Despre pornografie ştiam definiţia de dicţionar când am întâlnit-o, dar a fost cu totul altceva; definiţia nu spunea nimic relevant, dimpotrivă. Propun s-o scoatem din dicţionar de tot pentru a nu mai păcăli şi alţi adolescenţi. Am căutat obscenitatea până la epuizare, în primul film porno văzut, şi nu am găsit-o. A fost un film aproape educativ. Începea cu o grădină minunată în care cireşii erau înfloriţi. Imagine puţin pală (poate era din cauza televizorului no-name la care priveam), adie vântul.
de Constantin Vică
Unde ne aflăm? Suntem în Japonia secolului XX, într-o grădină a unei biblioteci publice de provincie. Imediat ne îndreptăm spre interiorul bibliotecii alături de un tânăr drăguţ.
În interior rafturile sunt pline de cărţi aranjate frumos, domenii întregi ni se desfăşoară privirii. Tânărul priveşte puţin agitat, poate că este pentru prima dată. La un birou stă o tânără bibliotecară, are ochelari, o bluză roşie, puţin decoltată, un trup frumos şi citeşte intens o carte. Aici am remarcat instant intrarea în stereotip şi fantasmă din simplul motiv că la biblioteca publică din viaţa reală nicio bibliotecară nu arăta şi nu citea aşa.
Tânărul se apropie timid şi pune o întrebare. Ea îl priveşte puţin şi îi spune să ia loc la o masă anume, îi va aduce cartea imediat. El se aşază. Lumina angelică, cum numai în ţări care dorm pe reactoare se poate, bate prin fereastră. Acum trecem puţin în unghi subiectiv. Sau pentru amatorii de porn, POV.
La masa din faţa lui se află o altă tânără cititoare. Se vede că studiază serios, se joacă cu un creion între degete, aproape ca un tic nervos, în timp ce ochii îi alunecă de sus în jos pe pagină. El o priveşte în continuare, a uitat de carte, a uitat unde este, a uitat tot. Gândurile sale se scurg în aceeaşi direcţie cu gândurile mele. Ea îl observă. Ochii lui spun tot, ceea ce reduce comunicarea în film, un lucru bun pentru că nu avea subtitrări.
Ea se întoarce la lectură, dar, de data aceasta, creionul începe şi el să alunece de sus în jos pe bluza tinerei eleve de liceu care într-o dup-amiază de primăvară se pregătea pentru o materie despre care noi, privitorii, nu ştim nimic. Creionul, la un moment dat, dispare sub masă, dar şi camera video coboară cu el. Acum îl întâlnim jucându-se cu fusta elevei, apoi cu chiloţii aproape transparenţi, ca într-un final să atingă senzual clitorisul. O respiraţie intensă se auzea prin difuzoarele televizorului. El îşi atinge prohabul umflat dureros şi ar vrea să înţeleagă cum să acţioneze. E la fel de nedumerit ca la începutul filmului.
Intervenţia bibliotecarei salvează situaţia, şi basmul poate merge mai departe. Apariţia ei detensionează tânărul cititor prin metode naturale: mâna ei deschide prohabul şi masează atent penisul erect. Cu cealaltă mână liberă începe să se dezbrace lasciv, urmată îndeaproape de eleva despre care deja ştim foarte multe. El se ridică în picioare, eleva vine şi se aşază pe masa lui. Cărţile fac loc oamenilor în scenă. Mâinile bibliotecarei, obişnuite cu atingerea a mii de texturi, pentru că o carte nu seamănă cu alta, îi apropie pe cei doi prin mângâieri suave. Va rămâne în preajma lor până după momentul ejaculării, adică încă douăzeci de minute. Primele douăzeci au fost mai delicate, până s-a ajuns aici, de unde natura îşi face singură treaba. Acum camera îi urmăreşte iar pe cei doi tineri intelectuali care dovedesc cu tandreţe că şi educaţia umanistă are rolul ei în viaţa sexuală.
Foto: Fisheye.com
Constantin Vică: Născut în 1983 într-un oraş industrial. Citesc şi scriu. Lupt pentru pace pe internet. Nu cred în proprietatea intelectuală (dar semnez contracte pe drept de autor). Vreau libertate pentru roboţi.
