Primul meu job: Marius Cosmeanu -“Colăptar. Sau adjunct de lăptar”

3

Din vorbă în vorbă, bere după bere, am ajuns şi la un final ceva mai pragmatic: R. mi-a propus să-i fiu coleg la cărat laptele prin cartier. Colăptar, cum ar veni. Sau lăptar asociat. Sau adjunct de lăptar. Nu mai ţin minte poziţia mea în organigrama duetului profesional şi nici denumirea din nomenclatorul de meserii de atunci. Oferta suna un pic degradant pentru pretenţiile cuiva care se pregătea de facultate. Dar am bătut palma. La nici două săptămâni, lucram, cred că la negru, ca mână dreaptă a unicului distribuitor de lapte din cartier.

de Marius Cosmeanu

Un cartier bine famat. Noul statut, într-o lume în care lactatele ajunseseră produs premium, nu era chiar de doi lei. Niciodată nu am câştigat aşa de bine, în ţară, ca atunci. Nu ne omoram cu munca. Pozam în sărmanii unui cartier relativ înstărit. Pe lângă salarul bun, adunam arginţi frumoşi şi din bacşişul primit când mergeam din casă în casă, din apartament în apartament, să strângem banii de la cei care voiau porţie zilnică de lapte (1 sau 2 litri la o familie).

Programul începea pe la 4, 4 şi jumătate dimineaţa, în funcţie de anotimp sau de cât de târziu apucam să terminăm discuţiile din gang în seara precedentă. Mă întâlneam cu R. la lăzile cu sticle de lapte goale, puse una peste alta, ca fostele turnuri WTC, în downtown-ul cartierului. Arhitectural, habitatul era un mixt de blocuri de cea mai pură factură comunistă, de cartier dormitor, împrăştiate printre vilele de vară ale aristocraţilor maghiari de odinioară sau printre case de oameni înstăriţi, frumoase, construite pe străzi pavate cu pietre cubice, cu un parfum imperial. Un deal-vale umblat de paşi de muncitori, medici, profesori şi ceva intelectuali. Plus protipendadă cât încape.

Startul zilei de muncă îl dădea gălăgia lăzilor metalice descărcate şi încărcate într-un camion frigorific uriaş de muncitorii de la fabrica de lapte. Erau mai punctuali decât angajaţii Salvării. Până descărcau ei cota de lăzi a cartierului, plus ceva bonusuri gen smântână, brânză sau alte tabuuri gastronomice, noi doi, R. şi cu mine, gata echipaţi în salopete Gagarin, eram acolo cu căţel şi purcel. Mai exact, pe toată durata programului de lucru, ne acompania o haită de vreo şase-şapte maidanezi, prietenoşi şi melancolici, şi o căruţă rablagită trasă de bravul Brejniev, un catâr care, Dumnezeu ştie cum, a ajuns să primească buletin de oraş. Tot alaiul era condus de liderul maxim, Djebri, o corcitură de terrier cu o cromatică maniheistă, dihotomic prin însuşi comportamentul său blând-autoritar, de aristocrat britanic.

Şi porneam în răcoarea zorilor, la muncă. Cu elan tovărăşesc. Toată povestea dura cam trei ore. „Postam” din casă în casă laptele cel de toate zilele şi socializam cu locatarii, cu nelipsiţii şi nesimţiţii administratori de bloc, marii campionii ai revoluţiei, sau cu pensionarii care ne priveau compătimitor. Dereglările de sistem au venit în ton cu penuria. Mai întâi, începuseră să dispară sticlele plasate la oameni. Ca urmare, sticlele goale începuseră să fie puse în lăzi sau cutii cu lacăt. Lacăte pe care trebuia să le descuiem şi să le încuiem zi de zi. Noua ordine creată dezvolta o atenţie distributivă care ne uimea şi pe noi: trebuia să ştim fiecare cheie la ce lacăt se potriveşte. Sau viceversa. Şi într-un cartier sunt lacăte duium… Apoi s-a redus cota de lapte pe cartier. Începuse o selecţie naturală-socială crudă, cu paradigmaticele pile, relaţii şi cunoştinţe (PCR), cu recomandări, cu rugăminţi, cu „Mă, Marius, fă cumva să primesc şi eu lapte…” and all that jazz. Măcar că familiile cu copii aveau prioritate. Decretaserăm noi.

În scurt timp, tehnologia a învins: a apărut laptele în pungi de plastic. Toată infrastructura de lăzi compartimentate pentru sticle, tot sistemul de securitate dezvoltat pentru protecţia acestora şi-au pierdut rostul. Ceva teorie a entropiei mai ştiam şi noi: un sistem, cu cât devine mai sofisticat, cu atât e mai aproape de autodistrugere. Angajaţii fabricii de lapte începuseră să întârzie, noi ne pierduserăm, în consecinţă, ceasul biologic şi nu mai aveam o oră exactă la care să ştim că sosesc. Aşa că ba veneau ei prea târziu, ba ieşeam noi decalaţi. Noile lăzi pentru pungile de lapte stăteau în stradă, de capul lor, ore în şir. Pe lângă ele treceau şi cetăţeni mai descurcăreţi, care nu aveau noţiunea furtului din avutul obştesc sau frica de vreo autoritate cerească ori pământeană. Aşa că ne confruntam cu pungi lipsă aproape zi de zi. Urmau, inevitabil, reclamaţiile celor cărora nu le mai livram lapte, că nu mai ajungea. Plus că apăruse un nou indicator: rebuturile, pungile de lapte sparte şi golite newtonian. Şi uite aşa, încet-încet, victime ale sistemului, ne fleoşcăiserăm profesional. Toată vocaţia noastră, tot entuziasmul nostru lăptăresc se stinsese. Era cu puţin înainte ca Ceauşescu să anunţe public că măreşte lefurile cu o sută de lei.

Marius CosmeanuDupă iniţierea în produs lactat de bază, m-am perindat prin mai multe meserii: lăcătuş mecanic, operator de teren, cercetător, bişniţar, profesor, vânzător ambulant de răcoritoare, producător, evaluator de ţară, traducător, interpret, jurnalist şi sociolog. Cam acestea au fost. Azi, colegii şi amicii ştiu doar de ultimele două. Statul român, mai prusac, îmi recunoaşte doar ultima profesie, cea de sociolog, că e cu acte în regulă. De jurnalist, nici nu vrea să audă (am păţit-o când am vrut să-mi fac PFA), că nu am diplomă, că ştiţi, că nu se poate, că… Ce mai contează anii din presă, articolele, premiile naţionale sau internaţionale. Legea nu-i tocmeală. Şi nici România, un moft.

Tags:



3 comentarii

  1. Pingback: Primul meu porno: Marius Chivu – La video, cu icoana întoarsă | TOTB.ro - Think Outside the Box

  2. Pingback: Primul meu porno: Luiza Vasiliu – Porno şi groază | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. Pingback: Primul meu porno: Constantin Vică – Sexul de bibliotecă | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger