Primul meu job: Iulian Comănescu – O revistă, două revoluţii

Nu ştiu exact ce-am căutat, dar de găsit am găsit. Asta ar fi morala celor vreo trei ani de convieţuire a mea cu răposata în anonimat revistă studenţească ING, din Politehnică, care poate trece cu succes drept “primul meu job”, deşi a fost mai curând un fel de “loc de muncă”, ba chiar cu accente de “activitate revoluţionară”. Dar, mă rog, a fost cu stres, deadline-uri, seamănă cu ce fac azi, ba chiar odată am luat şi nişte bani. Înainte de 1989. După – mult mai mulţi; ING a fost ceea ce azi am numi un business ratat, care a durat câteva luni şi de pe seama căruia ne-am ales cu un sertar de sute-Bălcescu. Dar, cum se spune, să nu anticipăm.

de Iulian Comănescu

Perioada de organ. Surorile Optima

Pe vremea aceea, lucrurile nu aveau nume, ci acronime. Cred că undeva prin toamna lui ’87, am intrat pentru prima oară în redacţia ING, organ al CUASC al IPB. CUASC era Consiliul Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti Comuniste, iar IPB – UPB-ul de azi, adică Institutul Politehnic Bucureşti. ING, în schimb, era o prescurtare OK: nu venea de la „comunist”, cum se întâmpla cu majoritatea celorlalte nume de reviste studenţeşti din Bucureşti. Şi nici nu avea legătură cu asigurările, cu ceea ce se înţelege azi prin nume. ING era, contras, „inginer”, iar revista apăruse, dacă nu greşesc, în dezgheţul din ’68, când cineva găsise – şi altcineva aprobase – numele, destul de bolovănos, dar fără „comunist” în el. Majoritatea revistelor studenţeşti din Bucureşti aveau nume şi capete de revistă roşii: Convingeri comuniste, zisă Co-Co, era revista de „centru universitar”, adică de oraş, la fel ca încă trăitoarea Opinie studenţească în Iaşi. Mai exista U-Co, adică Universitatea Comunistă, la, evident, Universitate, iar nişte tipi de la Craiova, unde erau una sau mai multe facultăţi muncitoreşti, scoteau chiar Mesaj comunist, poreclit de noi – iertare, tovarăşe Lenin – Masaj onanist. Asta nu înseamnă că oamenii de la Co-Co, de pildă, erau mai comunişti decât noi, cei care n-aveam „comunist” în nume. După 1989, ei au făcut Phoenix, revista aceea cu politică, cultură şi altele. Când Phoenix n-a mai mers, echipa s-a apucat de Prostituţia, care cuprindea sex, politică, cultură şi altele.

Cum vă spuneam, nu ştiu ce-am căutat, dar logo-ul ăla, ING, era lipit cu Pelicanol de o uşă de-aceea cu furnir de culoare bej, bolnăvicioasă, cum se mai găsesc încă prin apartamentele de bloc. Era pe la parterul Rectoratului din Politehnică, ciuperca aia din „Groapă”, cea de lângă corpul AN, unde chiuleam cu lăcomie ca să jucăm bridge. Ei bine, logo-ul ăla, ING, pe lângă că n-avea „comunist” în nume, era şi albastru, în loc de roşu. Redacţia era ceva între o sală de şedinţe şi un atelier şcolar, de-ăla cu „Pilirea pieselor”. Mesele erau dispuse în U, dacă nu mă-nşel, iar dacă mă-nşel, această descriere e singura succintă şi sugestivă. Oricum, pe ele nu erau montate menghine; singurele utilaje erau două maşini de scris, o Optima şi, parcă, încă o Optima, în culorile alea gri-bej-albăstrui-verzuliu.

Optima astea erau nişte scule cehoslovace, foarte ale naibii până învăţai să le stăpâneşti. Am bătut la maşină mecanică, electrică, nu ştiu câte generaţii de tastaturi de desktop, tot atâtea de laptop, tastatură de Nokia N97, iPad, Android, cu un deget, cu două, cu zece. Am atins inclusiv „claviatura” unui telex şi pe cea a unui linotip, şi nimic nu se compară cu clănţăneala prusacă, virilă, pe care o obţii de la o maşină mecanică bună, din momentul în care începi să deprinzi şmecheria. Ca şi maşinile de cusut Singer, fiarele de călcat cu cărbuni şi Ion Iliescu, cele două Optima erau nişte obiecte zdravene. Cu siguranţă, au supravieţuit cu succes Cehoslovaciei, care le-a creat, dacă nu cumva fuseseră făcute în Republica Democrată Germană, caz în care, din nou, au ţăcănit cu importanţă destule comunicate de presă şi articole despre dispariţia propriei ţări-mamă. Dar, mai ales, aveau genul ăla de perfecţiune tehnologică, savoare tactilă, armonie vizuală din care scoate astăzi Steve Jobs miliarde, la lansarea câte unui iPad.

