Primăvara, România rurală arde la foc nesupravegheat

3

Din drum, se vede norul gros de fum şi umbra unor flăcări ce par să vină exact de peste deal, înspre sat. “Cred că ard păşunile noastre”, spune îngrijorată vecina. Vântul schimbător părea să aducă fumul tot mai aproape. În stânga fumului, pădurea. O sun pe mătuşa care locuieşte chiar sub pădure, la ultima casă din sat. “Vine focul pe mine, e foc mare!”, se lamentează femeia, speriată. Nu ştie unde, pe cine trebuie să sune. Sărim în maşină şi pornim spre zona de unde credeam că vine fumul. După nici 50 de metri parcurşi, avem priveliştea deschisă înspre munte şi dealurile de dincolo de sat.

 

 

 

Arde tot, pe cel puţin câteva hectare, cu flăcări ba mai mari, ba mai mici. Sun la 112. Sunt transferată la pompieri, mi se cer detalii. De la distanţă, şi noaptea, nu am puncte de reper foarte clare, dar încercăm, trei oameni, să indicăm un perimetru cât mai apropiat de realitate. Lăsăm maşina lângă ultima casă din sat şi o pornim la picior, pe dealuri în sus, cu frontalele pe cap. Ajungem la 100 de metri distanţă de primul foc. Sunt cel puţin trei şi par să se întindă cât vezi cu ochii, pe pajişti şi fâneţe aflate între sate. Sun din nou la pompieri, ca să mai dau detalii. Dispecerul îmi spune că echipa de intervenţie este deja pe drum.

Facem câteva fotografii, nu foarte clare, dar cât să rămână mărturie (foto mai jos). Coborâm spre maşină şi, pe drum, ne întâlnim cu pădurarii care merg spre incendiu. Ceva mai jos, ne intersectăm cu pompierii. Îşi lăsaseră câţiva oameni şi în celălalt capăt al satului, pentru că focul părea să se întindă până la păşunile şi pădurile tinere de acolo. A doua zi, am aflat că fusese şi poliţia la faţa locului (un vecin din sat a fost cel care i-a sunat). În aceeaşi seară, fratele meu, pornit spre Timişoara, vede alte şi alte urme de incendii sau incendii în desfăşurare, însă nu atât de extinse. Se întâmpla duminică seara, pe 22 martie. A doua zi, am urcat din nou pe deal, de data asta pentru a fotografia, pe lumină, terenurile arse. Erau, într-adevăr, între sate (mai exact, aparţineau sătenilor din cătunul mic de la poalele muntelui Caraci); dar între pădure şi cea mai apropiată păşune arsă mai stăteau numai vreo 200 de metri. Am citit apoi în presa locală, despre alte incendii de vegetaţie uscată pe teritoriul judeţului, dar şi din alte judeţe, de dată recentă. Păşuni şi fâneţe arse pe zeci de hectare, cu intenţie, dar fără respectarea regulilor.

 

DSC04221

DSC04225

 

“Practica” arderilor de primăvară nu este nouă. În vechime, exista obiceiul ca de Bunavestire (25 martie), seara, să fie arse uscăturile de prin curte sau grădină, lucrurile de care gospodăria nu mai avea nevoie sau tot ce se adunase după curăţarea păşunilor şi fâneţelor. Bărbaţii se ocupau de asta, stând toată noaptea, dacă era nevoie, să supravegheze focurile. Obiceiul s-a păstrat, oarecum, şi în perioada comunistă, când satele româneşti au fost, în mare parte, colectivizate. Însă nimeni nu dădea foc de capul lui. Se stabilea o duminică anume, se stabileau locurile unde era necesar să se dea foc (vegetaţiei uscate, spinilor) şi, din nou, bărbaţii comunităţii participau la acţiune. Dacă dădeai foc de capul tău, riscai amenda sau chiar închisoarea. După dispariţia colectivelor şi retrocedarea terenurilor către proprietarii de drept, lucrurile au început să o ia razna: mulţi localnici din mediul rural consideră benefică arderea vegetaţiei uscate (după principiul auzit chiar din gura unui sătean: “Dacă arde, nu putrezeşte!”) şi nu se mai obosesc să îşi cureţe păşunile şi fâneţele, aşa cum ar fi normal. Preferă să le dea foc primăvara, cu totul, însă fără să respecte legislaţia în vigoare în privinţa acestei activităţi. Rezultatele sunt incendii extinse, care depăşesc, de multe ori, parcelele pe care incendiul era intenţionat.