Acest fragment face parte din antologia Primul meu porno, coordonată de Marius Chivu şi publicată la Editura ART, în cadrul colecţiei Prima dată. În acest volum semnează: Matei Badea, Lavinia Bălulescu, Aron Biro, Marius Chivu, Adrian Cioroianu, Silviu Dancu, Ionuţ Dulămiţă, Florin Dumitrescu, V. Leac, Lubriq, Cristi Luca, Cosmin Manolache, Maria Manolescu, Dezdemona Mihăescu, Roxana Moroşanu, Delia Panait, Radu Pavel Gheo, Matei Pleşu, Alina Radu, Antoaneta Ralian, Adina Rosetti, Mădălina Roşca, Bogdan-Alexandru Stănescu, Stoian G. Bogdan, Bogdan Şerban, Robert Şerban, Lucian-Dan Teodorovici, Alex Tocilescu, Călin Torsan, Luiza Vasiliu, Constantin Vică.
Mai puteţi citi şi:
Primul meu porno: Marius Chivu – La video, cu icoana întoarsă
Primul meu job: Costi Rogozanu – În loc să loveşti cu ciocanul, trebuia să loveşti cu tastatura
Primul meu job: Iulian Comănescu – O revistă, două revoluţii
Primul meu job: Marius Cosmeanu – Colăptar. Sau adjunct de lăptar
Primul meu job: Luiza Vasiliu – Găină de primăvară
Primul meu job: Florin Dumitrescu – Memoriile unui caras auriu
Primul meu job: Caricaturistul Ion Barbu scria poveşti la 1 leu
AUDIO Prima mea călătorie în stăinătate: Matei Pleşu dă startul
AUDIO Prima mea călătorie în stăinătate: Ionuţ Dulămiţă – Fratele mai mare din Mexic
7 comentarii
Daca esti, dragut, cum se numeste filmul?
nu mai tin minte, ca l-am vazut acum multi ani. si mie mi-ar placea sa aflu
Pingback: Primul meu porno: Radu Pavel Gheo – Adevărul despre şampanie | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Primul meu porno: Luiza Vasiliu – Porno şi groază | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Primul meu porno: Lucian-Dan Teodorovici – Ştiuleţi, bostani, video | TOTB.ro - Think Outside the Box
FRAGMENT DIN CARTEA FIUL TĂCERII de Adriana Popescu BUCURIA DE A FI DIFERIT ADUCE LIBERTATEA
Lanțurile condiționării mă sufocă, dar printre zalele sale găsesc libertatea. E mică, dar atât de pretioasă, fiecare zală are o gaură pe unde evadez.
— Trezește-te, ai uitat că azi ai practică?
Mângâierea mamei mă trezeste dintr-un somn în care evadasem o clipă din această iluzie pe care oamenii mari o numesc viață. Nu vreau să cresc, nu vreau să știu ce voi fi „când voi fi mare”. Eu sunt un veșnic copil, de ce nu priviți în sufletul meu atunci când puneți întrebarea prosteasca „ce vrei să te faci când vei fi mare”? De ce nu vedeți copilul din ochii mei?
Urmez rutina zilei precum un robot, îmi spăl trupul, mă îmbrac, servesc un mic dejun sărăcăcios, iau ghiozdanul și ies pe ușă. Mama nu aude strigătul din inima mea, copilul din mine strigă după libertate, dar cine să-l audă? Biata mama este și ea un robot, și-a lăsat sufletul mutilat de suferință cu toate aceste îngrădiri și condiționări.
Trec pe langă liceul G. C. unde învăt și merg mai departe, azi nu mă opresc acolo, nu avem cursuri, mă duc pe strada Popa Nan unde facem practica, de aceea m-a trezit mama de cu zori. Mă asteaptă un atelier îmbâcsit, cu copii adormiți la fel ca și mine ce sunt puși să pileasca tot felul de fiare pe care să le transforme în bănci și scaune.
Ăsta e „viitorul de aur” ce mă așteaptă? A, nu, multumesc… prefer să nu… așa că trec pe lângă curtea atelierului și merg mai departe.
Strada Popa Nan nu se termină la atelierul meu de practică. Mai țineți minte:
„Popa Nan i-o stradă spre Hala Traian, de la Foișor până-n Piața Vitan” -spune cântecul.
Câteva colege care mergeau sârguincioase la practică mă văd că depășesc locul, dar nu îmi pasă, eu sunt liberă, am ieșit din turmă și, cel putin deocamdată, nu mă mai prefac că aș fi acolo, îmi dau voie să fiu eu.
Mă plimb pe străzi și la un moment dat din față vine o femeie care se oprește să mă întrebe ceva. Sau așa credeam eu, că mă va întreba ceva, însă dânsa are chef de o vorbă mai lungă, așa că face cale întoarsă și merge cu mine o bucată de drum povestindu-mi viața sa. Cred că nici nu și-a dat seama că eu mă simt liberă chiulind de la atelier, sau poate i-am transmis senzația aceasta a libertații, de merge cu mine fără o țintă precisă. Pe lângă noi trec oameni grăbiți, mă uit la o tânară ce traversează strada, are aerul cuiva care face lucrurile pentru că “așa trebuie”, se simte obligată, oare s-a întrebat vreodată de ce societatea are atât de multe reguli? Ce bine e să pot merge fără să am o destinație, să merg oriunde fără a vrea să ajung undeva. Femeia de lângă mine îmi turuie în cap problemele oamenilor mari, dar eu nu o ascult, eu sunt în libertate, în libertatea pe care mi-am făcut-o cadou azi. Cât de minunată e, o iubesc, îmi promit mie însumi că am să mai exersez această stare, e extraordinară. La un moment dat femeia se oprește și mă atinge ușor pe mână, și-a dat seama că tot ceea ce îmi spusese zburase undeva în văzduhul spre care privesc, fără ca eu să fi auzit vreo vorbă.
Îmi îndrept atenția spre dânsa și aud că nu mi-am lustruit pantofii. Așa o fi, dar cui îi pasă? Mie nu….
Mă plimb pe străzi până la ora când „termin practica” după care mă întorc acasă. Mama mă așteaptă, îmi pune în față o farfurie cu ceva de mâncare, nu stie că eu am servit azi o porție de libertate. Acum, privind în urmă, mă apucă nostalgia, parcă îmi vine să și râd, să și plâng, îmi pare rău că mama a suferit aflând de chiulurile mele, ea vedea deja viitorul meu compromis de aceste porții de libertate pe care mi le rezervam.
Partidul și al său conducător îmi trasaseră deja liniile pe care urma să pășesc, numai că eu am luat-o pe alături, mi-am construit propriul drum, am vrut altceva și am ales ceea ce am simțit, deși asta mă facea să fiu în ochii unora ruptă de societate. Dar eu nu văd prin ochii lor, așa că, zică ce-or vrea!, eu iubesc libertatea, iar asta înseamnă necondiționare.
Acum sunt „mare”, mama mea e doar în gândurile mele, iluzia încă încearcă să-și pună lanțurile pe grumazul meu, însă evadez prin găurile sale și mă văd ceea ce sunt: libertate.
Orice lanț e format din zale, iar fiecare za are o gaură, ei bine, eu am găsit gaura prin care să evadez. Tu mă privești și mă vezi legată strâns în lanțuri, dar te vezi pe tine, spiritul meu e liber, copilul din mine zburdă pe străzile veșnicei copilării.
Zilele trecute m-am întâlnit cu o prietenă de pe net, era prima oară cand ne vedeam, întâlnirea cu ea mi-a stârnit amintirea cu strada Popa Nan, ea locuind pe această stradă. Tot întâlnirea cu ea m-a făcut să cunosc o altă libertate și să o adaug celor deja existente.
Am simțit libertatea din autobuzul ce face turul orașului, retrăiam acea stare pe care o iubeam, era o viziune a libertătii, iar când mi-e foame de ea mă urc în autobuz și mă las purtată prin oras în timp ce privesc cerul ce mă așteaptă și nu m-a părăsit nicicând. Libertatea e pretutindeni, merg braț la braț cu ea, libertatea sunt eu. Cerul sunt eu și cerul e în mine, acolo se află adevărata mea casă,
adevărata mea lume, o lume fără granițe și fără suferință, ci doar cu iubire. Te iubesc cerule!
D-le Constantin Vică, aș vrea să vă supun atenției cartea mea, Fiul Tăcerii, sunt sigură ca vă veți regăsi cel puțin în câteva pasaje. Adriana Popescu [email protected]