O nouă cercetare de la Institutul Max Planck pentru Psiholingvistică acordă o mare atenţie unui cuvânt nu doar ignorat în cercetare, ci şi considerat o marcă a vorbitorilor mai puţin cultivaţi: celebra interjecţie “ha?” / “hă?”, pe care o putem auzi extrem de frecvent în contexte în care unul din interlocutori nu a înţeles foarte clar mesajul. Specialiştii spun că acest cuvânt se regăseşte într-un număr impresionant de limbi şi afirmă că este primul “cuvânt universal” pe care îl studiază.
Lingviştii au analizat înregistrări din zece limbi extrem de diferite, de la spaniolă, la chineză, islandeză, până la ghaneză, observând că în toate acestea există variabile ale celebrului “ha?” (cunoscut, în engleză, ca “huh?”). Nu este, desigur, singurul cuvânt comun mai multor limbi, însă se remarcă prin prezenţa în familii lingvistice extrem de extinse, fără să ţină cont de rădăcinile comune ale limbilor. Acest lucru este demonstrat şi de similarităţile de vorbire şi de scriere observate în alte 21 de limbi analizate, unde cuvântul “ha?” apare în aceleaşi contexte.
Argumentul invocat de cerectători pentru care “ha?” este un cuvânt şi nu o simplă interjecţie, face apel la diferite aspecte: la faptul că un cuvânt este învăţat, că urmează anumite reguli lingvistice, în funcţie de limba de referinţă ş.a.m.d. Potrivit acestor criterii, aparent banalul “ha?” este catalogat drept cuvânt în toată regula: nu are corespondent în lumea animală, nu este folosit de nou-născuţi, ci de copii care au învăţat deja să vorbească, diferă ca intonaţie şi pronunţie în limbi diferite, fiind astfel catalogat drept un cuvânt “crucial în limbajul cotidian.”
Pentru a explica de ce “ha?” sună foarte asemănător într-un număr considerabil de limbi, cei de la Max Planck invocă o teorie evoluţionistă, susţinând că acest cuvânt este rezultatul “unor presiuni selective din mediul conversaţional.” Astfel, eficienţa acestui cuvânt este aşa de mare în îndeplinirea funcţiei sale, încât el a apărut independent în mai multe limbi, fenomen cunoscut sub numele de “evoluţie convergentă.” O analogie cu lumea animală punctează asupra faptului că, de pildă, rechinul şi delfinul au ajuns să aibă o formă similară a corpului nu pentru că ar împărtăşi aceleaşi gene, ci acelaşi mediu. Aşa se face că, potrivit specialiştilor, în mediul dinamic al conversaţiei, situaţiile în care apare o neînţelegere sau o gafă necesită un cuvânt simplu, care marchează imediat nevoia unei clarificări, fără a fi nevoie de semnale mai complexe, care implică mişcări elaborate ale limbii şi buzelor. Acesta ar putea fi un caz reprezentativ pentru multe alte interjecţii, pe care însă lingviştii le vor studia după ce vor “elucida” cazul lui “ha?”.
Sursa: Smithsonian Magazine
Puteţi citi şi:
E oficial: Eschimoşii au zeci de cuvinte pentru zăpadă
Creierul şi limbile străine: Suntem mai deştepţi dacă suntem poligloţi?