Povestiri mexicane:Ţara pe care aş putea-o iubi dacă am fi mai mult timp împreună

2

Având în vedere că, din primele patru luni ale anului ăsta, mi-am petrecut una în Mexic, aş putea să pun mâna pe tastatură şi să scriu un ghid de călătorie despre ce şi cum şi unde şi ce să nu şi tot aşa. Chiar aş putea, mai ales că am început în sfârşit să înţeleg care e diferenţa dintre tacos şi tostadas, ştiu să mănânc un taco după metoda “watch the dog” şi am depăşit nivelul minim de înţelegere al realităţii lingvistice înconjurătoare, adică “una serveza, por favor”. N-am nici chef, nici motiv însă, aşa că dacă vreţi să mergeţi vreodată în Mexic şi nu ştiţi ceva, întrebaţi-mă şi o să vă zic atunci.

de Radu Ghelmez

În 1938, André Breton a fost mandatat de guvernul francez să plece într-o delegaţie culturală în Mexic. După o conferinţă despre suprarealism la Universitatea Naţională Autonomă din Mexic, Breton a spus că, după ce s-a rătăcit prin Mexico City (nu l-a aşteptat nimeni la aeroport), “nu ştiu de ce am venit aici. Mexic este cea mai suprarealistă ţară din lume.”

Îmi place în Mexic, este ţara pe care aş putea-o iubi dacă am fi mai mult timp împreună. Şi ca să fim bine înţeleşi,  în România iubesc doar clima, restul mi se pare un amestec haotic şi agresiv de culturi şi proaste obiceiuri. Cu cât stau mai mult departe de ţară, cu atât o văd cum am văzut creştinismul după ce am citit Istoria religiilor de Eliade. Da, ok, înţeleg de unde venim şi cum am ajuns aici,  dar când se pierde şarmul ignoranţei, rămâne doar frustrarea impotenţei. Şi da, îmi dau seama cum sună asta. Mexic e cum ar fi România cu cojones, e locul unde oamenii şi-au asumat suprarealismul şi l-au făcut parte din rutină. Mă doare sufletul când simt fibra comună, spiritul pământului şi al morţii care ne uneşte şi ne cheamă şi apoi îmi amintesc de superficialitatea rădăcinilor noastre. Destul însă cu sentimentalismele, să trecem la fapte.

Mexic este locul unde oamenii întârzie. Seriozitatea nu are nimic de-a face aici cu timpul; îţi dai seama după două zile în Mexico City că ceasurile sunt doar obiecte de decor personal sau de interior. Oameni sunt atât de nerealişti când vine vorba de timp, încât pur şi simplu nu îţi mai vine să le reproşezi nimic. În prima zi a cursului:
– La ce oră începem mâine?
– Aaa, noi suntem aici de la cinci dimineaţa, din cauza traficului.
– Sper că nu vă aşteptaţi să vin şi eu la cinci dimineaţa, eu sunt cazat la hotelul de vizavi de biroul vostru.
– A, nu, în nici un caz, hai să începem la opt, opt şi jumătate.
– Bine, la opt jumate sunt aici.

La opt jumate sunt acolo. Uşa clădirii e încuiată, aşa că mă învârt în parcare. La nouă ajunge primul ins pe care îl recunosc cu bucurie. Nu are cheia de la clădire însă. La nouă jumate ajunge cineva cu cheia. Cheia “biroului” în care ne facem treaba este însă la doamna care face curăţenie. Care apare la zece. Începem la zece jumate. Seara întreb din nou: când ar fi bine să ajung mâine dimineaţă? Tot poporul într-un glas: la opt, cel mai târziu. Zic: bine, hai că la opt jumate. Scena se repetă identic, stau în parcare cu rucsacul în spate şi o cafea în mână cel puţin o jumătate de oră, până când vine primul ins care nu descuie uşa pentru că nu are cum, dar măcar îmi ţine companie. În penultima zi, unuia care trăise în State nişte ani i se face milă şi îmi zice: Radu, când noi zicem opt jumate, vino şi tu cu o oră mai târziu, ca n-are sens să te trezeşti cu noaptea în cap să aştepţi prin parcări.

Mexicanilor le place mâncarea mexicană. Dau dovadă de un entuziasm debordant şi încearcă în permanenţă să îţi explice cât de bun este ceea ce ţi-ai comandat. O fac cu atâta sinceritate, cumva mă simt ca un copil mic căruia părinţii încearcă să îi bage pe gât morcov fiert mimându-l pe mickey mouse. Stau o săptămână undeva şi la fiecare prânz se face un consiliu: unde îl ducem pe Radu să mănânce? Este fundamental mai important decât ce dracu’ facem noi acolo cu softul ăsta. Mi se spune în mod frecvent: nu poţi să pleci din Mexic până când nu mănânci asta. Se fac planuri de genul: trebuie să mănânce neapărat veracruz pescado tacos şi pozole blanco, hai să îl ducem azi la pozole blanco că e mai important decât tacos, e mai specific şi poate mâine nu mai avem timp să ieşim la masă. Îi privesc cu condescendenţă cum se agită şi le reamintesc periodic: anything, but chicharron, guys! Mă leagă o istorie neplăcută de chicharron, m-am rezit într-o dimineaţă la hotel şi am reuşit să ajung la micul dejun şi mi-am trântit pe farfurie lângă omletă un soi de nachos înmuiaţi în salsa verde. Nu erau nachos, era chicharron, piele de porc cu gust de piele de porc şi textură de piele de porc înmuiată într-o zeamă. Cumva şorici pare generos ca nume, chicharron e piele de porc.

Nu pot să zic că bucătăria mexicană mă înnebuneşte. Faţă de o friptură de miel în crustă de sare într-un sătuc italian, toată complexitatea şi diversitatea sortimentelor pe care le poţi comanda într-un restaurant mexican pare un soi de perpetuu experiment aproape reuşit, iar uneori am senzaţia că bucătarii sunt nişte copii care se joacă de-a mama şi de-a tata cu nişte carne şi ardei iute. Nu iese ceva rău, Doamne fereşte, dar e lipsit de rafinamentul simplităţii, este un asalt al varietăţilor inepuizabile de ardei iute răsturnate generos peste carne, ce mai contează de care carne, important e să avem bere aproape. Îmi place, mă bucur de cum îmi transpiră chelia după ce iau o muşcătură de tacos con camarrones  a la diabla (varianta englezească, ” bitches shrimp”), aş putea să mănânc toată viaţa arrachera con chipotle  sau cu jalapeno asada. E cel mai bun lucru din univers? Doar dacă decupam Franţa şi Italia din galaxia noastră.

Este Mexic o ţară sigură pentru turişti? Ei bine, e complicat de răspuns. Depinde unde te duci, depinde unde anume petreci timpul acolo unde te-ai  dus şi aşa mai departe. Mexico City este un amalgam de cartiere extrem de bizar. Sunt zone în care eşti la fel de sigur când mergi pe jos ca în Reykjavik, sunt zone în care eşti în siguranţă, dar doar pentru că sunt poliţişti din patru în patru metri. Sunt zone unde nu ţi se recomandă să te duci, sunt zone unde nu se duc nici mexicanii care s-au născut şi au crescut în Mexico City, doar că nu în cartierul ăla. E foarte ciudată chestia asta cu zonele, sunt nişte graniţe artificiale în mijlocul oraşului pe care le poţi vedea cu ochiul liber. Mergem pe stradă şi în dreapta e un cartier de 2000 de dolari chiria, în timp ce de la trotuarul din stânga începe un fel de no man’s land presărat cu case aproape terminate în care dacă nu te-ai născut, nu ai ce căuta. E pur şi simplu o stradă ce desparte două lumi atât de diferite, una în care ciripesc păsărele, copii joacă şotronul pe asfalt şi toată lumea îţi zâmbeşte versus cealaltă, în care oamenii mănâncă tacos din oale imense de metal ce fierb direct pe trotuar şi unde colegul meu mexican, născut şi crescut în Mexico City, transpiră vizibil când e nevoit să oprească la semafor. Aceeaşi senzaţie de stranie alternanţă o resimt când mergem cu maşina pe una din autostrăzile (nesuspendate) ce taie oraşul. Cinci minute de o sută patruzeci la oră prin favelă (termen brazilian de fapt, care în Mexico se traduce prin barrio), cinci minute printre zgârie nori, pe care atârna toate firmele cele mai cunoscute şi mai mari din lume. Nu uit ce mi-a zis Nadia: ei bine, eu prefer să nu opresc la roşu când merg prin Mexico City după zece seara, oriunde aş fi. Dacă mă opreşte poliţia, măcar mă opreşte poliţia, nu m-am oprit eu ca proasta.

Dat fiind că eşti constant avertizat de ce ţi se poate întâmpla, trăieşti o paranoia permanentă. Este primul loc unde am fost vreodată în care mi-a fost literalmente frică pentru viaţa mea când m-am urcat într-un taxi şi cred că noi, europenii în general, am cam uitat cum se simte chestia asta. Ei bine, ce ţi se poate întâmpla? Cel mai frecvent este să fii răpit, uneori chiar de şoferul de taxi care profită de faptul că habar n-ai de capul tău şi te duce într-un soi de Ferentari la puterea -10, în care vei fi forţat să însoţeşti un grup vesel până la un bancomat pentru a extrage ce ai pe card. Ai mai mult de 500 de euro, cât poţi scoate din bancomat într-o zi? Ei bine, ai câştigat o noapte de cazare în cartier, căci oamenii te vor găzdui în vreun beci ca să poţi să mai faci şi mâine un drum cu ei la bancomat. Ai o grămadă de bani pe card, felicitări, eşti în concediu în iad.

Sigur, ăsta e Mexico City, Monterrey e altceva, acolo e un soi de Afganistanu nde eşti împuşcat pe stradă pentru că avut contact vizual cu cine nu trebuie. Dar Monterrey e un alt subiect, merită timp şi litere separat.

Radu Ghelmez: Consultant şi trainer, călătoreşte în lumea întreagă pentru a ajuta partenerii companiei islandeze pentru care lucrează să livreze mai repede şi mai ieftin proiectele de implementare de software în retail.

 

Tags:



2 comentarii

  1. Pingback: TOTB.ro - Rusia mea » Think Outside the Box

Leave A Reply