Primul Maraton. Alergarea decisiva

Ati alergat vreodata 25-30 de km? Stiti ca, de fapt, efortul presupus e insotit si de o bucurie speciala? La trei luni de la inceperea proiectului Primul Maraton, majoritatea participantilor au reusit sa treaca ultimul obstacol serios inainte de cursa finala: alergarea cea mai lunga.

Intai de toate, sa fac un rezumat al situatiei actuale. Am pornit in numar mare la drum (vreo 13 doritori), insa treptat-treptat au ramas doar sapte persoane care si-au propus sa alerge primul lor maraton (42,195 km). In ultima vreme insa, din cauza unor probleme de sanatate, Gabriela si Ioana (Jo) au trebuit sa renunte. Probabil ca pe 17 octombrie, ziua Maratonului International Bucuresti, vor alerga totusi, desi o distanta mai scurta, respectiv crosul de 4 km.

Din cei cinci alergatori ramasi, patru au acum optiuni ferme. Stefania va alerga maratonul, la fel precum Mihai si Stefan. Laura a optat pentru semi-maraton, deoarece a avut si are o perioada foarte incarcata la serviciu si nu va avea timp sa se pregateasca serios in perioada ramasa. Ioana inca oscileaza, nu stie daca e pregatita pentru maraton. Desi mai are timp sa se decida, eu stiu ca de fapt – in sinea ei – hotararea e deja luata.

Saptamina trecuta am dedicat-o confruntarii cu ultimul prag (cel mai dificil, de fapt) de trecut in cadrul pregatirii pentru competitie. Cu circa o luna inainte de cursa de maraton propriu-zisa este recomandabil sa alergi circa 25-30 de km. Este alergarea cea mai lunga din cadrul programului de pregatire, una in care trebuie sa dovedesti ca acumularile fizice de pana atunci iti permit sa termini cu bine cursa dar, in acelasi timp, sa te dovedesti suficient de puternic psihic pentru confruntarea cu “zidul” de care se izbesc mai toti alergatorii.

Despre “zid” sunt destul de multe de spus insa, pe scurt, sa spunem ca este un “prag” fizic ce apare inevitabil in timpul alergarii maratonului, cam pe la km 30-35. Este momentul cand organismul pare complet golit de resurse, cand dorinta de a te opri este foarte puternica, cand pot aparea dureri fizice… Este, totodata, momentul cand se vede puterea de caracter, cand intervine decisiv psihicul care – pe fondul unei necesare pregatiri fizice – te misca inainte.

Ultima alergare lunga este un moment care te pregateste pentru confruntarea cu acest zid.

Spre marele lor merit, trei dintre cei care in octombrie vor alerga la Maratonul Bucuresti au reusit, ca saptamina trecuta, sa treaca acest ultim major test. Mai intai, Stefan a alergat miercuri circa 30 de km. Ar fi trebuit sa alergam impreuna, dar din motive care imi scapa acest lucru nu s-a mai intamplat. Intr-un mesaj trimis ulterior pe e-mail m-a informat succint ca a alergat totusi aceasta distanta, in circa 3h:30 min, ca nu i-a fost chiar usor, ca a avut dureri fizice.

Sambata, la prima ora a diminetii, in Parcul Herastrau le-am insotit pe Stefania si Ioana in lunga lor alergare. Impresiile si trairile personale – ce includ momente de descoperire a bucuriei de a alerga – sunt prezentate in continuare. Oarecum surprinzator, s-au referit doar succint la clipele mai putin placute ale alergarii. Ceea ce ma face sa cred ca mai importante sunt starea de multumire si satisfactia speciala traite la capatul unei curse deloc usoare. (M.C.)

Ioana

Si s-a dus si ultima cursa lunga dinaintea maratonului. Au fost lucruri noi. Am reusit sa alerg fara casti, asa cum i-am obisnuit pe toti pana acum. Nu am mai avut emotii. Am fost detasata, am ras mult si am vorbit in cea mai mare parte a timpului. Nu m-am mai intrebat obsesiv daca reusesc sau nu. Stiam sigur ca Stefania o sa reuseasca si m-am bazat cumva pe increderea pe care o am in ea. E usor sa mergi mai departe cand stii ca cei de langa tine nu cedeaza.

Nu am avut vreo problema deosebita pe traseu, mai putin pana pe la km 25 cand s-au instalat niste dureri musculare pe care am decis sa nu le mai trec cu vederea… Asa ca m-am oprit putin mai devreme decat vroiam initial. Fireste, am ramas cu gandul ca as fi reusit cu un efort sa-i tin companie Stefaniei pana la capat, in alergarea de 30 de km.

