-am zis păi uite care-i treaba. Ai văzut că Vasi nu și-a scos nasul de la el din cameră, ți-e clar că e speriat. Dar nu e numai asta – eu am o înțelegere cu Vasi. Vezi și tu că apartamentul ăsta e mic și nedecomandat. Băiatul ăsta are gagică, dar i-am impus să nu o aducă mai mult de două ori pe săptămână. Asta e regula la noi în casă, doar doua zile pe săptămână, deci nici eu nu pot să te aduc mai des.

 

Puteți citi și:

Adrian Schiop își caută medicamentele