În mod generic, triumfal şi definitiv, Optima şi sora ei erau „din import”. Faţă de ele, redacţia ING, caietul studenţesc jegos din care făcusem agendă, celălalt, asemănător, în care ne lăsam mesaje, pixurile cu pastă întreruptă cu care încercam să scriem, perdelele, mesele placate cu o mizerie maro din clasa melamină, imitaţie de furnir care ar fi înşelat doar un mare chior, linoleumul ca o piele de dinozaur imberb, ferestrele vopsite cu ceva alb ca să nu belească ochii înăuntru trecătorii de pe hol, toate acestea erau nişte tentative jalnice, preindustriale, de a crea obiecte folositoare şi estetice.

Deci, cum spuneam, revista aia era mai mult despre închinatul la Surorile Optima decât la seceră şi ciocan. Prima oară când am trecut de uşa cu furnir bej şi ING lipit pe ea, aveam pulsul puţin crescut, fiindcă nu m-aşteptam să găsesc acolo nişte tipi semănând cu mine. Ei bine, semănau. Doar că tipii ăia erau ceva mai mari, mai şmecheri şi mai deştepţi. Dacă v-aţi învârtit prin mediile publico-politice ale ultimilor douăzeci de ani, aţi putea să fi auzit de, în ordinea în care-mi vin în cap: Dan Jurj, fesenist după 1989, mi se pare, gras mustăcios şi de treabă, care poseda o canadiană de un incredibil bleu gendarme. Crenguţa Câmpian, astăzi Roşu, doamnă bine din comunicare la DC Communication. Remus Andrei Ion, ziarist făcător de reviste şi om de televiziune pe la Pro TV, Realitatea, Antena şi altele. Costin Borc, secretarul personal al lui Corneliu Coposu pe vremuri, acum nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el. Vlad Enache, ultimul redactor-şef al revistei, un tip cu o minte brici, în ziua de azi în publicitate, la Next. Răzvan Mitroi, redactor-şef la Adevărul şi la Antena 3 şi adjunct la ING. Călin Hera, ziarist de televiziune şi cotidian, azi la Evenimentul Zilei. Saviana Stănescu, poetă şi dramaturg off-Broadway, trăitor de prin 2001 în America. Sorin Băiaşu, acum lector de filozofie pe undeva pe la Keele, în UK. Mihai Bădici, care a cochetat cu poezia, dar mi se pare că s-a apucat de inginerie. Dan Vardie, pe la ceva reviste cu maşini şi în asociaţii conexe după 1989. Florin Dumitrescu, copywriter şi textier, inventatorul Sarmalelor Reci şi al lui „Untdelemn de la bunica”, coordonează volumul ăsta. Nu el m-a pus să scriu de ING, dimpotrivă, îmi făcuse o altă sugestie. În fine, Sorin Ducaru, ambasador în SUA şi mai apoi la NATO, şi Mihnea Constantinescu, personaj „de spate” în Guvern, foarte influent în diferite epoci, e de-ajuns să spun că a fost director de cabinet al lui Adrian Năstase pe vremea guvernării acestuia şi, ulterior, în mandatul Tăriceanu, şi-a păstrat acest post.

Acest fragment, publicat în avanpremieră de Think Outside the Box, face parte din antologia Primul meu job, coordonată de Florin Dumitrescu şi aflată în curs de apariţie la Editura ART. Urmăriţi în fiecare zi, până pe 1 mai, serialul Primul meu job, prin care Think Outside the Box şi Editura ART vă invită să faceţi cunoştinţă cu primele experienţe în câmpul muncii ale unora dintre cei mai activi scriitori, jurnalişti, publicitari, traducători şi muzicieni români din acest moment. În cuprinsul antologiei Primul meu job, care continuă seria Prima dată, semnează: Zoltán András, Artan, Ion Barbu, Petre Barbu, T.O. Bobe, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Marius Cosmeanu, Raluca Dincă, Luca Dinulescu, Florin Dumitrescu, Bogdan Iancu, Mihai Iordache, Pavel Lucescu, Lorena Lupu, Andra Matzal, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Costi Rogozanu, Dan Sociu, Ionuţ Sociu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Robert Şerban, Felix Tătaru, Luiza Vasiliu.