 

 

SONY DSC

 

 

La nivelul judeţului Hunedoara, spre exemplu, potrivit datelor furnizate de către căpitanul Bogdan Dănăiaţă, purtător de cuvânt al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Hunedoara (ISU HD), s-au înregistrat, anul acesta, până acum, 148 de incendii de vegetaţie uscată, iar în urma acestor incendii au ars 500 de hectare de teren. “Putem spune cu certitudine că aceste incendii de vegetaţie sunt mai multe în mediul rural”, afirmă căpitanul Dănăiaţă. “Comparativ cu anul 2014, sunt mai multe incendii de vegetaţie uscată, dar anul 2014 a fost un an cu o primăvară ploioasă, putem să spunem că acesta a fost un factor care a acţionat în favoarea noastră. Dacă comparăm cu anul 2013, putem spune că incendiile de vegetaţie uscată sunt mai puţine”, mai spune acesta. O suprafaţă de 20 de hectare de litieră de pădure a fost afectată în urma incendiilor din judeţ de până acum. Pompierii se confruntă an de an cu această problemă, la începutul primăverii agricole. An de an, aplică sancţiuni, dacă găsesc vinovaţii. “Odată identificaţi autorii incendiilor de vegetaţie uscată, dacă aceştia nu au obţinut permisul de lucru cu focul de la unităţile administrativ-teritoriale, se trece la aplicarea sancţiunilor, care, în conformitate cu legea 307 din 2006, precum şi cu HGR 537 din 2007 şi actele legislative subsecvente, sunt cuprinse între 1.000 lei şi 2.500 lei, chiar dacă identificarea autorilor poate dura de la câteva ore până la câteva săptămâni”, explică purtătorul de cuvânt al ISU HD.

 

 

 

Cât de benefică este, însă, arderea vegetaţiei uscate, pentru terenuri? Credinţa populară, izvorâtă din mitologii străvechi, spune că focul curăţă ceea ce e vechi şi lasă loc pentru nou. Ideea că este bine să dai foc terenului primăvara este atât de puternic împământenită în unele comunităţi, încât nimeni nu se gândeşte la consecinţele reale ale focului asupra terenurilor şi nici la urmările necontrolabile, cum ar fi arderea pădurilor sau chiar a unor locuinţe. Nu de puţine ori, focurile sunt puse şi lăsate complet nesupravegheate, iar astfel de situaţii dau naştere incendiilor de proporţii. “Focul nu curăţă, ci distruge”, atrag atenţia specialişti în agricultură. Mai concret: prin arderea vegetaţiei uscate se distruge microfauna de la suprafaţa solului; totodată, se evaporă apa din stratul superior al solului, iar prin crăpăturile rezultate se va pierde, de asemenea, şi apa din adâncime. Efectele dezastruoase nu se referă numai la terenurile agricole, ci şi la păduri, aşezări umane, habitate naturale, cu floră şi faună specifică, precum şi la calitatea aerului: prin arderea vegetaţiei uscate se degajă dioxid de carbon şi protoxid de azot, poluanţi implicaţi în efectul de seră care duce la modificările climatice tot mai evidente la nivel global.

 

 

 

“Arderea miriştilor duce la sărăcirea solului, deoarece se pierde masa vegetală, care, introdusă în sol prin arătură, se transformă în humus. Pe suprafaţa pe care are loc incendiul se distrug în totalitate microfauna şi vegetaţia, fiind afectate populaţii de insecte, amfibieni, reptile, păsări şi specii de plante de interes protectiv deosebit. Mugurii şi părţile aeriene ale tuturor speciilor de plante sunt carbonizate şi distruse. Stratul de sol se încălzeşte puternic de la foc, distrugându-se astfel rădăcinile şi părţile subterane ale plantelor, fără ca acestea să mai aibă posibilitatea de se înmulţi” (sursa). Odată cu aderarea la Uniunea Europeană şi adoptarea măsurilor PAC (Politica Agricolă Comună), fermierii români au de respectat anumite condiţii agricole şi de mediu, care interzic arderea miriştilor şi a resturilor vegetale (singura excepţie fiind dacă este vorba de o măsură de carantină fitosanitară, ca prevenire a răspândirii unor boli sau dăunători). Teoretic, oricine are o suprafaţă de teren subvenţionată prin APIA ar trebui să cunoască aceste reguli. Există un cadru legal, de altfel, care permite arderea resturilor vegetale, dar care necesită emiterea unei aprobări din partea agenţiilor pentru protecţia mediului şi a unui permis de lucru cu focul (care se eliberează de către primării) pentru persoana sau persoanele care îşi asumă incendierea controlată.

