Primul meu job: Costi Rogozanu -“În loc de târnăcop, trebuia să loveşti cu tastatura”

0

Am lucrat tot felul de chestii neplătite, “pentru experienţă”. De unele nu mi-a părut rău, cu altele mi-am pierdut timpul. N-o să-mi pierd timpul să le şi amintesc aici. O să mă opresc la primul job serios: adică primul loc unde te duci de foarte tânăr, unde te urăsc toţi pentru că nu ştii să faci nimic şi unde, într-un final, eşti plătit ca să subzişti. Am obţinut dreptul de a lucra “în probă” într-o variantă bucureşteană a minei (în loc de târnăcop, trebuia să loveşti cu tastatura): redacţia unui ziar important, Evenimentul Zilei, departamentul „cultură şi mass-media”.

de Costi Rogozanu

Luni de zile plătit „la bucată” – oricât aş fi scris, tot nu puteam trăi din banii ăia. Deja după o lună în care nu mai ştiam nici ce trebuie să fac ca să mă integrez, nici dacă are rost să tot stau să aştept şi să încerc „să fur meserie” de la reporteri ceva mai experimentaţi, nici dacă nu cumva îmi stric complet scrisul meu diafan de literat fin, ajunsesem la un soi de capăt al răbdării. Un an de rahat din toate punctele de vedere intra într-un septembrie apăsător, primul septembrie în care părinţii mei nu mai erau obligaţi să-mi trimită vreun ban, dar în care se simţeau obligaţi să mă întrebe dacă mi-am găsit ceva de lucru. Terminasem şi master şi tot. Nu mai exista chiar nici un motiv s-o ard studios.

N-am ridicat un pai în studenţie. Ce am muncit a fost strict pentru mine. Vechea şcoală a umanioarelor. Citim, scriem şi de restul ne distrăm. Munca nu înnobilează. Dăunează. Şi de multe ori e practicată isteric, din prea multă frică de necunoscut şi de viitor. Uram şi conceptul americănesc de job în timpul studiilor. Aşa că, până nu m-a izbit frontal foamea şi lipsa de orizont şcolar, nu m-am apucat de căutat loc de muncă. Căutarea a fost un timp încă un pretext pentru întâlniri cu prietenii şi lamentări de ordin sociocultural. Până la urmă, concluzia a sunat cam aşa: ştiu să scriu şi să citesc şi ştiu tot felul de lucruri despre literatură. Asta din urmă e complet inutilă. Dar faptul că pot lega două propoziţii se poate dovedi util la un ziar. Calcul greşit. La ziar a luat ceva timp şi ceva recomandări (de la mentorul de la România literară, Manolescu, şi tot felul de cunoscuţi) ca să trec din holul de aşteptare în cele două camere-laborator pentru paginile din spate ale ziarului.

Nu mai ştiu cu ce a fost prima ştire pe care am scris-o. Ceva monden sigur. Angelina Jolie sau aşa ceva. Am scris-o de zece ori. Editorul mi-a tăiat-o la jumate şi a băgat-o într-o coloană. Am mai băgat câteva din astea. Apoi am zis să mai fac câte ceva „cultural”. Am scris inclusiv o ştire despre un roman nou al lui Alain Robbe-Grillet. Şi am constatat că de cele mai multe ori editorii din zona monden-cultură (cum era tipa care-mi era şefă, foarte citită şi foarte cool de felul ei) sunt mult mai deştepţi decât închipuiţii din zona politic şi investigaţii. Rareori mi-a fost contrazisă acea concluzie empirică de realităţile altor redacţii prin care am trecut.

Prima deplasare şi primul material ceva mai mare pe care l-am publicat în ziar a acoperit un eveniment artistic de la Cetate (comună pe Dunăre în judeţul Dolj, în apropiere de Calafat), la proprietatea poetului Mircea Dinescu. Am fost ales şi pentru că eram redactor cu aptitudini culturale, dar şi probabil pentru că aveam faţă de fraier (mai erau prin redacţia aia poeţi, basistul de la Omul cu şobolani şi alţi oameni serioşi). Nu mai spun că eram amic cu un tip prieten cu Nistorescu care îi băga ăluia în cap că sunt bun: aşa că se poate ca acea deplasare pe domeniul poetului să fi fost totuşi o favoare care mi s-a făcut. Ştiam că nu sunt bun. De fapt, mă gândeam să mă car dracului de la ziar cât nu-mi fac vreun rău ireparabil.  Nu eram bun pentru ziarul ăla în acel moment, nu eram bun de nimic – tinerii de până în 25 de ani ştiu probabil sentimentul despre care vorbesc. Mă rog. M-am trezit cu acea deplasare pe cap. Mă cam enerva cu zvârcolelile lui mediatice, dar Dinescu îmi plăcea ca poet. Deci, am concluzionat când am auzit că plec în prima deplasare, nu făceam cine ştie ce lucru împotriva voinţei mele. Doar că n-aveam chef să mă duc la capul pământului pentru o baie în Dunăre şi un articol de rahat. Baia a fost bună. Iar articolul ăla vai de capul lui a fost un prim cui bătut într-un coşciug solid: meseria de ziarist.

 

Tags:



Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger