N-o făcusem pentru bani

0

Pe 7 iunie, se lansează la Librăria Bastilia ultimul volum din seria Prima dată, publicată de Editura ART. Dacă primele opt titluri din colecție au avut câte o temă precisă – de la Prima mea bețiela Primul meu job sau Primul meu porno -, ultima antologie cuprinde 45 de texte în care autorii își povestesc, la alegere, experiențe în premieră. De la primele rușini, primele amintiri erotice sau primul credit pentru prima casă, până la prima vizită la abator sau la prime dăți mai abstracte, toate se adună într-un dialog intim și relaxat, care te face, ca cititor, să-ți revezi propriile prime dăți, a căror intensitate cu greu poate fi egalată în bătaia rutinei. 

 

970136_503575976375772_1302461244_n

 

Printre autorii cărții coordonate de Laura Albulescu și Andra Matzal, se numără Ion Barbu, Lavinia Braniște, Șerban Foarță, Antoaneta Ralian, Dan Sociu, Alex Tocilescu și Vlad Ursulean, lista completă a autorilor regăsindu-se pe coperta de mai jos. Până când Prima dată va ieși pentru ultima oară din tipar, vă invităm să citiți în avanpremieră textul lui Philip Ó Ceallaigh, scriitor irlandez stabilit la București.

 

N-o făcusem pentru bani

de Philip Ó Ceallaigh

 

La un moment dat, am avut o casă. În vara pe care am petrecut-o în acea casă nu m-am gândit nici la trecut, nici la viitor. Casa se afla pe coama unui deal, iar de pe terasa din spatele ei se vedea o bună bucată din oraș. Acest lucru îți dădea un extraordinar simț al păcii, o senzație de plutire deasupra lumii, mai ales dacă aveai în mână un pahar, așa cum se întâmpla de cele mai multe ori. Când orașul era acoperit de negura căldurii și a poluării, închideam ochii pe jumătate și îmi imaginam că mă aflu pe o insulă, privind în jos, către marea învăluită în abur. Iar când soarele apusului umplea întreaga priveliște în culori arzătoare, orașul părea să fi luat foc.

Bucureștiul este un oraș în mare parte plat și, astfel, puținele lui coline ies cu atât mai mult în evidență. Casa mea se afla la vest de Parcul Carol, pe Aleea Suter. La capătul ei, se afla Palatul Suter, acum renovat și transformat în hotel de lux. De-o parte și de alta a aleii, case spațioase, cu două etaje. Casa mea se afla pe latura vestică a aleii, iar în spatele ei, coasta dealului cobora abrupt.

Iată cum s-au întâmplat lucrurile. La sfârșitul secolului trecut, lucram la o firmă de securitate din Dublin, unde munceam în schimburi. Păzeam o distilerie. Corpul nu se adaptează niciodată muncii pe timp de noapte. Somnul pe timp de zi nu e același. Dormi puțin și prost. Cum ai câteva zile libere, corpul epuizat se închide și revii la somnul de noapte. Iarna, soarele apunea imediat cum mă ridicam din pat. În timpul nopților lungi, cutreieram depozitele și birourile, plimbându-mă printre mesele și scaunele de la cantină de parcă aș fi fost ultimul om din lume sau doar o fantomă. Spre dimineață, începeau să mă doară umerii de la simplul efort de a rămâne treaz.

În fiecare vineri dimineață, când ieșeam din tură, îmi luam banii. Birourile firmei se aflau în spatele unui club de striptease. Când treceam prin club, cu luminile lui triste și roșii, cu oglinzile și scena lui mică de lângă bară, angajații spălau podelele. Într-o dimineață de iarnă, un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu pleoapele grele și părul grizonat, stătea într-una dintre cabine, citind o carte. Văzând titlul, Un veac de singurătate, m-a pufnit râsul. Luni de zile nu făcusem altceva decât să lucrez, ducând o viață de somnambul. Era în toiul iernii și tocmai îmi zărisem fața de zombie într-una dintre coloanele acoperite cu oglinzi; pielea cenușie și ochii lăsați, fără expresie, sub șapca de paznic. Bărbatul a crezut că am râs de el. I-am arătat însă imediat spre carte.

— Ai citit-o?

— Multe figuri de stil elegante, dar, la urma urmei, fără nicio noimă.

Vorbeam împleticit, ca un profesor beat. Și asta doar pentru că de multă vreme nu mai vorbisem cu oameni.

— Lasă-l pe figurantu-ăla, am continuat. Uite-aici…

Am scos din buzunarul hainei o carte cu coperțile dezintegrate, i-am smuls primele și ultimele capitole, lăsând numai vreo 60 de pagini din mijloc. Pe-astea i le-am dat lui. Era o nuvelă de Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici. Apoi m-am dus să-mi iau plicul. Plata se făcea în bani gheață.

După câteva nopții, pe la ora trei dimineața, în fața distileriei, chiar în dreptul gheretei paznicului, a oprit un Mercedes negru cu geamuri fumurii, din care a coborât bărbatul de la clubul de striptease. Am ieșit și ne-am privit prin gratiile unei masive porți metalice automate. Poarta era fixată pe rulmenți așezați pe o șină, iar eu trebuia să introduc un cod pentru a o deschide. Răsuflările noastre ieșeau ca niște fire albe de fum în aerul înghețat, în bătaia luminii de la stâlpii din perimetrul distileriei.

— Deschide poarta, spuse el. Vreau să stăm de vorbă.

— Nu-mi permite regulamentul.

— Tu știi cine sunt?

Am dat din cap. Tocmai îmi picase fisa. Era șeful meu, un bărbat pe nume Garrity, din adorabilul orășel Newry. Fratele lui era la pușcărie pentru că, în urmă cu câțiva ani, detonase o bombă plasată sub o mașină blindată. Patru tipi au fost închiși atunci. Le văzusem pozele. Mașina zburase mult și bine prin aer, după care aterizase în mijlocul unui câmp. Potrivit Acordului de la Belfast, fratele lui avea să fie eliberat înainte de termen. Regulamentul îmi interzicea să deschid porțile, indiferent cine ar fi fost de cealaltă parte. El nu avea nicio treabă cu distileria. Ca patron al firmei de securitate, s-ar fi așteptat să fac o excepție. M-a privit fix pentru câteva clipe, după care s-a urcat în mașină și a plecat.

Nu știu de ce am simțit că nu trebuia să-i deschid. Dimineața, m-am întors în camera pe care o închiriasem și, în timp ce mă lăsam dus de somn, mă gândeam ce bine ar fi să fiu concediat, să mă pot plimba și eu, ca oamenii, în timpul zilei. Mă simțeam ca un erou trimis în lumea subterană pentru ca, la întoarcere, să poată spune lumii povestea, doar că eu mă pierdusem între timp pe jos pe undeva.

Însă n-am fost concediat a doua zi, nici în ziua următoare, ba chiar am început să mă îngrijorez puțin, mai ales când, în a treia noapte, aceeași mașină a oprit în față, iar eu am ieșit din nou la poartă și el a ieșit din nou în mașină și ne-am aflat iarăși față în față, cu răsuflările aburinde.

— Știi să conduci?