 

Odată acestea obţinute, regulile de incendiere controlată sunt următoarele:

–          condiţiile meteorologice să fie propice – fără vânt;

–          parcelarea miriştii să se facă în suprafeţe de maxim 10 hectare, prin fâşii arate;

–          izolarea zonei de ardere faţă de căi de comunicaţii, construcţii, culturi agricole vecine, instalaţii, fond forestier, realizată tot prin fâşii arate;

–          arderea trebui să se desfăşoare numai pe timp de zi;

–          supravegherea focului trebuie asigurată până la finalizarea arderii de către mai multe persoane, care să stingă, la nevoie, eventualele incendii răzleţe;

–          în cadrul suprafeţelor mai mari de cinci hectare, este necesară asigurarea unui plug, a unei cisterne cu apă, a mijloacelor de tractare şi a personalului de deservire;

–          în cazul terenurilor în pantă, arderea trebuie să fie făcută pornind din partea de sus a pantei.

 

În plus, pentru mai multă siguranţă, ar trebui ca vegetaţia uscată sau resturile de vegetaţie să fie adunate în grămezi a căror ardere poate fi mai uşor controlată; în jurul fiecărei astfel de grămezi, o suprafaţă de măcar cinci metri trebuie curăţată de vegetaţie (pentru a se împiedica răspândirea focului). Focurile trebuie stinse când personalul de supraveghere părăseşte zona, iar focarele nu trebuie acoperite cu pământ.

Pe teren, însă, realitatea arată altfel. Fie din comoditate, fie din lipsă de mijloace, fie din indolenţă, mulţi nu îşi mai curăţă terenurile, ci le dau foc cu totul, primăvara, sperând să scape de corvoada igienizării lotului. Focul se pune, de obicei, după-amiaza, seara, duminica ori în zile de sărbătoare, când vigilenţa este mai scăzută şi nimeni nu prea mai ţine cont de vânt. “Noi realizăm în fiecare an campanii de informare a populaţiei din spaţiul rural în legătură cu pericolul prezentat de astfel de incendii, iar feedback-ul este unul pozitiv, anul acesta: avem localităţi care, anul trecut, erau fruntaşe la capitolul incendii de vegetaţie uscată, iar anul acesta nu au înregistrat niciun incendiu”, spune purtătorul de cuvânt al ISU HD. “Din păcate”, continuă el, “şi resursele noastre umane, materiale şi financiare sunt limitate, aşa că încercăm să facem ce putem mai bine cu ce avem la dispoziţie”.

 

 

 

 

Pentru o unitate de pompieri solicitată la o intervenţie în cazul unui incendiu de acest tip, costurile de intervenţie sunt semnificative: “Vorbim de dislocarea resurselor umane, în primul rând, apoi de consumul de combustibil, de substanţă de stingere etc.”, explică Bogdan Dănăiaţă. De regulă, pompierii intervin cu autospeciale, lopeţi, mături şi apă, la astfel de incendii, dar “atunci când acestea nu au efect există procedee de limitare a extinderii incendiului – crearea unor fâşii arate, a unor fâşii pe care se defrişează vegetaţia, “foc contra foc”, adică pornirea altor incendii, pe sensul de deplasare al curenţilor, astfel încât la întâlnirea cu frontul incendiului deja existent să se anuleze unul pe celălalt, prin lipsa materialului combustibil”. Oprirea unui incendiu de vegetaţie uscată poate dura de la câteva ore până la câteva zile. Şi toată această desfăşurare de forţe ar putea fi evitată dacă fermierii, ţăranii, localnicii din mediul rural, ar respecta câteva reguli simple.

 

 

SONY DSC

 

Şi aşa ajungem la întrebarea: cine să? Cine să explice aceste reguli, cine să verifice respectarea lor, cine să? Autorităţile locale au rolul lor în acest proces – dacă nu şi-l îndeplinesc, ne aşteptăm să vină “alţii” să constate şi să pedepsească. Spiritul civic este o noţiune dezvoltată din ce în ce mai frumos în oraşele mari, dar, la ţară, în mare parte, încă este într-un stadiu incipient. Incendierea este un fapt cunoscut şi încurajat (sau măcar tolerat) de către ţărani, uneori se ştie bine “cine” pune focurile, dar nimeni nu reclamă vinovatul. Complicitatea aceasta tacită la distrugerea naturii, generată de o mentalitate păguboasă şi de lipsa unor cunoştinţe reale despre efecte şi consecinţe, duce la perpetuarea problemei: an de an, vorbim, primăvara, de incendiile de vegetaţie uscată şi de pericolele lor şi, cu toate acestea, an de an le vedem din goana maşinii, din trenuri sau din grădina casei. Duminică, 22 martie, seara, 20 de hectare de vegetaţie uscată au ars la poalele muntelui Caraci (nu, nu erau păşunile noastre şi nu, focul nu a ajuns la casa mătuşii mele, s-a oprit departe de ea); cauza – foc deschis în spaţii deschise, au conchis pompierii. “În momentul de faţă, se desfăşoară acţiuni pentru identificarea vinovaţilor care, în conformitatea cu prevederile legale, vor fi sancţionaţi”, confirmă purtătorul de cuvânt al ISU HD. Dar anul viitor?

***

Când am început jurnalul mutării mele la ţară, am fost convinsă că, pe lângă părţile idilice, vor fi şi aspecte mai puţin roz. Apreciez toate beneficiile pe care traiul în natură le oferă, apreciez chiar şi greutăţile care vin la pachet cu traiul în mediul rural. Însă alienarea oamenilor, unii de alţii şi mulţi de valori altădată foarte puternice pentru o comunitate rurală, delăsarea, dar mai ales neconştientizarea impactului acţiunilor lor asupra mediului şi asupra vieţii generaţiilor viitoare, sunt probleme reale ale satului românesc, mai profunde, chiar, decât lipsa canalizării sau a infrastructurii. Incendiile de vegetaţie uscată sunt doar un exemplu al manifestării acestor probleme, aşa cum un exemplu este şi aruncarea gunoaielor în natură sau neîngrijirea corespunzătoare a terenurilor. Fapul că există exemple fericite, în mediul rural, mă face, însă, să privesc lucrurile optimist: schimbarea începe întotdeauna de la oameni. Cu unul singur. Nu se face primăvară, dar rămâne o sămânţă.

 

 

Fotografii: Camelia Jula

 

Puteţi citi şi:

Psihologia poporului român. O cercetare care vrea să servească unui “proiect de ţară”


3 comentarii

  1. Ma innebuneste arderea continua a resturilor din gradina, a gunoaielor si campurilor, nu cred ca se mai practica asa ceva in alte tari…Aici oamenii nu au auzit de compost, de reciclare…Este o metoda oribila care denota ignoranta totala, lene si chiar nesimtire fata de cel de langa tine pe care il poluezi, fata de natura pe care o poluezi si distrugi… Am doi vecini care ard ca piromanii tot ce prind de prin curte si casa…si-au dat si singuri foc si n-au mai putut stapani focul, pana au venit pompierii…Credeti ca au invatat ceva? Nu, o fac in continuare….

  2. Românii aveau o vorbă pe timpul comunismului: “Munca e pentru tractoare nu pentru oameni!”. Văd că a rămas implementată încă această dogmă. Această ardere a vegetaţiei este izvorâtă exact din lipsa spiritului civic şi de comunitate a românilor. Dacă eşti singur şi sărac, nu poţi face faţă la curăţarea terenului tău şi atunci apelezi la foc. Dacă ar exista într-ajutorare în comunitate, oamenii s-ar ajuta unii pe alţii şi ar rezolva această problemă civilizat. Dar acest fenomen nu se întâmplă şi nu se va întâmpla mult timp de acum încolo pe meleagurile mioritice. Iar individualismul şi nepăsarea comunitară este la nivelul cel mai mare exact în aceste zone. Iar nouă epocă capitalistă a exacerbat în mentalul colectiv axioma: fă mulţi bani(care vor sta alături lângă tine în sicriu când vei fi îngropat) şi să nu te intereseze de celălalt. Pentru asta există organe competente, cică.

Reply To Doru Dascalu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger