Nu mai e nevoie de nici un expozeu, ştiţi cu toţii de petiţia pentru destituirea lui Andrei Marga de la ICR. Un efort nobil, o petiţie în care, în sfîrşit, după atîta vrajbă, artisticăria şi intelectualitatea ro îşi dă în sfîrşit mîna, face podul, în sfîrşit, se pupă. Şi totuşi poate e nevoie de un scurt expozeu – cît timp să fi trecut oare, nici nu mai ştiu, de cînd aceeaşi artisticărie şi intelectualitate umplea mediile de comunicare online cu poze paşoptiste de revoluţie de pe ghizdul fîntînii de la Universitate?
de Ionuț Chiva
Parcă nu mult, totuşi, din moment ce ţin foarte bine minte pozele şi îmi amintesc ce s-a întîmplat. Ţin minte, de exemplu, după Universitate, prin vară, o petiţie (da, alta) în care Stelică Tănase şi veteranii democraţiei se puneau la dispoziţia Europei ca să explice că totul este în regulă. Şi pentru că nu a trecut mult timp, cînd văd semnături pe petiţia anti-Marga: le văd şi pe petiţia cu veteranii democraţiei. Şi nu e ca şi cum acolo semnăturile ar fi fost mai apăsate, buclele mai baroce: nu sunt mai tremurate nici azi, sunt la fel de senine, buclele au acelaşi volum, aceeaşi textură.
Nu raţiunea, nu capacitatea de indignare, dar umorul meu este cel care strigă incredul, exasperat: fratele meu, n-ai văzut aşa ceva! Nu există, în lumea mea de ateu, nici o instanţă superioară care să le spună rîzînd exasperat „fratele meu, nu se poate aşa ceva!”. Nu poţi să semnezi şi cu veteranii democraţiei şi anti-Marga cum ai trece strada. Eventual şi cu aere de Gavroche etern – ai vrut schimbarea, na-ţi schimbarea.
Ce să facă cineva, să se pună pe vine în faţa voastră şi să vă ia aşa, domol, cu voce calmă – „Goe, ai vrut ciocolată? Uite ciocolata. Mănîncă ciocolata. Nu, nu semnezi petiţie. Mănînci ciocolata. Nu, Goe, nu mai fi aşa de civic, poftim ciocolata. Mănînc-o toată. Ţine aici petiţia veteranilor democraţiei să te ştergi cu ea la bot. Nu, pe astalaltă n-o mai semnezi. Mai semnăm şi mîine petiţii, acum mănîncă ciocolata.”
Tineretul literar. Trei din cinci poze de pe FB erau, în perioada cu Universităţii, cu V de la Vendetta. OK, v-aţi făcut vendetta. Dar cîtă imaginaţie poţi să ai totuşi ca să schimbi V de la Vendetta cu o poză cu un calorifer? Nu, cît îmi poate lipsi mie imaginaţia de nu-mi pot da seama cum s-au ars aşa etapele, unde-i tamponul ăla de guilt şi tăcere între V de la Vendetta şi calorifer?
Poate pentru că ICR este o instituţie pe care o apreciez pe cît de mult apreciez Ministerul Culturii îmi e mai uşor să mă simt bine, împlinit, ştiindu-l pe Marga acolo. E pedagogic şi exemplar să fie acolo. Aşa cum mi-l proiectez eu simbolic, mă simt foarte satisfăcut să-l ştiu că se plimbă şi noaptea prin holul de pe aleea Alexandru (sper să nu greşesc) şi că ia, cu faciesul ăla tîmpit de copil care s-a flatulat şi ştie că e ceva greşit, dar nu-i pare rău, că ia deci locul instanţei care lipseşte în lumea mea de ateu şi vă spune: „Nu, Gavroche, mănîncă ciocolata, ai vrut ciocolată, Goe, nu mă înnebuni de cap. Nu, nu semnezi petiţii, mai semnăm noi şi mîine.”
E pedagogic şi exemplar să fie aşa şi nu pot decît să îi urez un călduros la mulţi ani şi viaţă lungă la ICR. Long live!
Foto: Caloriferul