Așa am început să lucrez ca șoferul lui personal. Și totul datorită lui Ivan Ilici. Moartea lui Ivan Ilici nu era în sine îngrozitoare, mi-a mărturisit într-o noapte Garrity, aflat pe bancheta din spate, în timp ce conduceam prin nesfârșitele suburbii vestice ale Dublinului. Lucrul cu adevărat îngrozitor la moartea lui Ivan Ilici era faptul că toți cei din jurul lor și-au văzut de treburile lor, prefăcându-se că moartea lui nu a avut loc. Pentru mine, suburbiile acelea, prin care-l conduceam noapte de noapte, erau moartea însăși, un purgatoriu medieval. Eu eram șoferul de noapte. Garrity era insomniac, așa că-și rezolva toate treburile la ore când nu exista deloc trafic. Tot problema lui cu somnul îi provocase și cheful de citit. În iarna aceea, Garrity i-a descoperit pe ruși. I-am mai dat și O poveste plicticoasă de Cehov și Suflete moarte de Gogol. Purtam tot felul de conversații stranii, întrerupte de pauze lungi. Făceam tot posibilul să vorbesc cât mai puțin. Îl conduceam la depozite și la intrările din dosul cluburilor și restaurantelor și, uneori, în portul din Dublin. Orice v-ar spune alții, Dublin nu e deloc un oraș drăguț. Nu trebuie să vedeți decât pescărușii urlători din duhoarea portului dis-de-dimineață și veți înțelege că în fibra acestui loc e ceva putred, ceva ce nu poate fi contrabalansat nici de toți studenții de la Trinity la un loc, cu eșarfele lor colorate. De-a lungul râului, se întinde o dâră slinoasă de heroină, asemenea urmelor lăsate de șobolani în rahat, tocmai până la mlaștina întunecată unde corăbiile vikingilor au acostat prima dată, ramificându-se spre nord, spre sud și spre vest, prin suburbiile răsfirate cu case identice, care-l așteaptă pe Hyeronimus Bosch să le șteargă de pe fața pământului și să le picteze în portocaliu aprins, subpământean, în vreme ce întreaga țară întâmpină pregătită explozia alimentată de credite. Dimineața, cheiurile foșgăiau de funcționari grăbiți. Valuri de euforie chimică frisonau orașul, urmate de răstimpuri amorțite de epuizare și neliniște, despre care însă nu pomenea nimeni. De multe ori, mergeam singur cu mașina, fără Garrity, să preiau plicuri și colete. În scurt timp, mi-am dat seama că unii dintre asociații lui erau experți în arme de foc. Ajunsesem să lucrez ca paznic pentru că nu știam să fac nimic, iar acum câștigam bani buni doar pentru că-mi țineam gura. Acum, în oraș se aflau grupuri noi, de ruși, lituanieni și chinezi, care făceau afaceri cu vechile familii mafiote din Dublin și cu foști paramilitari întreprinzători. Uneori, aveau loc disensiuni. O dată la câteva zile, cineva era împușcat. De regulă, erau dublinezii care se împușcau între ei. Ei erau primii care se încăpățânau când venea vorba de teritoriu și ultimii care să-și dea seama că lucrurile se schimbaseră. Preferam să văd o față de chinez uitându-se prin geam, decât un băștinaș dublinez, cu fruntea încrețită. Chinezii urmaseră același sistem care le permisese să se extindă. Scursurile din partea locului șchiopătau de colo-colo îmbrăcați în trening, așteptând să fie executați.

Într-o zi, am văzut-o în olginda retrovizoare pe soția lui Garrity. Părea foarte tânără. Mult mai tânără pentru Garrity. La prima vedere, am crezut că era una dintre fetele de la clubul de striptease. Uneori, le duceam cu mașina și pe fete.

Iubita lui Garrity era bine informată și într-o zi, după ce am preluat un colet, în loc să-l duc acolo unde trebuia, i l-am dus ei. Am mers împreună la aeroport și ne-am luat bilete pentru Milano. Studiasem cursele următoare și, cum nu ne făcuseră cu ochiul nici Glasgow, nici Dusseldorf, am ales Italia, singurul nostru bagaj fiind o geantă de mână. La Milano, ne-am cazat într-un hotel cochet și ne-am petrecut următoarele două zile la cumpărături de haine și ceasuri și bijuterii, plătind totul cu bani gheață. Eram și foarte nervoși, așa că cea mai mare parte a energiei ne-am consumat-o în pat. Timp de o săptămână, n-am făcut altceva decât să mergem la cumpărături și să ne futem. Ne plimbam peste tot blindați de bani și, cum ajungeam la hotel, deschideam seiful, să vedem dacă restul se afla la locul lui. După patru zile, eram amândoi epuizați de la atâta futai și îngrijorați în legătură cu banii. Apoi ei i-a venit o idee măreață. Să mergem pe coasta Mării Negre, de unde era ea, și să-i băgăm pe toți în proprietăți. Acolo, prețurile imobiliarelor erau la pământ. Așa, am putea avea un venit stabil. Vorbea despre despre locurile astea ca despre Monte Carlo. Erau de toate, mare, soare, cazinouri și turiști. Am ajuns într-o zi toridă de iunie.  Drumurile prăfuite erau pline de gropi și toată lumea își târșâia picioarele în șlapi de plastic, asemenea locuitorilor unei tabere de refugiați care-și pierduseră speranța de a se mai întoarce vreodată acasă. De peste tot se auzea etno-pop, de la chioșcurile din gară, din mașini, din bărulețele mizerabile populate de bărbați nefericiți, care nu păreau să mai poarte altceva în afară de chiloți. Pe coastă se aflau, într-adevăr, turiști, însă îți venea să te întrebi de unde oare evadaseră. Stăteau claie peste grămadă la plajă, lângă apa călduță, iar linia orizontului se făcea nevăzută în spatele unei cortine de abur otrăvitor. Sufereau chiar și la coadă la înghețată, cu fețe pe care se întipărise îngrijorarea, de parcă acțiunile lor la înghețată se prăbușeau văzând cu ochii. La sud, se ivea uriașa mașinărie a portului. Orașul avea toate resursele pentru a fi prosper, însă prosperitatea îi ocolea pe țăranii de oraș, fără ca ceva să se lipească de ea. Bărbați suprapronderali stăteau cu picioarele până la genunchi în apele nemișcate, privind cu amărăciune cum trec bărcile de mare viteză și ski jeturile. Hotelul la care am stat era tot numai strălucire de fațadă, cu camere răcorite de aerul condiționat, iar cât am stat acolo n-am avut niciodată contact vizual cu ceilalți oaspeți. Comportamentul oamenilor fără bani era un amestec de nesiguranță și agresivitate, de parcă ar fi furat ceva. La fel ca noi.

Greutatea genții ne trăgea în jos. Am renunțat la distracția de pe litoral și ne-am dus în capitală, cu intenția de a băga toți banii în imobiliare. Am întrebat dacă n-ar fi suspect să plătim cash. Ea a început să râdă și mi-a zis să nu-mi fac griji. Va avea ea grijă de tot.

Așa am ajuns pe Aleea Suter, în casa mare de pe deal. Văzută din față, nu avea nimic special. Însă de prima dată când am pășit prin încăperile mari și goale, am avut impresia de spațiu și lumină, continuată în spatele casei, acolo unde coasta dealului cobora, prin întinderea cerului nemărginit, dedesubtul căruia se afla orașul. Ne-am mutat aici, iar eu am devenit extrem de meticulos cu acele încăperi goale. Le curățam încet, cu dragoste. Am curățat și lăcuit lemnăria. Am zugrăvit și am întins covoare, am pus plante în ghivece, pe care le-am udat. Ba chiar eu am fost cel care a ales perdelele. Îmi plăcea la nebunie casa, cu lumina și spațiul ei deschis, curat și gol. Atunci când nu mă purtam ca un designer de interior gay, stăteam afară, pe terasa din spate, locul unde am putut, în cele din urmă, să reflectez la propria viață și la ceea ce mi se întâmplase. La dreapta noastră, se sfla castelul de jucărie al Casei Poporului, greoi și monstruos. Deși se afla la câțiva kilometri depărtare, când aerul era foarte limpede, părea atât de aproape, că-ți venea să arunci în el cu o piatră. Făcea parte din stranietatea locului, pe care o contemplam în timp ce beam, sub cerul vast pe care zburau rândunici. Beam vodcă, foarte rece, pentru că vodca e limpede și te lovește instantaneu, fără să supună corpul la procesul digestiei, și pentru că poți fi martor la cum îți transformă vederea. Inima mi se deschidea în direcții ciudate, extraordinare. În pauzele dintre respirații, întregul oraș trepida în arșiță. Am făcut rost de Tucidide și am început să citesc pe terasă, cât era ziua de lungă, simțind cum viziunea mea asuprea realității căpăta forță. Citind despre evenimentele trecutului îndepărtat, învățai să discerni esențialul de efemer, în toate relațiile dintre oameni. Nu mai trebuia să fiu la curent cu știrile, pentru că identificasem temele recurente, pentru că vedeam obsesiile umane modelându-se în valuri de-a lungul istoriei omenirii, repetându-se, dar rămânând totodată nevăzute individului prins în faptele scurtei sale vieți. Am mai citit Tacitus, Bhagavad Gita și Winnie the Pooh. Odată cu reveriile mele întrerupte doar de clinchetul cuburilor de gheață din pahar, am devenit un veritabil călător în timp sau, mai bine spus, expert în suspendarea timpului. Relaxându-mă, nici n-am mai simțit nevoia să mă fut așa des. Seara, ea ieșea pe balcon și se așeza, privindu-mă răbdătoare, iar eu îi turnam de băut și-i spuneam ce-mi trecea prin minte, fie că era vorba de Alcibiade sau de vreo ghicitoare din Upanișade ori de ceva anume din culoarea cerului. În afară de țânțarii care apăreau seara, clima era perfectă. Perfectă dacă nu trebuia să te miști, așa că stăteam doar în boxeri, transpirând. Asemenea lui Robinson Crusoe, eram bine bronzat și-mi crescuse barbă. Cu cât transpiram mai mult și îmi coceam capul în bătaia soarelui, cu atât călătoream mai adânc în palatele ideilor. Ea avea propriile afaceri și, de regulă, era plecată cu mașina, iar eu mă bucuram că lucrurile îi mergeau bine. În seara aia de septembrie, când a venit și s-a așezat lângă mine, am fost de-a dreptul surprins. Afară continua să fie cald și cerul de deasupra orașului poluat era frumos, când ea mi-a spus că va trebui să plec. Am rugat-o să-mi explice, ceea ce a și făcut. Mi-a explicat că toată casa era pe numele ei, la fel și mașina. E drept, o lăsasem pe ea să se ocupe de toate semnăturile. Doar era țara ei. Ea se ocupa de discuții, era foarte competentă, iar eu am fost mereu mulțumit că rezolva ea lucrurile.

N-o făcusem pentru bani. O făcusem să fiu împreună cu ea. (Asta e altă poveste.)

Așa că mi-am lăsat în urmă cărțile și am coborât dealul dinspre casa care nu fusese niciodată a mea, luând-o pe străzile imposibil de înțeles. Plutisem deasupra lor luni bune, ca un înger pe un norișor. Nu aveam unde să mă duc. Dacă mă întorceam la Dublin, chiar aș fi sfârșit cu aură și o pereche de aripi, pentru că acolo mă așteptau oameni gata să mă împuște. Îmi schimbasem numele, dar nu eram pe deplin în siguranță, nici măcar la București. În zilele de după plecarea din casă am hălăduit fantomaic printr-o lume unde nimeni nu mă cunoștea. Și, dintr-o dată, vremea a început să se schimbe, iar eu mi-am dat seama că, în fond, nu mă aflam la tropice. Orașul a luat culoarea cenușii, a început să înghețe, devenind un oraș mult mai dur. Stăteam la un hotel vechi și ieftin pe lângă gară, pe Strada Buzești. Între timp, l-au demolat, pentru a lărgi drumul. În ziua când am rămas fără bani, era, într-adevăr, foarte frig. Nu aveam haine de iarnă. Stăteam întins în camera mea, gândindu-mă la toate aceste schimbări neașteptate. Am ajuns la concluzia că dragostea nu moare niciodată. Doar se se mișcă și-și face cuib unde poate. M-au dat afară de la hotel. Mergeam prin oraș, cu o mică geantă în spate, înfometat, când am văzut o vilă de secol 19 foarte frumoasă, iar în jurul ei, muncitori. Maistrul mi-a dat un  baros. L-a distrat să angajeze un irlandez rămas pe străzi. Iar eu eram în culmea fericirii să muncesc din nou. Mi-am luat o cameră la marginea Bucureștiului, dintr-un cartier numit Titan, la etajul zece al unui bloc, unde, când ploua, trebuia să pun oale și farfurii prin casă. Vecina de alături era o fată simplă, de la țară, o fată masivă, o chema Lili și avea niște sâni extraordinari. Soțul ei, spunea ea, o bătea până scuipa sânge. El fugise în Italia, unde trăia cu o contesă. Mi-a povestit o grămadă de chestii, majoritatea minciuni. Mi-a spus că mă iubește, ceea ce ar fi putut fi adevărat, motiv pentru care nu mă lăsa să folosesc prezervativ, încercând să mă convingă să ejaculez în ea, lucru pe care nu l-am făcut niciodată. În fiecare zi, mergeam pe șantier. Proprietarul nu avea voie să demoleze vila, în starea ei bine conservată, așa că ne-a pus să-i smulgem ferestrele și ușile, să-i scoatem dușumelele și să dăm găuri în pereții interiori, ca vremea de afară să-și spună cuvântul. Nu aveam de gând să mă mai întorc acasă, iar la viitor nu mă gândeam. Nu aveam cum să știu că, șase ani mai târziu, o motocicletă va opri la semafor în dreptul mașinii lui Garrity, iar motociclistul îl va împușca în cap prin geamul deschis (rușii, după câte s-ar părea). Seara mă întorceam și adesea stăteam la băute cu Lili, ascultând cum încercau s-o seducă tot felul de miliardari și de genii. Avea o cuvertură de canapea cu model de leopard și o colecție uimitoare de animăluțe de pluș: elefanți, iepuri, urși, o girafă, un pinguin și un leu. Și mai avea prima pizdă complet epilată pe care am văzut-o vreodată, căci asta se întâmpla înainte ca moda asta să prindă. Într-o seară, după o zi grea de vandalizat patrimoniul național, o imploram în genunchi, cum stătea ea așa goală, încălțată doar cu niște cizme negre, strălucitoare, cu toc înalt, să mă lase să-mi frec fața de ea. În ziua aia, dărâmasem acoperișul clădirii, cu vechile lui țigle roșiatice, și chiar când eram pe terminate, a început să plouă cu găleata, turnând peste grinde, direct înăuntru, peste pereții fini de ipsos alb, cu tot cu ciubucele lor, peste dușumelele rămase. Atunci sosi proprietarul care rămase nemișcat, admirând progresul. Când am ajuns acasă, apa pătrunsese prin acoperiș, așa că am pus oalele pe podea și am spălat prin jur, după care am mers la Lili, să mă relaxez. Băusem câteva pahare și acum eram îngenuncheat în fața ei, iar ea spuse, Hai, ia zi-mi tu ce faci în România, dar de data asta spune-mi adevărul. Iar eu i-am zis, Dar ți-am spus Lili, am furat jumătate de milion de dolari de la un gangster și i-am luat și iubita. Nu mai țin minte decât corpul ei scuturându-se de râs, în timp ce eu încercam să-i sărut pizda, și toate animăluțele alea de pluș, care mă priveau aliniate de pe spătarul canapelei.

Traducere din limba engleză de Andra Matzal.

Philip O Ceallaigh, irlandez de origine, locuiește în Bucuresti. A publicat spre  40 de nuvele, traduse în numeroase limbi. Două colecții au apărut în engleză la Editura Penguin și în română la Polirom:  ‘Însemnări dintr-un bordel turcesc’ (2007) și ‘Și dulce e lumina’ (2009).


Leave A Reply