Intrebarea care ma framanta acum este: vreau sa raman cu aceleasi ganduri si dupa maraton? Oscilez intre a ma inscrie la proba de  semi-maraton sau la cea de maraton. Pe de-o parte, nu imi plac jumatatile de masura. In plus e foarte clar ca odata aleasa prima optiune, cea a semi-maratonului, voi ofta mult timp dupa a doua. Pe de alta parte, daca ma inscriu la maraton, ma voi intreba undeva, pe la km 30 si ceva: “la ce mi-a fost capul?”.

Cum m-am simtit totusi dupa ce am bifat 25 de kilometri? Am zambit o buna parte din zi. E o stare usor euforica, de seninatate, multumire si incredere. De bine.

Dincolo de foarte multi kolometri pe care i-am adunat in toata perioada care s-a scurs de cand a inceput acest proiect, dincolo de nehotararea mea, de timpul in care o sa termin cursa, am castigat ceva pretios. Cativa prieteni buni, cu care o sa alerg in continuare. De la fiecare am invatat ceva. De la Mihai, sa fiu mai calma si mai prevazatoare.De la Stefania, sa-mi depasesc limitele cu seninatate, iar de la Marian, sa fiu mai buna si mai toleranta.La capitolul asta mai am de lucrat :)). De ei m-am apropiat cel mai mult.

Sunt oameni frumosi.

Ma gandesc ca timpul pana la maraton trece repede. Am indraznit sa merg cu gandul dincolo de el. Este primul maraton. Doar primul.

Stefania

Au mai ramas 25 de zile pina la maraton si poate ca niciodata in ultimele trei luni, trecute atit de in fuga parca, nu am simtit o mai mare satisfactie decit cea avuta dupa ce am terminat ultima alergare lunga inainte de marea cursa. S-au dus ca prin vis 30 km simbata trecuta si, cu toate ca i-am simtit un pic grei in umeri si genunchi pe aproximativ ultimii doi inainte de finis, nu stiu cum s-au dus cele 3 ore si 3 min de alergare (de care sint atit de mindra:). Asta probabil datorita Ioanei si lui Marian, cu care am alergat cot la cot.

A fost o simbata frumoasa, cu taceri, dar si cu revelatii de parcurs in discutiile noastre, mai ales ca Ioana, incredibil, chiar si-a scos castile din urechi si a vorbit, asa incit abia daca imi amintesc cum arata parcul. Imi sint insa clare citeva imagini cu apa lacului, neclintita la inceput, si o oarecare pustietate de septembrie, altfel intr-o mare aglomeratie de veverite iesite gramada la plimbare. In rest, dincolo comunitatea de alergatori deveniti acum cunoscuti si pe care imi face enorma placere sa ii vad mereu, fiind o incurajare constanta simpla lor intilnire, e ca si cum am alergat doar in capul meu.

Mi-a placut sa-mi simt corpul usor in alergare pe o distanta atit de lunga, apoi cum, treptat, dupa cam 27 de km, resursele de energie pareau ca se evapora urgent cu fiecare pas. Un mecanism greu de inteles il ducea insa mai departe, desi nu ii mai era usor. Ma gindeam atunci ca da, va fi tare grea a patra tura la maraton, mai ales pe traseul ala plictisitor si cu resursele de energie terminate la bord, dar e un fel de euforie interioara care face totul posibil, la fel ca si toata agitatia de ginduri si imagini care navalesc in minte in timpul alergarii. De buna seama ca tot euforia a spulberat si durerea de genunchi si febra musculara de dupa cei 30 km.

Probabil conteaza mult la capitolul resurse si descoperirea constanta de lucruri noi legate de propriul corp si pasiunea pe care o am sa observ corpuri in miscare. Iar in privinta asta m-am gindit mereu ca atletii se aseamana mult cu actorii si dansatorii in lejeritatea cu care isi folosesc corpul. Cred ca m-am uitat de multe ori la concursurile de atletism ca la un spectacol foarte bun, desi nu mai sintem pe vremea lui Pindar, care compara efortul de a crea poezie cu acela al atletului de a duce o cursa la capat. Sa fie subiect de literatura era ceva natural pentru toti sportivii din antichitate, acum insa avem presa sportiva si mai putin scriitori obsedati sa faca literatura din sport.

Asta inseamna bineinteles ca sportul este valorizat altfel decit atunci si ca se practica in cantitati si scopuri destul de diferite, doar au trecut mii de ani. Simbata a fost o reconfirmare ca, pentru mine, sa alerg e ca atunci cind citesc –  intru intr-o lume cu o existenta complet separata, iar mie imi place sa traiesc in cit mai multe lumi, asta imi da o doza de bucurie si resurse de a merge in fiecare zi mai departe. Asa ca maratonul va fi ca o carte buna de care devin dependenta si pe care nu o pot lasa din mina pina nu o termin.

In imagini sunt Ioana, Stefania si Mihai in timpul unei alergari de recunoastere pe traseul Maratonului International Bucuresti.

Text: Marian Chiriac, Foto: Mihaela Dumitrascu