Primul meu job: Luiza Vasiliu – Găină de primăvară

“Eram o studentă la Litere stângace şi repezită, o antichelneriţă fără speranţă, dar plină de entuziasm. “Da, am mai lucrat vara trecută, în România, la o terasă de la noi din campus”, aşa l-am minţit pe Domenico, patronul de la Rossini. Bine atunci, să vii mâine la zece, o să fie ziua ta de probă,” scrie Luiza Vasiliu în antologia Primul meu job, publicată la Editura ART, în colecţia Prima dată. Mai jos, vă invităm să citiţi toată povestea ei.

În martie 2006, aveam:

– cunoştinţe mulţumitoare de germană (dar mai ales de franconiană – cui nu i-ar plăcea să spună Grüß Gott în loc de Guten Tag?);

– 22 de ani şi un inel de logodnă pe inelarul drept;

– domiciliu temporar într-o cutie de chibrituri cu baie pe hol, la mansarda unui bloc cu privelişte spre râul Main;

– un rest de bursă ERASMUS, insuficient pentru masă, casă, radler (adică bere cu suc de lămâie) şi biletul la Bob Dylan;

– câteva cursuri de literatură franceză la Universitatea din Würzburg;

– încă cinci luni de stat în Germania, încă doi ani de facultate la Cluj;

– un Plan.

Planul era să-mi găsesc un job cât mai repede, ca să pot rămâne în Germania şi-n semestrul al doilea.

Eram o studentă la Litere stângace şi repezită, o antichelneriţă fără speranţă, dar plină de entuziasm. „Da, am mai lucrat vara trecută, în România, la o terasă de la noi din campus”, aşa l-am minţit pe Domenico, patronul de la Rossini. „Bine atunci, să vii mâine la zece, o să fie ziua ta de probă.”

Veneam în fiecare zi la zece, de luni până vineri. Îmi puneam peste blugi un şorţ lung, negru, pe care scria Rossini cu litere bordeaux, şi mă apucam de treabă. Umpleam frigiderul de sub tejghea cu sucuri noi, verificam băuturile, shimbam feţele de masă, pregăteam caserolele de metal şi spirtierele (punctul forte al restaurantului era un all you can eat de prânz, cu zece euro), mai făceam câte un espresso pentru dl Roster, care se aşeza la zece jumate fix la masa de la fereastră, bea o cafeluţă fără zahăr şi pleca. Domenico credea că e gay. Casa de marcat era stricată, aşa că notam şi calculam totul într-un carneţel. În prima lună, mi se învârteau cifrele în cap şi îmi tremurau picioarele când trebuia să dau restul.

De la unşpe încolo veneau primii clienţi, doamnele de la salonul de coafură cereau latte macchiato şi pe mine mă lua cu leşin, pentru că încă nu reuşeam să înspumez laptele. Ori îl încălzeam cu abur până fierbea şi nu mai era bun de nimic, ori ţineam furtunul prea sus şi împrăştiam stropi de lapte pe ochelari, pe haine şi pe faianţă. Aveam coşmaruri cu spumă de lapte, visam că vine doamna blondă şi cere patru latte macchiato, iar eu iau cutia de lapte şi din ea ies gândaci verzi, albaştri, negri-negri (am fobie de gândaci). După ce-am învăţat să folosesc maşina de cafea, Domenico mi-a dat un euro în plus pe oră. Şapte euro ori cinci ore pe zi ori cinci zile pe săptămână, plus bacşişurile. O avere.

Într-o zi, un grup de americani pensionari au băut câte-o cafea, într-o pauză de croazieră pe Main, şi s-a decis, de comun acord între femei şi bărbaţi, că eu sunt o „spring chicken”, pentru că n-am stare, râd, alerg de acolo-colo, vorbesc franceză, engleză şi germană, şi se pare că asta fac în general găinile de primăvară.

Cât am lucrat la Rossini, toate lucrurile ascultau de mine, mă vindecasem ca prin minune de neatenţie şi cap-în-nori, eram stăpână peste pahare, mese, farfurii. Parcă numai acolo îmi ieşeau toate şi numai acolo varianta mea îmbunătăţită, Luiza 2.0, putea să se desfăşoare în voie. Între timp, m-am întors la stângăciile dintotdeauna, dar măcar acum ştiu că, dacă din vreun motiv oarecare, n-am să mai pot citi sau scrie, am pregătită o soluţie de rezervă.

Luiza Vasiliu: Douăzeci de ani în Iaşi, trei în Cluj, unul în Germania şi încă unul în Franţa. Din aprilie 2010, locuieşte în Bucureşti. A vrut să se facă actriţă, dar a ajuns la Literatură comparată şi acum lucrează la Dilema veche. A tradus Gide şi Vian, are de vreo cinci ani o rubrică săptămânală în Suplimentul de cultură şi un blog cu care nu mai ştie ce să facă. Se zice despre ea că e mereu dubios de veselă.

Acest text, publicat în avanpremieră de Think Outside the Box, face parte din antologia Primul meu job, coordonată de Florin Dumitrescu şi aflată în curs de apariţie la Editura ART. Urmăriţi în fiecare zi, până pe 1 mai, serialul Primul meu job, prin care Think Outside the Box şi Editura ART vă invită să faceţi cunoştinţă cu primele experienţe în câmpul muncii ale unora dintre cei mai activi scriitori, jurnalişti, publicitari, traducători şi muzicieni români din acest moment. În cuprinsul antologiei Primul meu job, care continuă seria Prima dată, semnează: Zoltán András, Artan, Ion Barbu, Petre Barbu, T.O. Bobe, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Marius Cosmeanu, Raluca Dincă, Luca Dinulescu, Florin Dumitrescu, Bogdan Iancu, Mihai Iordache, Pavel Lucescu, Lorena Lupu, Andra Matzal, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Şerban, Felix Tătaru, Luiza Vasiliu.

Foto: Florin Lăzărescu